Deciziile NATO pentru Bosnia, pentru a-l împiedica pe Putin să arunce în aer Balcanii de Vest

Recentul summit NATO de la Madrid a repus pe agenda publică nu numai implicațiile războiului ruso-ucraineană asupra Europei, dar și implicațiile instabilităților din Balcanii de Vest, o regiune folosită constant de liderul de la Kremlin pentru a-și extinde influența.

Pentru a înțelege dacă este posibilă izbucnirea unui conflict și în această zonă, PressHUB a invitat-o pe Miruna Butnaru-Troncotă să explice deciziile summitului de la Madrid și să facă o scurtă radiografie a mișcărilor anti-occidentale din Serbia și Bosnia-Herțegovina.

Miruna Butnaru-Troncotă este cercetătoare, specialistă în integrarea UE, europenizarea și reconstrucția post-conflict a Balcanilor de Vest și zona Mării Negre. Deține titlul de conferențiar universitar în cadrul Departamentului de relații internaționale și integrare europeană al Şcolii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA) din București. Din 2019, Miruna Butnaru-Troncotă coordonează Centrul de Studii Europene SNSPA.

Principalele declarații ale Mirunei Butnaru-Troncotă

• Prim-ministrul Sloveniei a avertizat NATO să nu treacă cu vederea Balcanii de Vest, chiar dacă își întărește prezența pe flancul său estic.

• Acest tango al declarațiilor politice este o mărturie a gradului de risc de securitate pe care îl reprezintă Bosnia Herțegovina, un stat fragil, eșuat economic, ce poate fi destabilizat cu mare ușurință.

• Bosnia se confruntă de aproape 6 luni de zile cu cea mai mare amenințare la adresa existenței sale de după încheierea războiului din 1992-1995.

• Banja Luka s-a definit în ultimii ani ca o portavoce a lui Vladimir Putin.

• Se vorbește despre iminența reînceperii unui război armat în Bosnia de aproape 2 decenii.

• Serbia aproape și-a dublat bugetul de apărare din 2018 până în prezent și într-adevăr a achiziționat armament rusesc.

PressHUB: În contextul războiului ruso-ucrainean, unul dintre riscurile expuse constant de către analiștii de politică externă îl constituie câteva state balcanice, mai exact, Bosnia și Herțegovina și Serbia. Liderii politici ai acestor state au expus, în perioada războiului, simpatii vădite pro Kremlin, nealăturându-se sancțiunilor internaționale. Din această perspectivă, cât de lămuritor a fost recentul summit NATO de la Madrid?

Miruna Butnaru-Troncotă: Trebuie de la început subliniat că este vorba despre poziția pro-Kremlin a Serbiei, care este deja veche și nu a surprins pe nimeni. Președintele Vucic, proaspăt reales, își asumă rolul de „provocateur” al Occidentului de peste un deceniu. La fel este binecunoscută și poziția conducerii Republicii Sârpska – entitate a confederației Bosnia și Herțegovina, un guvern marionetă influențat direct de Belgrad și care și-a exprimat afilierea pro-Kremlin de decenii.

Are drept scop subminarea statului bosniac și blocarea guvernării. Nu toată Bosnia este pro-Kremlin, doar entitatea cu majoritate sârbă este, cea care de altfel a provocat și criza politică majoră din noiembrie anul trecut, blocând orice fel de decizie într-un stat care nu poate lua decizii decât prin votul tuturor entităților, așa cum prevede Acordul de la Dayton.

De reamintit că acest acord are rol de Constituție în Bosnia, deși a fost gândit drept un acord de pace, pentru a opri războiul din 1995.

Summitul NATO de la Madrid este foarte relevant pentru întreaga regiune a Balcanilor, dar mai ales pentru Bosnia și Herțegovina, deoarece este statul menționat explicit atât în Declarația finală, cât și în Conceptul strategic proaspăt lansat, arătând importanța sa strategică pentru Alianță.

Prim-ministrul Sloveniei a avertizat NATO să nu treacă cu vederea Balcanii de Vest, chiar dacă își întărește prezența pe flancul său estic, ca parte a unei noi poziții de descurajare și apărare. De altfel, la summit a participat și ministrul de Externe al Bosniei, iar cele 30 de state membre NATO au dorit să dea un mesaj ferm, atât autorităților pro-euroatlantice, cât și celor pro-Kremlin de la Banja Luka.

Tot acolo au participat și liderii statelor membre ale regiunii Balcanilor de Vest – Albania, Macedonia de Nord și Muntenegru. Bosnia și Kosovo, alături de Serbia (care consideră NATO un agresor și a exprimat ferm că nu dorește să devină membră) sunt ultimele state din regiune care nu sunt membre NATO.

Încă din decembrie 2018, Bosnia participă la Membership Action Plan (MAP) în cadrul NATO, o formă de asistență și cooperare în domeniul militar, un pas pregătitor înainte ca un stat să devină membru NATO.

Așadar Bosniei i se acordă o atenție deosebită. Moscova cum a reacționat la intenția Bosniei de a deveni membru NATO?

În luna martie a acestui an, Moscova a lansat (prin vocea ambasadorului Rusiei în Bosnia) o amenințare explicită asupra autorităților de la Sarajevo subliniind că, dacă Bosnia va face pași fermi pentru a adera la NATO, Rusia va cataloga acest gest drept „un gest ostil” și va reacționa în consecință, făcând astfel o legătură cu agresiunea militară ce tocmai începuse în Ucraina.

Ca reacție, în luna mai, în timpul vizitei președintele Sefik Dzaferovic la sediul NATO, secretarul general Jens Stoltenberg a subliniat că dialogul politic și cooperarea cu Bosnia Herțegovina sunt în contextul războiului din Ucraina mai importante ca niciodată.

Acest tango al declarațiilor politice este o mărturie a gradului de risc de securitate pe care îl reprezintă Bosnia Herțegovina, un stat fragil, eșuat economic, ce poate fi destabilizat cu mare ușurință.

Desigur, aceste poziții nu sunt noi și nici măcar nu putem spune că s-au acutizat cu războiul din Ucraina.

Federația Rusă a exprimat de nenumărate ori, în trecut, dezaprobarea față de aderarea statelor din Balcanii de Vest la NATO, pe care alege să o interpreteze ca pe o amenințare militară directă. În această cheie putem interpreta și încercările de destabilizare politică din Muntenegru (prin facilitarea încercării de lovitură de stat din 2017) sau din Macedonia de Nord în 2020, în directă relație cu aderarea acestor state la NATO.

Bosnia însă este un teren de joacă propice pentru mulți actori cu agendă anti-occidentală, de aceea și recentul summit confirmă faptul că este mai fragilă decât toate celelalte state din Balcani (chiar și decât Kosovo, unde există misiunea NATO KFOR de menținere a păcii).

Citește și: VIDEO Cine sunt cei care luptă în justiție cu plagiatul lui Nicolae Ciucă

Ce face Bosnia un stat atât de fragil?

Acordul de la Dayton și-a atins demult limitele (constituționale, politice și instituționale), la peste 25 de ani de la semnarea sa. Bosnia e un stat disfuncțional politic și administrativ, ce rămâne afectat de corupție și sărăcie. Nu are nicio majoritate etnică, iar deciziile se iau prin compromisul permanent dintre cele 3 etnii principale.

Cetățenii acestui puzzle multi-etnic sunt astfel victimele jocurilor politice ale „etnocraților”, cum i-am numit în lucrarea mea de doctorat – acele elite care pot rămâne la putere doar prin radicalizarea discursului etno-naționalist în care își țin captiv electoratul.

O modificare a Constituției acestui stat devine, probabil, o condiție fundamentală pentru întărirea statalității.

Categoric! Este nevoie de un proces amplu de regândire a constituției Bosniei. Acest lucru nu se poate realiza tot prin impunerea din exterior a unui Dayton 2 (cum a fost imediat după război ca situație de excepție), ci prin stabilirea unui cadru prin care guvernul central de la Sarajevo să poată prelua frâiele constituționale ale statului, în vederea eliminării tensiunilor interetnice și a limitelor impuse dezvoltării economice ce au amenințat însăși existența statului.

Ori această regândire a constituției, unica formă de a face Bosnia funcțională și pregătită să înceapă negocierile de aderare la UE, este acum mai improbabilă ca niciodată.

Dayton a creat un sistem de guvernare care, din punct de vedere constituțional, mai mult a adâncit decât a rezolvat diviziunile care au apărut în timpul războiului din Bosnia. Degradarea condiţiilor de trai din ultimii ani a dus la tensiuni sociale şi proteste masive de stradă (precum cele din februarie 2014, ce au devastat centrul Sarajevo), iar situaţia actuală necesită o schimbare iminentă. 

Desigur, Dayton a reușit să prevină orice tip de diviziune a Bosniei în zone dominate de un grup etnic. Lucrurile sunt complicate însă de faptul că în jurul fiecărei entități gravitează o multitudine de „patroni” externi, state autocratice precum Rusia sau Turcia, China totalitară, Arabia Saudită fundamentalistă, precum și populiști (de dreapta) și fundamentaliști religioși locali.

Citește și: De ce nu avem radare fixe?

Există riscul ca Putin să încurajeze mișcarea separatistă din Bosnia Herțegovina ca să distragă atenția internațională asupra Ucrainei? Ar putea finanța Kremlinul izbucnirea unui conflict? Cât de realist este acest scenariu?

Bosnia se confruntă de aproape 6 luni de zile cu cea mai mare amenințare la adresa existenței sale de după încheierea războiului din 1992-1995. Liderii politici ce propagă amenințări secesioniste de două decenii au trecut deja la înfăptuirea lor (deoarece Constituția Bosniei le permite să blocheze funcționarea guvernului central prin retragere).

Ei s-au axat pe a crea și menține instabilitate, susținuți de Moscova, ca parte a planului Rusiei de a submina stabilitatea și integrarea euro-atlantică în regiunea Balcanilor de Vest. Trebuie însă adăugat că pretențiile separatiste ale lui Milorad Dodik (președintele rămas în funcții de conducere succesive în Republica Srpska de peste 20 de ani, după modelul lui Vladimir Putin) se reaprind din când în când, în directă legătură cu cerințele guvernului de la Belgrad și de la Moscova sau atunci când situația internațională o cere.

Banja Luka s-a definit în ultimii ani ca o portavoce a lui Vladimir Putin

Această agendă separatistă e cumva paradoxală, deoarece pe de o parte e extrem de gravă și merită să fie luată în serios (Dodik susține că Bosnia nu există ca stat, că este o invenție a comunității internaționale, ce dorește să manevreze ca pe o marionetă un stat ce nu a mai existat independent înainte de 1991), pe de altă parte a intrat aproape în derizoriu – fiind repetitivă și cumva foarte predictibilă.

Ceea ce nu face lucrurile însă mai puțin grave. Se vorbește despre iminența reînceperii unui război armat în Bosnia de aproape 2 decenii. Mereu cu alte cauze, dar cu aceeași instigatori. Pentru că pe teritoriul Bosniei a avut loc partea cea mai sângeroasă a războiului de destrămare a fostei Iugoslavii și pentru că pacea a fost „impusă” din exterior fără ca doleanțele părților combatante să fie complet rezolvate, orice scânteie de conflict etnic poate produce un incediu.

Nu a existat niciun câștigător al acelui război, astfel în termeni simbolici războiul se poartă încă în mințile politicienilor generației ’90 și retorica lor e ca o placă stricată menită să conteste granițe și să îndemne la ura față de minorități, oricare ar fi ele.

Astfel, e ușor de observat de ce nu este nevoie de mari eforturi logistice, financiare sau strategii sofisticate de propagandă și dezinformare ca să blochezi politic Bosnia. Rusia folosește mereu „materialul clientului” și exploatează tensiunile domestice nerezolvate pentru a menține o stare de contestare ce poate deveni și conflict.

Eu una nu văd realistă izbucnirea unui conflict armat în Bosnia – pentru actorii politici activi acolo e mai rațional să păstrezi status-quo-ul actual: incertitudine, contestare, oboseală, lipsă de progres. În termeni cinici și de realpolitik, războiul poate izbucni în Bosnia doar atunci când pentru cel puțin un actor implicat va fi rentabil pe termen lung, altfel permanenta amenințare cu secesiunea e regula de bază a jocului.

Citește și: Profesoară hărțuită 10 ani pentru că a dezvăluit nereguli la concursuri școlare. Abia CEDO i-a dat dreptate

Cum ar putea fi dezvoltat parteneriatul dintre NATO și Bosnia Herțegovina? Crezi că acest parteneriat chiar va fi dezvoltat sau vor rămâne în această zonă doar trupele europene EUFOR ALTHEA?

Conceptul strategic NATO 2022 a subliniat că organizația nord-atlantică va continua să-și dezvolte parteneriatul cu Bosnia și Herțegovina, fără a da multe detalii, ceea ce e normal, din motive strategice. Mesajul explicit transmis Bosniei este însă transparent.

În cadrul Summit-ului, prim-ministrul Boris Johnson a anunțat că Marea Britanie va trimite specialiști militari în Bosnia și Herțegovina pentru a consolida misiunea de acolo și pentru a consolida stabilitatea și securitatea în țară – ceea ce este o confirmare clară a amenințărilor critice la care este supus acest stat în acest moment. Alianța a subliniat în documentul recent că atât Balcanii de Vest cât și regiunea Mării Negre sunt de importanță strategică și că va continua să sprijine aspirațiile euro-atlantice ale țărilor interesate din aceste regiuni.

„Vom spori eforturile pentru a le consolida capacitățile de a aborda amenințările și provocările distincte cu care se confruntă și le vom spori rezistența împotriva interferențelor din partea unor terți”, menționează Conceptul strategic NATO 2022.

Deja din februarie 2021, Consiliul de Miniștri al Bosniei și Herțegovinei a făcut pași semnificativi pe calea integrării euro-atlantice, adoptând un Program de reformă pentru NATO și formând o comisie de cooperare cu Alianța. Eforturile EUFOR Althea nu vor fi duplicate de NATO, dar acestea vor primi întăriri.

Experiența UE în coordonarea misiunilor militare în zone post-conflict nu este la fel de vastă ca cea a NATO, astfel că o prezență consolidată a Alianței militare în regiune va ajuta, nu va fi o competiție strategică.

Citește și: ​Kövesi, caracterul duplicitar al României și tăcerea extinsă

Cât de periculoasă a devenit armata sârbă, ținând cont de faptul că în ultimii ani, Serbia a cumpărat armament rusesc și a crescut alocările bugetare? Dar mișcarea separatistă sârbească din Bosnia Herțegovina care încearcă să se desprindă de „statul-mamă”?

Serbia aproape și-a dublat bugetul de apărare din 2018 până în prezent și într-adevăr a achiziționat armament rusesc. Dar trebuie reamintit că Serbia și-a declarat începând cu anul 2007 neutralitatea militară – într-un gest similar cu al Republicii Moldova – dorind astfel să arate că nu e interesată de a deveni membră NATO, dar și că poate coopera nestingherită cu Federația Rusă.

Atâta timp cât Serbia are în constituție prevederea de neutralitate militară, nu cred că este un pericol real

Mai periculos mi se pare faptul că Serbia deși este în mod formal unul din statele candidate cele mai avansate în procesul de integrare în UE, este singurul stat european care nu s-a alăturat sancțiunilor economice împotriva Federației Ruse de la începerea războiului din Ucraina. Această politică ambivalentă este una care nu poate construi încredere și cooperare pe termen lung.

Recentul summit de la Bruxelles pentru statele balcanice a fost considerat un eșec. De ce este atât de greu pentru UE să se decidă ce dorește din partea acestei regiuni?

Pentru UE per se nu este greu să se decidă. Din 2003 încoace (de la Consiliul European de la Salonic din timpul Președinției Greciei), poziția oficială a UE (adică a actorilor săi supranaționali – Comisia și Parlamentul) e neschimbată și foarte clară – locul celor 6 state din Balcanii de Vest este în UE. Acesta e mesajul strategic repetat în toate rapoartele anuale de progres a politicii de extindere, emis de Comisia Europeană sau în rezoluțiile Parlamentului European.

Dar deciziile de politică externă ale UE nu depind de aceste instituții, ci de voința politică armonizată a tuturor celor 27 de guverne ale statelor membre. De aceea este și atât de sensibilă propunerea survenită în urma Conferinței pentru viitorul Europei de schimbare a regulei unanimității în Consiliul European (principalul for de decizie politică al UE), ce implică schimbarea tratatelor constitutive al UE.

Veto-ul unui singur stat poate ține blocată decizia deschiderii negocierilor de aderare al unor state timp de decenii. Schimbarea regulii unanimității decizionale ar putea duce la evitarea unor atsfel de situații și ar motiva statele să construiască alianțe de consens. Avem exemplul Greciei – statul care a folosit dreptul de veto în Consiliul European pentru a bloca începerea negocierilor cu Macedonia de Nord aproape 20 de ani din cauza neînțelegerilor privind numele acestei țări.

Abia în 2018, prin Acordul de la Prespa, Grecia a eliminat veto-ul și cu toate acestea Macedonia de Nord nu început încă negocierile de aderare deoarece, mai întâi Franța, apoi Bulgaria au folosit veto-ul pentru a bloca decizia. E multă ipocrizie și dublu standard în deciziile Consiliului, iar asta nu ajută statele din Balcani, dimpotrivă. Nicio strategie a Comisiei Europene nu poate rezolva aceste obstacole ridicate de statele membre în principalul for decizional pe politică externă al UE.

Ne arată aceste poziții o lipsă de viziune strategică din partea UE?

Eu susțin că nu. Principalii comunicatori ai UE transmit mereu un mesaj unitar de susținere a integrării Balcanilor. Chiar și Franța care e unul din statele rezistente față de aderarea Albaniei mai ales, a transmis recent mesaje de încurajare și dorința de a debloca situația Balcanilor.

Dar aceste incidente ne arată însă gradul foarte ridicat de politizare și instrumentalizarea unor probleme bilaterale din politica externă a statelor membre UE, adică exat ceea ce UE recomandă statelor candidate să evite. Ne arată limitele modelului inter-guvernamental de luare a deciziei prin unanimitate ce poate fi ușor abuzat de state care își pun interesele naționale mai presus de viziunea strategică a UE privind stabilitatea în vecinătate.

Nu toate statele membre vor ca UE să primească mai mulți membri, în ciuda recentei decizii istorice de la Summit-ul UE de la Bruxelles de a oferi statutul de stat candidat Ucrainei și Republicii Moldova, iar un stat aflat în ante-camera aderării la UE precum Bosnia- ce a aplicat pentru a deveni stat candidat încă din 2016 – suferă cel mai mult în urma acestui proces politizat.

Ce ar putea învață noile state candidate la aderarea la UE, Republica Moldova și Ucraina, din experiența balcanică pe această temă?

Eu personal sper ca instituțiile UE și mai ales statele membre să aplice lecțiile învățate din experiența aproape traumatizantă a Balcanilor de Vest în procesul de integrare europeană – blocat deja de prin 2013, după aderarea Croației.

Înainte ca Republica Moldova și Ucraina să învețe ceva din precedentul integrării Balcanilor, ar trebui ca UE să devină mai auto-reflexivă și să schimbe ceva în acest proces, pentru că altfel riscă să piardă statutul privilegiat pe care l-a deținut mai mulți ani ca cel mai relevant actor politic și geopolitic în regiune.  Politica UE de extindere a fost aclamată în anii 2000 ca cel mai puternic instrument de politică externă al UE, deoarece a permis blocului să aibă o influență considerabilă asupra vecinătății sale.

După aproape un deceniu de la ultima extindere a UE cu Croația (2013), procesul de integrare în UE în Balcanii de Vest nu a avansat, ci mai degrabă a regresat, unele state din Balcani fiind acum într-o stare mai dificilă și cu accente mai anti-UE decât erau acum 10 ani. Franţa, Danemarca şi Ţările de Jos au blocat începutul negocierilor de aderare ale Macedoniei de Nord și ale Albaniei, urmate de veto-ul Bulgariei.

Totuși e important să ne reamintim că, în 2004, Croația și-a depus cererea de aderare la UE în același timp cu Macedonia de Nord. Între timp Croația e deja stat membru, în timp ce Macedonia de Nord a fost dispusă să-și depășească diferendele profunde cu Grecia și să își schimbe chiar și numele statului – dar tot nu a început încă negocierile.

Vorbim astfel de blocarea țării care a început prima procesul formal de aderare la UE, care știm că e anevoios, dar care nu a mai durat atât de mult pentru niciun alt stat candidat cu excepția notabilă a Turciei. Evenimentele din Ucraina i-au făcut pe unii analiști să se întrebe – oare e nevoie de un război ca să înduplece anumite state să deschidă calea aderării de noi state?

Rigiditatea arătată de anumite state membre UE la procesul de integrare a statelor din Balcani are un efect dezastruos asupra cetățenilor din regiune, vizibil în sondajele de opinie ce arată un ritm crescut de neîncredere privind viitorul european și afectează grav credibilitatea UE atât în ochii elitelor politice, cât și ai cetățenilor.

De ce ar trebui ca UE să nu mai repete greșelile făcute cu statele din Balcanii de Vest și cu Ucraina sau Republica Moldova precum schimbarea regulilor în timpul jocului, lipsa de consecvență, oferirea de spațiu de politizare și blocaj statelor membre precum și susținerea și nesancționarea unor elite politice din Balcani duplicitare față de partenerii transatlantici, cu agende etno-naționaliste incompatibile cu înseși condiționalitățile UE?

Răspunsul cred că e limpede. Nu poți în permamemnță să cauți țapi ispășitori în afară, pentru eșecul unui proces ce are nevoie de credibilitate și coerență și de coordonarea tuturor actorilor, nu doar de agenți domestici reformatori și pro-europeni. Vorbim de democrații fragile, unde forțele pro-europene sunt încă insuficient de puternice și iată, ele au acum motive să fie dezamăgite de decizia Consiliului pe care o percep ca nedreaptă după peste un deceniu și jumătate de aspirații.

Deja nu mai vorbim de așa-zisa “oboseala extinderii” (enlargement fatigue), ci este riscul real ca aceste reacții negative împotriva Macedoniei de Nord să producă chiar o atitudine de contestare și rezistență la aprofundarea procesului de aderare europeană, considerat până nu demult cea mai importantă garanție de securitate și aspirație democratică și geopolitică a acestui mic stat ex-iugoslav.

Acestea ar fi lecțiile negative. Dar cele pozitive?

Există desigur și numeroase exemple de bune practici în domeniul luptei împotriva corupției, a gestionării eficiente de fonduri europene și a pașilor de succes în domeniul reformei administrației publcie și digitalizării parcurși până în prezent de statele aflate deja în curs de negociere (Serbia, Muntenegru) sau a celor aflate la începutul acestui proces (Albania și Macedonia de Nord).

Pentru Republica Moldova și Ucraina, oferirea statului de stat candidate reprezintă un mesaj geopolitic ferm, dar asta nu va face procesul mai puțin anevoios și de durată, deoarece cele 35 de capitole ale Acquis-ului comunitar rămân aceleași, precum și criteriile de la Copenhaga – condițiile politice ce pun cele mai mari provocări, mai ales statelor ce găzduiesc pe teritoriul lor regiuni separatiste sau lideri politici ce contestă suveranitatea statului.

Acest element leagă cel mai tare statele din Balcanii de Vest cu cele două state din zona ex-sovietică – instrumentalizarea de către Federația Rusă a conflictelor etnice  neterminate și a oportunismului liderilor separatiști pentru a menține instabilitatea politică și îngreunarea procesului de aderare la UE. Rusia are deja experiența Transnistriei și a regiunilor separatiste din Georgia (Abhazia și Ossetia) – cu cât menții caldă ura etnică și întreții actori non-statali separatiști ce contestă granițe – cu atât un  rămâne stat captiv de la sine într-o suvernitate incertă – condiție esențială printre criteriile de la Copenhaga privind aderarea la UE.

Această rețetă folosită deja de aproape 3 decenii de Rusia atât în spațiul ex-sovietic cât și în cel ex-iugoslav, combinat cu susținerea unor agende xenofobe, populiste și eurosceptice în câteva state membre UE – este acum confruntată direct de deciziile strategice ale UE și NATO de a găsi noi formule de cooperare cu aceste state fragile. Pare că au agreat toți partenerii transatlantici că de consolidarea rezilienței acestor state din Balcani la interferența Kremlinului depinde securitatea noastră, a tuturor.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!