Paradoxal, poate, triada formată din cunoştinţe şi aptitudini [învăţarea], educaţia [procesul] şi învăţământul [sistemul organizatoric] rămâne varză cam peste tot în lume. Şi totuşi încercăm de atâta vreme, cu toţii, ca umanitate, să-i găsim soluţia.
Vorbeam recent cu un coleg de-al meu din State, care are un băieţel de X ani şi o nepoţică la București, tot de X ani. Şi făcând o comparaţie între cei doi, şi implicit între ce avem aici şi ce au ei acolo, mi-a zis: „Aici abia învaţă în clasa a treia să adune şi să scadă un pic mai binişor, pe când la București rezolvă tot felul de probleme, că dacă Ana are cu 5 mere mai mult ca Ionică şi el are cu 15 mai mult decât preşedintele S., iar împreună au nu ştiu câte mere, atunci câte are preşedintele S.?”
„În acelaşi timp”, a continuat el, „la B. învaţă precum papagalii – Bordura este partea din stradă care…, iar trotuarul este…, în timp ce fetiţa mea scrie eseuri drăguţe, cu feeling şi compasiune…”
Exemplele sunt metafore, dar ați înțeles esenta a ceea ce încerc să spun.
Pe scurt, de ce naiba nu poţi avea o educaţie şi un învăţământ care să facă o treabă bună nu doar într-o parte, ci în ansamblu? De ce ori ştii STEM şi eşti bâtă la scris, ori invers?
Este bineînţeles o întrebare relevanţă pentru noi toţi, că nu văd Planeta inundată de oameni de ştiinţă şi scriitori finlandezi, că parcă acolo zice mitul că învăţământul ar fi perfect.
Cum sunt aproape de sfârşitul mandatului meu de Chair of the Board al unei şcoli independente, este o ocazie să încep să reflectez asupra experienţei mele şi a triadei învăţare – educaţie – învăţământ, în general.
Din punct de vedere al unei analize bazate pe o metodologie reducţionistă, exemplul unei şcoli independente este alegerea perfectă: este suficient de mică pentru a nu fii copleşit cu detalii [aşa cum eşti când scrii din vârful unui minister sau inspectorat], însă pentru că este o şcoală indepenedentă, trebuie să considere în permanenţă toate dimensiunile realităţii, respectiv trebuie să aibă o curiculă, suficienţi elevi interesaţi în acea curiculă şi să fie sustenabilă financiar pe termen lung.
De aceea, în opinia mea, există întotdeauna trei componente ale triadei învățare- educaţie – învăţământ: ce oferi [adică ce şcoală eşti şi care este curricula ce derivă de aici], care îţi este modelul financiar [căci financiarul îţi permite să exişti și te obligă să stai ancorat în realitat] şi ce comunitate deserveşti [şi deci care sunt nevoile şi valorile acelei comunităţi].
Necazul cu învăţământul centralizat, precum cel românesc, este că oferă în final un tip de şcoală care este rupt de ceea ce sunt valorile unei anumite comunităţi, şi care nu are nimic de zis în felul în care îi sunt alocate finanţele.
Cunoaşterea şi aptitudinile care sunt predate sunt încorsetate în programe stabilite [bănui] cu bună intenţie, dar pentru că sunt rupte de realitate, ajung să servească cuiva doar într-o mică măsură.
Este veşnică poveste cu învăţământul care predă teorie şi prea puţină practică, sau prea multă practică şi prea puţină perspectivă intelectuală, sau prea multă ştiinţă, sau cine ştie câte multe alte limitări.
În particular, discuţia politică şi publică de-acum vis-a-vis de religie-în-școli-sau-nu-și-dacă-da-în-ce-formă îmi arată cât de anapoda este acest sistem centralizat. Cât de anchilozat.
Lumea a ajuns să se întrebe – „dar cum se face în alte ţări europene?”, de parcă contează asta din moment ce realitatea românească nu este tocmai realitatea suedeză – şi ştiu ce vorbesc pentru că am petrecut suficient de mult timp în Suedia.
Dincolo de idei generale – libertate, democraţie, umanitate şi altele, cu care toţi suntem de acord, felul în care sunt traduse în viaţă şi există zi cu zi este extrem de diferit: concretul democraţiei scandinave nu este concretul democraţiei americane, la fel cum cea din Texas nu este chiar cea din New York. Nu există o soluţie care să se potriivească tuturor.
De aceea, din punctul meu de vedere, nevoile unei comunităţi în comună P. din Ardeal, care are o tradiţie de a trăi independent pentru că a fost întotdeauna aşa, chiar şi pe vremea comuniştilor, fiind zona necolectivizată, nu sunt chiar aceleaşi cu cele din zona Parcul rozelor din Timişoara, unde trăiesc oameni veniţi din toate zonele ţării, cu tot felul de meserii şi preocupări în viaţă.
Din cauza diversităţii realităţii, chiar şi în România, trebuie să existe posibilitatea de a permite ajustarea triadei învăţare – educaţie – învăţământ funcţie de asta: dacă cei din comună P. vor ca învăţarea copiilor lor să încorporeze şi religia, inclusiv predarea Bibliei în şcoală, trebuie s-o poată face, la fel cum cei din Parcul rozelor să poată avea opţiunea de a preda istoria religiilor sau pur şi simplu de a nu pomeni cuvântul religie în școili, dacă asta este dorinţa lor.
Dar trebuie să existe flexibilitate, şi trebuie să existe înţelegere şi respectul pentru decizia fiecăruia. Fiecare trebuie să admită că nu are decât o parte din soluţie, nicidecum soluţia completă.
Majoritatea oamenilor de pe acest Pământ, inclusive în SUA, vor să ducă [încă] o viaţă ancorată în religie şi mi se pare anapoda să le-o interzici prin decizii birocratice.
La fel, există oameni [cum este şi familia mea] care avem rezervări în privinţa felului în care Biserica reuşeşte să-şi comunice mesajul, de aceea vrem mai degrabă o discuţie critică a ideilor religioase şi nu neapărat adoptarea lor drept adevăruri absolute.
Nu vrem ca predarea religiei să devină o constrângere hard în educaţie, de care să nu poţi scăpa.
Diversitate, în opinia mea, înseamnă tocmai posibilitatea de a avea toate alternativele şi să ai libertatea să faci o alegere. Să nu ţi se impună nimic de sus. Şi nu doar atât. Să ai punţile între alternative, care să permită co-existența lor, dacă nu armonioasă, cel puţin plină de respect.
În nici un caz divergența acută şi acuzatoare pe care o observ peste tot, nu doar vis-a-vis de predatul sau nu a religie în şcoli, dar în orice.
Deşi familia noastră nu este una care merge la biserică, poate şi prin natura meseriilor noastre – care ne obligă să chestionăm critic şi să raţionalizăm totul, asta nu înseamnă că eu cred că nu există valoare educaţională în religie.
Băiatul meu cel mare a mers la un liceu profund catolic. Aşa de catolic încât în fiecare zi, la pauza de la ora zece, trebuiau să spună o rugăciune. Directorul şcolii este un călugăr, la fel cum sunt călugări unii profesori şi alţi câţiva din conducere.
A ajuns băiatul meu un zelot cu mintea spălată de Biblie? Categoric nu – a rămas la fel de interesat de matematică şi de fizică. Vara care vine o va petrece într-un grup de cercetare în biologie matematică.
Nu cred că studiul religiei ne face mai puţin interesaţi de STEM şi de adevărul ştiinţific.
Am observat însă la băiatul meu că abordarea catolică a liceului său, deşi noi suntem protestanţi, l-a învăţat puţină ordine şi disciplină, şi destul de multă compasiune și muncă de echipă…
În general, cred că l-au ajutat să devină un om mai bun. Religia per ansamblul ei are ca scop să ne facă să devenim oameni mai buni. Ştiinţele şi matematic categoric nu au acest scop, în timp ce umanioarele ar trebui, însă au devenit prea preocupate de obiectivele naţionaliste – patria şi naţia.
Religia nu vorbeşte de patrie şi naţie, însă se adresează sufletului şi nevoii de a încerca de-a lungul întregii noastre vieţi să devenim oameni mai buni, deşi ştim că nu vom reuşi să ajungem perfecţi. Aceast efort permanent de a încerca să fim mai buni fără să reușim să ajungem perfecţi şi totuşi să continuăm efortul fără să abandonăm, mi se pare însăşi esenţa noastră umană, şi nu văd ce materie ar putea s-o predea, cu siguranţă nu fizica sau desenul, nici măcar literatura, pentru că-i lipseşte autoritatea morală.
Poate filosofia, deşi filosofiei îi lipsesc povestioarele, pildele, care s-o facă de înţeles la vârste foarte fragede.
Însă oricare ar fi materia – rămâne întrebarea: de ce am absolutiza ideile unui singur om, fie el şi Hegel sau Socrate? Nu l-am transforma într-un Dumnezeu în acel moment?
Discuţia este extrem complexă şi nu există un răspuns. Există doar un proces prin care să încercăm în permanenţă să înţelegem care sunt nevoile şi valorile comunităţilor şi să creăm soluţii pentru ele.
Este trist pentru mine să văd că societatea românească nu a progresat nici măcar un milimetru din anii ’90, când pentru prima dată au apărut discuţiile în societate vis-a-vis de învăţământ şi cum ar trebui el să fie.
Argumentele şi procesul prin care discuţiile ajung să contribuie la identificarea unei soluţii au rămas aceleaşi: decuplate de realitate. România a avut o mulţime de miniştrii ai învăţământului, de la filosofi până la ingineri, şi nici unul nu a reuşit să facă nici o transformare importantă, în opinia mea.
Ce a rămas sunt camerele de luat vederi la bac, cea mai „mare” realizare a tuturor reformelor. Şi a imita ce fac alţii nu este soluţia pentru că imitatul nu trece prin mecanica procesului care a produs acea soluţie.
Ori mecanica creării soluţiei este ceea ce este esenţial, nu soluţia finală, pentru că orice soluţie devine depășită şi va trebui să fie înlocuită.
Până la urmă, în această confuzie generală a societăţii, diferenţa o pot face profesorii de la catedră. Acolo este de fapt cheia, nu la minister sau la Iohannis. Toate exemplele reuşite în educaţie pe care le ştiu au fost din cauza unor persoane, nu a sistemului. Iar acele persoane au făcut ceva pentru că au crezut în acel ceva [şi în principiul că merită să mori pentru o idee].
Şi tocmai pentru că succesul vine din concretul persoanei şi nu din abstractul ministerului şi a discuţiilor pe Facebook sau a ceea ce scriem, bineînţeles inclusiv eu, atâta timp cât centralizarea top-down este singura abordare din învăţământul românesc – ce avem este cel mai bun din ce putem obține.
Se poate demonstra „matematic” că asta este, indiferent de cine este minstrul Educaţiei sau preşedintele ţării.
Asta este.
Abia când laşi creativitatea şi iniţiativa individuală să se contopească cu nevoile şi valorile fiecărei comunităţi, abia atunci poţi să începi să speri la altceva … [dar atunci nu vor mai fi „Dumnezei” ai educaţiei şi ai naţiei, şi cine vrea asta?
Vorbă lui Napoleon, la o bere: fiecare soldat ar în raniţa sa speranţă de a ajunge un mic „Dumnezeu”, cel puţin pe contul său de Facebook.
