Prin Sandy, băiatul meu cel mic, care dansează tap de mulți ani, am ajuns să fiu un fel de satelit pe o orbită extrem de îndepărtată a comunității de tap dancers din New York City. Și implicit din Chicago, Portland și Boston, care nu doar că știu unii de alții, dar colaborează strâns și sunt prieteni între ei de o viață.
Tap dancing este unul din stilurile de dans iconice în America, puternic legat de jazz. Îmbină dansul irlandez cu dansurile africane. În Hunedoara, lumea îi zicea step acestui tip de dans, deși step nu era – cred – decât neînțelegerea corectă a cuvântului tap, la fel cum ciunghi gumi era felul nostru de a percepe auditiv cuvintele chewing gum.
Dar tap este ceea ce [uneori] a dansat Fred Astaire, Gene Kelly sau Gregory Hines, mai în zilele noastre. Oricum, tap este parte din nucleul culturii americane, așa cum este country music sau rock and roll.
Deși este o parte așa de definitorie și esențială a culturii americane, cumva, tap nu este chiar mainstream în ziua de astăzi. Nu am o explicație la aceasta situație, deși există o comunitate foarte vibrantă de entuziaști care duc tradiția mai departe.
Nu este în lumina marilor reflectoare și nu stă pe covoare roșii la intrările în săli imense de spectacole, acolo unde armate de bodiguarzi protejează vedetele de mulțimea înfierbântată.
De exemplu, stând la rând să intru în sala de teatru unde urma să aibă loc un show în care a dansat și Sandy, am văzut-o pe Brenda Bufalino, una din clasicii în viață ai dansului tap.
O altă metaforă poate mai ilustrativă a situației curente a tap-ului este și faptul că spectacolul lor a fost pe Broadway, într-adevăr, dar într-o sală la intersecția cu 95th, acolo unde biletul în rândul cinci a costat cincizeci de dolari, și nu la intersecția cu 40th, unde biletele costă sute, mii de dolari atunci când le găsești.
Dar pentru cincizeci de dolari, am văzut un spectacol de două ore excelent, care mi-a demonstrat încă odată de ce un spectacol live, mai ales un spectacol live de dans, este complet altceva decât un spectacol la TV, oricât de bine este înregistrat.
Comunitatea celor din tap este extrem de entuziastă, de activă și de energică. Spectacolul a inclus câteva coreografii clasice ale lui Gregory Hines, Dexter Jones și Brenda Bufalino, dar și încercări curente de a evolua tap dincolo de tradițiile sale, de exemplu combinații între dansul clasic indian și tap [am văzut grupul și anul trecut, și cred că este o idee fantastică], tap pe muzică de Ed Sheeran, un fragment dintr-un spectacol de pe Broadway inclusiv cu părți cantate, și tap pe muzică de Bach, pe cât de surprinzător pe atât de dinamic și proaspăt.
Spectacolul m-a lăsat cu gura căscată, dar – cumva – m-a energizat prin entuziasmul dansatorilor: plăcerea lor de a dansa m-a încărcat și pe mine cu plăcerea de a face, mă rog, ceea ce fac eu zi cu zi în meseria mea.
Sandy mi-a explicat că tap nu este doar un dans, ci și un instrument – probabil din categoria celor de percuție, dar mult mai flexibil, crede el, decât toba.
Ideea de a-ți folosi corpul pe post de instrument mi se pare fascinantă și am văzut câteva idei de a duce tap-ul dincolo de a folosi doar picioarele pentru a bate ritmul. Conexiunea tap-ului cu baletul este bineînțeles tentantă și recomand aici un videoclip clasic cu Gregory Hines și Mikhail Baryshnikov, ca să ne dăm seama că geniul întotdeauna transcende granițele domeniilor, și că deseori expertiza dintr-o arie (să zicem baletul) se mapează într-o arie conexă (desigur tap).
Sandy a dansat și el în spectacol, care a fost a doua lui apariție pe Broadway, căci deși Symphony Space Theater este la intersecția lui Broadway cu 95th este totuși pe Broadway.
Însă văzând entuziasmul și creativitatea celor din tap, îmi dau seama încă odată că nu este întotdeauna nevoie de o căruță de bani și de lumina tuturor reflectoarelor care există pe lume ca să faci ce-ți place să faci și ce dă meaning to your life.
Probabil, pentru că nu au constrângerile de a fi – doar – pe gustul maselor de public pentru a genera sute de milioane și miliarde de dolari [cum sunt mega-vedetele], cei din tap au libertatea totală de a experimenta cu tot felul de idei noi și traznite.
În plus, pot reacționa repede la nevoile și trendurile actuale, cum este diversitatea și incluziunea, dovadă fiind dansul din spectacol, în care pe lângă cei cinci dansatori „tradiționali” au fost doi în scaune cu rotile.
A fost momentul în care tap s-a distanțat de forma lui tradițională ce folosește doar picioarele pentru a bate ritmul, la încorporarea altor posibilități de a marca ritmul.
Și am să pivotez aici de la ideea plăcerii și obsesiei de a face o activitate care-ți place și care te definește ca om, indiferent care sunt penalizările, mai ales penalizările materiale, cu o altă idee, și anume cea a repeziciunii cu care totul în România este redus la bani.
Chiar și mama, după patru ani de despărțire, m-a întrebat imediat când m-a văzut – „Cât câștigi? Dar Simona?”
Și mama este o persoana cu mila lu’ Dumnezeu, în nici un caz o materialistă.
Și exemplele pot continua: cei cu care m-am întâlnit mi-au spus că nu pot convinge tinerii „să facă un doctorat cum trebuie”, deși au bursa de la stat, pentru că lucrează la firme căci vor să facă bani.
Toți vor cât mai mulți bani, fără să conteze cum se traduc în ceva, fie productivitate mai mare, clienți mai satisfăcuți, satisfacție mai mare în viață, ceva… o maslină, o scobitoare, ceva.
Explicația, atunci când există, este că vor bani mulți pentru că îi merită.
I-am spus mamei, „Știi, salariul meu este o chestie privată”, deși în cazul meu fiind ceea ce numim New York State officer, adică angajat al statului New York, prin lege, salariul meu este public și postat pe Internet.
Însă cum o carieră universitară nu este un vehicul de îmbogățire, deși știu cel puțin trei profesori universitari miliardari, doi de origine din România, iar al treilea care a creat software-ul pentru filmul “Toy Stories”. Și mai știu zeci de profesori universitari multi-milionari, ca urmare a cercetării lor.
Pe mine nu m-au interesat niciodată banii, pentru că știam că voi câștiga suficienți pentru cât avem nevoie, însă m-a interesat să am a satisfying life, o viață pe care să-mi doresc s-o retrăiesc dacă ar fi s-o dau înapoi la început.
Necazul meu în Timișoara a fost că nu mă simțeam în pielea mea, eram mereu nemulțumit și convins că ceva sau cineva îmi stă în cale de la ceea ce vreau să fac în viață, și am vrut să schimb asta.
De aceea, eu cred că o sămânță la toate tragediile astea, de-acum și în trecut, este că în percepția destulora totul se reduce la bani și obsesia de a arăta cine ești.
Și astea produc cinism, cruzime, aroganță și neomenie… pur și simplu tot rahatu’ pe care acum toți îl combat punându-și pe pagina de Facebook tot felul de nimicuri.
Pe mine nu mă interesează PSD și PNL, pentru că nu am încredere mai mare nici în USR, REPER, UDMR sau AUR. Eu cred că la sfârșitul zilei toți sunt o apă și-un pământ, pentru că n-au cum să fie altfel, n-au de unde să găsească atâția care să fie altfel încât să fie suficienți pentru o schimbare la firul ierbii.
Dar mă întreb din punct de vedere al educatorului, ce anume în educația din școli și din familii a produs acest materialism bullshit [că vorbim aici de ace, brice și carice, nu de miliarde peste miliarde făcute din invenții și tech revolutions a la Musk și Bezos], acest cinism și cruzime, această indiferență față de suferință?
Nu zic că sunt unice, bănui că în fosta Iugoslavie sau cine mai știe pe unde în zona s-au întâmplat lucruri asemănătoare, dar totuși – asta este tot ce se poate?
Mereu se întâmplă în România porcării imperiale care cumva ajung în atenția și memoria colectivă și produc tărăboi generalizat, dar cinismul și datul din umeri față de suferința și nedreptate sunt mult mai cotidiene decât frecvența cu care sunt discutate, vezi indiferența lumii față de tânărul care a ars în primăvară în centrul orașului Râmnicu Vălcea.
Mă întreb ce anume produce acest comportament și o astfel de atitudine? Ce lacune în educație? Că nu sunt noi, au fost la fel și acum cincizeci de ani, iar răspunsul nu este PSD și PNL, oricât le detest pe ambele.
Lucrurile nu ar sta altfel dacă oricare altcineva ar fi la putere, inclusiv USR, UDMR, partidul democrat sau republican din SUA, sau mama partidelor. Actorii ar fi alții, dar restul atitudinii și a comportamentului public probabil ar fi la fel.
Eu cred că o limitare importantă a învățământului românesc este că nu încearcă să facă conexiunea între nevoia de a învață, cunoaștere și posibilitatea de a avea o viață care să te împlinească, să-ți dea satisfacție ca om.
Having a meaningful life este o temă importantă în discuțiile noastre cu elevii și studenții noștrii de aici, deși nu există o rețetă universală pe care s-o predai după cărți.
Descoperirea a ceea ce dă sens vieții noastre este o ghicitoare individuală, însăși farmecul vieții, sau “like a box of chocolates”, ne spune Forrest Gump.
Citește și: De ce Viktor Orban mușcă mâna întinsă de Ciolacu
Cert este însă că nu totul este transformabil în bani, de exemplu plăcerea și entuziasmul de a dansa tap, iar banii nu sunt nici garanția fericirii și nici locul unde izvoraște sensul cuiva în viață.
Poate și pentru că mă ajută să-mi găsesc rostul meu în viață, Long Island și New York City rămân pentru mine cele mai fascinante locuri de pe Pământ, și chiar dacă iubesc munții Austriei, n-aș da pe nimic posibilitatea de a do something fun and unique, ceva care cred că merită să fac.
Dincolo de unde merg roiurile de turiști, la Metropolitan Museum și Times Square și cine mai știe pe unde în Manhattan, există atâtea bijuterii, care parcă sunt și mai sclipitoare, că le găsești acolo unde nu te aștepți.
Cam așa și cu tap dancing – care unora dă un sens în viață, și care pe alții îi delectează, deși în cazul meu nu mă pricep deloc la tap, probabil sunt unul din cei mai netalentați dansatori / artiști ce pot fi imaginați.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
