Acum câțiva ani, într-o vizită profesională în biblioteci publice din Finlanda, am aflat că un bibliotecar nou angajat, care urma să lucreze cu publicul, primea în primele două-trei luni training de comunicare cu beneficiarii.
Cine le oferă așa ceva profesorilor din România?
Ministerul Educației anunța în iulie 2022 că în sistem se aflau 3.138 de consilieri școlari, menționând că sunt situații în care un singur om trebuie să ofere consiliere pentru 2.400 de elevi. Să se calculeze cât de temeinică poate fi consilierea în astfel de cazuri.
Elevii din România sunt sub un stres enorm. Și profesorii la fel.
O iau pe rând.
Într-o țară în care statul, cum spunea chiar șeful său, a eșuat, singura garanție că nu vei face foamea este să fii ceva guler alb – medic, IT-st, judecător. Cam asta este ețeta de succes. Pentru asta trebuie să înveți, să nu greșești, să performezi la afurisitele de examene, să te ajungi.
(Mai) nimeni nu prea-i mai întreabă pe elevi ei ce cred despre ce studiază, pe ei ce-i interesează, ei cum se simt. Nota, evaluarea națională, bacul.
Toată lumea așteaptă de la elevi să performeze. Părinții – altfel, ce se alege de tine? Profesorii – nu faci școala de râs etc.
Mai sunt și elevii pe care nu-i stresează nimeni și care întreabă pur și simplu ei ce pățesc dacă nu învață. Deloc, „gen”. Și pe care nu-i momești cu nimic.
Citește și: Le este teamă profesorilor să mai intre în clasă? Răspund 4 cadre didactice
Despre stresul profesorilor
Timp de milenii sau măcar de secole, de la Comenius încoace, școala a fost făcută pe principiul recompensă și pedeapsă.
Acum e old school, dar pur și simplu așa au arătat manualele noastre de pedagogie, asta e realitatea.
Cercetările recente recomandă altceva și pentru mai binele copiilor, partea de pedeapsă s-a subțiat în lege până la aproape nimic.
„Profesorii nu mai au niciun mijloc de a-i stăpâni” este ce aud foarte des.
Ce punem în locul exmatriculării, datului afară de la oră, mustrării? Deocamdată, nimic. (Niște planuri de combatere bla bla și niște comisii, deci nimic).
Am văzut că la un masterat pedagogic (în București) se studiază comunicare didactică.
Dar cursurile cu definiții și clasificări ale tipurilor de comunicare nu ajută un profesor în fața unei clase cu care nu știe ce să facă. Iar situațiile astea sunt reale, se întâmplă. Și ce face profesorul abandonat și blamat de toți este să plece din învățământ.
Situația de la „Ion Creangă” ar trebui să fie un prilej pentru a pune toate aceste probleme pe masă.
Sper ca jurnaliștii responsabili să o facă, pentru că detaliile despre tentativa de omor nu ajută la nimic.
Dimpotrivă, ca în cazul mediatizării cazurilor de suicid, dacă nu vrem să setăm o nouă modă, cred că e foarte periculos să inundăm spațiul public cu informații pe surse, mai ales că sunt contradictorii (elevul ar fi scos cuțitul din cauza unui „test neanunțat” despre care vorbea cu colegii pe Whatsapp înainte de oră, hello).
E irelevant în planul mare al lucrurilor că elevul acela anume era depresiv sau teribilist, că nu era capabil să discearnă realitatea sau doar psihopat.
Citește și: Sociologul Gelu Duminică, despre reacția lui Bănescu în cazul profesoarei înjunghiate
Dar sunt câteva lucruri pe care nu ar trebui să le ratăm după acest moment:
- Cum le oferim elevilor consiliere psihologică reală, nu doar pe hârtie.
- Cum îi sprijinim pe profesori să se descurce în situații stresante, fără să încalce regulamentele școlare.
- Este ok să le permitem elevilor să intre cu cuțitul în școală sau nu? Dacă nu, ce putem face legal și util?
- Ce trebuie cerut concret de la Ministerul Educației în termeni bugetari/ de personal, în afara comunicatelor de presă despre „condamnarea violenței în școli”?
Lista este deschisă, cred.
Comentariu publicat inițial de Luminița Corneanu aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
