Acum mai bine de o jumătate de veac, un demnitar american de origine austriacă, Fred Iklé, publica o carte – How Nations Negotiate, Harper and Row, 1964 – care a atras constant atenția experților în teoria diplomatică.
În acea lucrare, Iklé definea și condițiile esențiale pentru realizarea unui proces de negociere, în modul următor:
„două elemente în mod normal trebuie să fie prezente pentru ca negocierea să aibă loc: trebuie să fie atât interese comune, cât şi probleme conflictuale. Fără interese comune, nu este nimic pentru care să negociezi; fără conflict, nu este nimic despre care să negociezi”.
Simpla aplicare a acestei paradigme de lucru la cazul relațiilor dintre Rusia și Ucraina după agresiunea rusă începută în februarie 2022 ar fi de natură să ne arate că în prezent nu sunt întrunite condițiile pentru demararea unui proces de negociere. În principal, nu există interese comune ale celor două părți, care să deschidă perspectiva unei negocieri de pace.
De fapt, dincolo de toate acțiunile de propagandă, agresiunea rusă urmărește obiectivul concret al realizării de achiziții teritoriale în dauna Ucrainei: în afară de Crimeea, anexată în martie 2014, Moscova a anunțat în luna septembrie 2022 intrarea sub suveranitate rusă a altor patru regiuni ucrainene, anume Donetsk, Luhansk, Zaporojie și Herson. În ceea ce o privește, conducerea de la Kiev are drept principal obiectiv tocmai menținerea integrității sale teritoriale, în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internațional. Interesele divergente ale celor două părți sunt, deci, evidente.
Adăugăm, pe de altă parte, faptul că Rusia a anunțat deja, din luna iunie 2024, că o eventuală pace ar urma să se refere și la un statut de neutralitate pentru Ucraina. O asemenea condiție pare a fi de neacceptat pentru Kiev, mai ales că ultimele două summit-uri NATO (Vilnius 2023 și Washington 2024) au consolidat perspectiva ca statul ucrainean să adere în viitor la Alianța Nord-Atlantică. Și în acest caz, interesele sunt radical opuse între Kiev și Moscova.
În același timp, nu poate fi scăpat din vedere simplul fapt că un eventual tratat de pace va trebui să se refere și la reconstrucția Ucrainei, iar chestiunea asumării costurilor pentru un asemenea proces este direct legată de statutul celor două părți în procesul de negociere. Adică va trebui tranșată problema legată de cine va suporta costul reconstrucției, sarcină care prin tradiție revine statului care pierde războiul.
De unde se naște întrebarea: poate Rusia să piardă războiul? Mai ales că liderii de la Moscova nu fac economie la declarații belicoase, inclusiv în ceea ce privește disponibilitatea de a recurge la folosirea armamentului nuclear împotriva Ucrainei.
Agresivitatea rusă de acum trebuie văzută și din perspectiva faptului că la 5 decembrie 1994 Ucraina a acceptat, prin Memorandumul de la Budapesta, aderarea la Tratatul de Neproliferare Nucleară și, în consecință, transferul pe teritoriul rus a armamentului nuclear din fostul arsenal al URSS. Kievului i-au fost însă garantate granițele de către SUA, Marea Britanie și, firește, Federația Rusă. Cât a valorat angajamentul de atunci al Moscovei – angajament reînnoit prin tratatul bilateral ruso-ucrainean din 31 mai 1997 – se poate vedea acum cu ochiul liber pe teritoriul Ucrainei.
La fel apare și întrebarea: poate fi lăsată Ucraina să piardă războiul, în condițiile în care SUA și Uniunea Europeană au investit sume enorme în susținerea capacității statului ucrainean de a se apăra? Mai mult, este acceptabil pentru comunitatea internațională ca o pace impusă Ucrainei să însemne încălcarea normelor esențiale pe care s-a clădit securitatea internațională după cel de-al doilea război mondial, norme centrate pe respectarea independenței, suveranității și a integrității teritoriale a statelor? Și în acest caz, răspunsul logic și direct este de natura evidenței: o eventuală înfrângere a Ucrainei ar însemna distrugerea sistemului internațional pe care s-a întemeiat dezvoltarea liberă a statelor europene în ultimele trei sferturi de veac.
Să mai spunem că România ar urma să fie, într-un asemenea scenariu, unul dintre perdanți? Ce se poate face ca această constatare indubitabilă să fie înțeleasă de toți aceia care, în România, se lasă seduși de discursul fals pro-pace al unor personaje precum Călin Georgescu, George Simion și Diana Șoșoacă?
În aceste condiții, există o enormă așteptare ca o cotitură în evoluția conflictului din Ucraina să fie adusă de revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, după 20 ianuarie 2025. Fostul (și viitorul) președinte american a promis în mod repetat în timpul campaniei electorale din 2024 că va face pace în Ucraina în 24 de ore. Trump nu a spus, însă, niciodată cum ar urma să asigure într-un timp atât de scurt încheierea ostilităților.
Mai locvace pe această temă a fost J.D. Vance, viitorul vicepreședinte al SUA, care formula, într-un interviu din 11 septembrie 2024, o soluție de pace cu următoarele elemente: rușii ar rămâne în posesia teritoriilor pe care le-au ocupat; o zonă demilitarizată ar fi creată de-a lungul liniei de front dintre ruși și ucraineni; restul Ucrainei ar fi menținut ca un stat suveran și independent, dar puternic fortificat pentru a preveni o altă invazie rusă; Rusia ar obține o „garanție de neutralitate” din partea Ucrainei. Lesne de înțeles, soluția lui J.D. Vance a fost imediat etichetată de mediile analitice americane drept „planul lui Putin”.
După desfășurarea alegerilor prezidențiale din SUA (marți, 5 noiembrie 2024), președintele-ales Donald Trump a anunțat foarte multe măsuri în diverse domenii, unele chiar controversate. În problema conflictului din Ucraina, însă, el s-a limitat numai la a desemna un trimis special, în persoana unui general în retragere, Keith Kellogg.
Totuși, imediat după alegerile din 5 noiembrie, din rândul apropiaților președintelui-ales au început să apară semnale privind interesul lui Trump față de dosarul ruso-ucrainean. Așa se face că „Washington Post” relata în 11 noiembrie despre o convorbire telefonică Trump-Putin, care ar fi avut loc în ziua de joi 7 noiembrie (deci la doar două zile după triumful în alegeri), în cursul căreia președintele rus ar fi fost avertizat să nu escaladeze războiul din Ucraina. Știrea despre acea convorbire, deși dezmințită de partea rusă, nu era deloc pe liniile definite în „soluția J.D. Vance”.
În același fel, la 3 decembrie 2024, interviurile acordate pentru „Financial Times” și pentru „Bloomberg” de către Konstantin Malofeyev, un apropiat al liderului de la Kremlin, făceau referire la respingerea de către partea rusă a unui presupus plan de pace propus de Trump pe motivul că planul nu ar fi cuprins concesii în favoarea Moscovei. Malofeyev reamintea, și cu acele prilejuri, obiectivul părții ruse ca Ucraina să aibă statut de neutralitate, dar adăuga și cerințe noi ale Moscovei precum demiterea președintelui ucrainean Zelensky, anularea deciziei președintelui Biden de a permite folosirea de către conducerea de la Kiev a rachetelor americane pentru a lovi ținte de pe teritoriul rus, după cum și luarea în considerare a preocupărilor mai largi de securitate ale Rusiei. De aici apare, însă, din nou percepția că Trump nu părea a ține cont de ceea ce enunța „soluția J.D. Vance”.
De fapt, dispune Donald Trump de o soluție miraculoasă pentru conflictul ruso-ucrainean, care să ofere satisfacerea unor obiective pentru fiecare parte la conflict, apte să le determine să accepte un compromis? Din ceea ce este cunoscut la acest moment, o asemenea soluție nu există.
Mai importantă, însă, este o altă întrebare: există angajamente asumate anterior de SUA, în general, și de Donald Trump, în special, care să predetermine modul de formulare a deciziei politice de către viitoarea administrație de la Casa Albă? În acest caz, răspunsul este unul pozitiv, și nu avem temeri că ne-am putea înșela.
Mai întâi, nu trebuie scăpat din vedere că SUA au o responsabilitate particulară față de integritatea teritorială a Ucrainei, iar această responsabilitate decurge din chiar calitatea părții americane de stat semnatar al sus-amintitului „Memorandum de la Budapesta”. Americanii (la fel ca și britanicii, de altfel) înțeleg foarte bine că renunțarea de către conducerea de la Kiev la capacitatea de descurajare nucleară în 1994 – renunțare făcută sub garanția pe care și SUA au oferit-o – a condus la efectul pervers al șantajului nuclear pe care Moscova îl practică în mod sfidător din luna februarie 2022. Evident, cu riscuri enorme pentru securitatea tuturor statelor care se învecinează cu Ucraina.
Dar și Donald Trump are un angajament special față de integritatea teritorială a Ucrainei, angajament asumat în timpul primului său mandat la Casa Albă. Iar acest angajament se referea la nerecunoașterea anexării Crimeii în 2014 de către Federația Rusă. Pentru a fi pe deplin înțeleși, reproducem acum textul Declarației cu privire la Crimeea, pe care a prezentat-o, la 24 iulie 2018, secretarul de stat de la acel moment, Mike Pompeo:
„Așa cum am făcut în Declarația Welles din 1940, Statele Unite își reafirmă politica de a refuza să recunoască pretențiile Kremlinului de suveranitate asupra teritoriului confiscat cu forța prin încălcarea dreptului internațional. În colaborare cu aliații, partenerii și comunitatea internațională, Statele Unite resping încercarea Rusiei de anexare a Crimeii și se angajează să mențină această politică până la restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei.
Statele Unite solicită Rusiei să respecte principiile la care a pretins de mult timp că aderă și să pună capăt ocupației Crimeii. Pe măsură ce statele democratice încearcă să construiască o lume liberă, dreaptă și prosperă, noi trebuie să ne menținem angajamentul față de principiul internațional al egalității suverane și să respectăm integritatea teritorială a altor state. Prin acțiunile sale, Rusia a acționat într-un mod nedemn de o mare națiune și a ales să se izoleze de comunitatea internațională”.
Nu voi elabora pe tema Declarației Welles din 23 iulie 1940, care a reprezentat angajamentul SUA de a nu recunoaște anexarea de către URSS a țărilor baltice. Președintele Vladimir Putin știe foarte bine că acest angajament a jucat un rol enorm în șubrezirea controlului sovietic asupra Estoniei, Letoniei și Lituaniei, cu consecința desprinderii celor trei state de URSS în luna septembrie 1991, ca formă de anticipare a prăbușirii statului sovietic în luna decembrie a aceluiași an.
Ne punem, însă, în mod legitim întrebarea: va fi dispus Donald Trump în al doilea mandat la Casa Albă să nege ceea ce el a construit ca poziție politică în timpul primului său mandat? Mai mult: ar putea accepta Donald Trump ca Rusia să se înstăpânească cu acte în regulă asupra teritoriilor anexate de facto în septembrie 2022 după ce el însuși refuzase anterior anexarea Crimeii?
Răspunsul îl va putea da numai noul președinte american, după preluarea oficială a puterii în 20 ianuarie 2025. Nu avem deci mult timp de așteptat.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
