În octombrie, în al doilea an de facultate, eram a doua oară în Ucraina, de data asta în Zaporoje, unde împreună cu niște colegi dintr-o organizație de la Politehnică participam la o întâlnire regională. Experiența aceea mi-a schimbat total perspectiva asupra țării care era Ucraina, despre care nu știam aproape nimic atunci, și m-a făcut să mă reîntorc aproape în fiecare an încercând să rezolv un puzzle al unei culturi cu o istorie pe cât de fascinantă pe atât de tragică.
Din primele lucruri care mi-au rămas în memorie în anii aceia au fost cele două colege care au venit cu propunerea să se vorbească mai des ucraineană la întâlniri și ne-au anunțat că ele vor vorbi doar engleză și ucraineană pe parcursul întregului eveniment. Nu eram singurii străini, cu noi mai erau câțiva nemți, polonezi și maghiari, cetățeni din Republica Moldova și unul sau doi italieni. Nimeni n-a protestat și nimeni nu a fost neapărat interesat să afle ce se petrece și de unde vine această dorință și care era ideea din spatele ei.
Atunci am aflat că rusa nu e ucraineană. Era anul 2007 și aveam 23 de ani. Am înțeles la câțiva ani după, când am colindat Ucraina prin toate cotloanele mai multe luni la rând, de ce în est vorbitul limbii ucrainene era un act de curaj.
Pe atunci, tot ceea ce era legat de diferența dintre cele două limbi era ceva amuzant și nou pentru noi. Pentru colegi de-ai noștri ucraineni însă, însemna cu totul altceva.
Continuarea în Stiridindiaspora.ro
Citește și: O nouă justiție proletară?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Pixabay.com)
