Proba de tap dance [că așa îi zice la dans, nu step cum îi spuneam pe vremea când trăiam la Hunedoara] a fost câștigată la Naționalele de dans de un puști care a dansat pe celebra… „Fur Elise” a lui Beethoven. A fost unul din sutele, poate miile de „Nationals” din fiecare an.
Am fost în sala și mărturisesc că nu mi-a venit să cred în momentul în care s-a anunțat „Cutărică va dansa tap pe Fur Elise a lui Ludwig van Beethoven”.
Reflexul mi-a adus aminte bancul cu milițienii care au mers la opera și întrebați a doua zi cum le-a plăcut spectacolul, au răspuns: „Oh, a fost excelent. Muzica, luminile … Singura problema au fost ciumeții de civili. Din țoață sala, doar noi am dansat”.
Oare lumea de aici nu știe că nu poți dansa tap pe Beethoven? Sau pe Chopin? … Se învârt maeștrii în mormânt. Doar breakdance mai lipsește …
Și aici a venit șocul pentru mine.
De fapt, nu a fost „Fur Elise” a lui Beethoven, ci a fost a jazzy version a lui „Fur Elise” a lui Beethoven. Tema principală a melodiei a fost cea din celebra compoziție, dar restul a fost altceva.
Și pe această jazzy version, poți dansa excelent tap. Chiar foarte excelent, ca să plusez.
Când a terminat, am știut că pustiul va câștiga: nu doar că a dansat fantastic, dar am fost cu toții sub șocul momentului de a ne vedea preconcepția invalidată și anume că nu poți dansa tap pe Beethoven.
Lașând la o parte tralala-ul meu cu tap dance pe Beethoven, ce am vrut să spun este că inovația continuă pe care o observ acolo unde mă aștept mai puțin este pentru mine una din experiențele cele mai grozave ale vietiii în America. Este o opinie personală, dar nimeni pe lumea asta doesn’t comes close când vine vorba de a inventa lucruri noi: ne ajută aici mărimea și mai ales diversitatea culturală fantastică a populației, dar și faptul că americanii nu se jenează să danseze tap pe … Beethoven. Acolo unde alții văd o barieră culturală de netrecut, un păcat intelectual, americanii văd o oportunitate.
Continuând ideea oportunității, acolo unde alții văd bariera sau prăpastia, am aflat mai recent de două publicații online excelente scrise de tineri super brainy: medium.com, care mi-a fost recomandat de un undergraduate de-al meu, și fivethirtyeight.com, unde scrie o cunoștință de-a noastră care a studiat la MIT și Harvard.
Trebuie să precizez că ei nu sunt ziariști, ci lume care interpretează realitatea prin expertiza științifică și tehnica solidă pe care o au. De exemplu, cei de la fivethirtyeight.com folosesc analize statistice făcute de tipi cu doctorate în statistică pentru a-și explica ideile dezvoltate în articole.
[M-am bucurat să văd că Mikey, băiatul meu cel mare, știa de ei și îi urmărește de ceva vreme, mai ales pentru analizele politice. ]
Continuând blurb-ul meu anterior despre inovație și creativitate, am vorbit după aceasta cu mama celui care scrie la threefiftyeight.com, tipul care a studiat la MIT și Harvard, iar dansa îmi zice așa: „Mi-a zis fiul meu: Ce te mai chinuiești să înveți limbi străine? În curând, vei putea să-ți montezi un cip, după care vei vorbi toate limbile Pământului…”
De atunci, m-am tot gândit la această idee, „să poți să-ți montezi un chip că să vorbești toate limbile pământului…”, nu doar la problemele tehnice și etice [căci probabil cu ceva scremere, s-ar putea construi un astfel de cip, dacă nu cumva există deja pe-undeva], dar mai ales la faptul că asta înseamnă ceea ce eu percep a fi creativitate exponențială. Creativitatea care după ce mă lasă cu gura căscată, mă face să înțeleg oportunitățile ce decurg din ea.
[Cu ceva ani în urma, un grup de studenți de pe-undeva construiseră en-passant, așa, în timpul lor liber între două teme de casă, un sistem care putea asculta o conversație poziționând o cameră de luat vederi pe un ghemotoc de hârtie pe podeaua camerei izolate fonic unde avea loc discuția.
Ideea lor a fost că vorbitul crează unde prin aer, care desi produc un efect imperceptibil ochiului pe un ghemotoc de hârtie, acel efect poate fi observat cu o video camera de performanță înaltă. … Și așa, voila, au putut asculta ce se vorbește doar urmărind ghemotocul de hârtie … Cool, nu-i așa?]
Astfel de idei m-au lăsat întotdeauna cu gura căscată nu doar prin ingeniozitatea lor, dar și prin approach-ul lor holistic.
Că să realizezi aplicația cu ascultatul ghemotoacelor de hârtie trebuie să știi nu doar Computer Science, but also a lot of science și math. Holistic approach to problem solving și posesia cunoștințelor ca să poți face asta mi se pare trademark-ul educației științifice și tehnice moderne de calitate.
Unii argumentează că approach-ul reducționist al perioadei iluministe europene a creat prezenta segregare în cunoaștere și toate limitările ce vin din asta. [cu sumarizarea vechiului banc românesc din vremurile apuse: „asemănarea între un inginer ca mine și un câine este că ambii avem privirea inteligentă, dar nu ne putem exprima”.]
Ideea reducționistilor a fost să spargă realitatea complexă în domenii separate, care să fie studiate independent în amănunțime. Desigur, it makes a lot of sense pentru că expertiza stă în cunoașterea detaliilor.
În timp însă, asta a creat o junglă de nedescris în cunoaștere – astfel că nu doar că se folosesc deseori denumiri diferite pentru a desemna același lucru, dar este aproape imposibil pentru unul din sociologie să vorbească cu unul din psihologie sau cu unul din Computer Science. Fiecare folosește paradigme și metode diferite, iar translatarea între ele este imposibilă.
S-a încercat și se încearcă crearea domeniilor cross-disciplinary – de exemplu computațional linguistics, o arie pe care băiatul meu cel mic încearcă s-o aprofundeze puțin. Computațional linguistics înseamnă dezvoltarea de algoritmi pentru procesarea limbii vorbite, iar asta este extrem de important pentru orice sistem de calcul care interacționează cu omul. În plus, a înțelege structura adâncă a unei limbi și a procesului care a produs acea structura ne spune foarte mult atât despre cum învățam, dar și despre istoria care a generat acel proces și acea limbă.
Pe de-alta parte, crearea domeniilor cross-disciplinary nu este o soluție tratabilă. Dacă ai n părți, îți trebuie câte domenii cross-disciplinary ca să acoperi toate posibilitățile? Păi, combinații de n luate câte doi plus combinații de n luate câte trei plus… adică până la urmă un număr imens. Nici măcar Dumnezeu nu poate să studieze atâtea domeniile cross-disciplinary pentru câte domenii de studiu avem acum.
Dar revenind la cip-ul pentru traducerile automate fără să învățăm o limbă [de care spunea cunoștința noastră], cred că în aceeași nota putem specula și despre un cip care face puntea de legătură cu alte discipline academice sau și mai mult – cu alte culturi, de ce nu?
Și da, am auzit de spaima lumii cum că Bill Gates vrea să ne implanteze cip-uri în creier ca să ne urmărească și să ne controleze.
Eu lucrez cu date și știu că problema noastră este exact pe dos: avem prea mult zgomot în datele noastre, și ne este greu să eliminăm noise-ul ca să găsim semnalul din zgomot. Este exact precum căutatul acului în carul cu fân.
Și atunci mă întreb, de ce ar vrea cineva să aibă mai mult fân atunci când caută acul? De ce am aduna the huge amounts of noise din capul celor înspăimântați de cip-urile lui Gates, că apoi să get rid of that noise?
Și – where is the fun în controlling someone?
Așa cum am încercat să scriu aici – the real fun pentru mine este atunci când sunt lăsat cu gura căscată de the truly innovative minds ale celor din jurul meu.
Asta mă face să mă simt viu pentru că astăzi este diferit de ieri și viața are un vector. [Bill Gates este prea deștept să nu știe asta. ]
