Diana Luciana Nicolae a realizat un film documentar despre Ana Blandiana pentru a reactualiza în conștiința publicului lupta poetei pentru adevăr și dreptate în România, în contextul regimului comunist și post-comunist.
Realizatoarea filmului explică cum s-a născut ideea și cât de complicat e să realizezi un documentar despre istoria recentă a României într-un interviu realizat de Ruxandra Hurezean.
„Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”. Această propoziție se află scrisă pe frontispiciul sălii centrale de la Muzeul Memorial de la Sighet și aparține Anei Blandiana.
Acest adevăr se aplică și în cazul alegerii Dianei Nicolae de a face un film despre Ana Blandiana, „este vorba de a o reactualiza în conștiința publicului”, ne-a răspuns ea.
„Ana Blandiana, una dintre cele mai importante poete ale Europei, de multe ori insuficient cunoscute, se află printre liderii luptei pentru adevăr și dreptate din România. Se remarcă prin diligența cu care expune atrocitățile regimului comunist și munca de construcție a unei mișcări naționale pentru reforme democratice. Ne aflăm într-o epoca în care adevărul e pus din nou la încercare, confruntat cu ‘fake news’ și manipulare. ”
Diana Nicolae, producător și regizor, realizator de documentare de origine română, și-a început cariera în mass-media lucrând ca reporter de știri TV în epoca post-comunistă, înainte de a lucra ca scriitoare pentru BBC Radio la primul serial dramatic inspirat de țara aflată în tranziție către democrație.
A produs și regizat mai multe filme documentare despre România, pe subiecte precum abuzul în închisorile din perioada comunistă, migrația intelectuală din Europa de Est și un grup de călugărițe timide care încearcă să mențină tradițiile într-o mănăstire, care este una dintre cele mai importante din România și cele mai vizitate obiective turistice. Filmele ei au fost proiectate la festivaluri de film din întreaga lume și au fost difuzate la televiziunea publică din Statele Unite.
Citește și: Cât se câștigă la ANCOM, instituția cu venituri nepublice
Ana Blandiana și importanța memoriei
— Dragă Diana, am văzut filmul documentar realizat de tine despre Ana Blandiana și mi s-a părut provocator. De ce ai ales să faci acest film?
— Povestea de viață a poetei pare mai relevantă ca oricând în aceste momente pe care lumea le traversează, pendulând între extreme, înclinată să se îndrepte către autoritarism. Se spune că din istorie învățăm că istoria nu ne învață nimic. Cred că acest lucru se întâmplă doar în momentul în care o uităm, mai mult sau mai puțin deliberat, și suntem într-un real pericol atunci când considerăm că ea nu se mai poate repeta.
Ana Blandiana a reprezentat, pentru generația mea, cei care am fost considerați „generația de sacrificiu” după 1989, un simbol al luptei pentru democrație și adevăr, pentru o reală schimbare.
Ca poet dizident a fost foarte iubită de români și înainte și după revoluție iar Petre Mihai Băcanu, jurnalist proeminent la România Liberă, descria în cartea sa recent publicată de memorii, că în 1984, când auzise de poeziile interzise apărute în „Amfiteatru” ale Anei Blandiana – parafrazez – i-a încolțit în minte ideea unei revolte și că a fost inspirat de temeritatea ei.
Poezia „Totul”, spre exemplu, constituia, spunea jurnalistul, un rechizitoriu la adresa regimului, înainte să se instaleze din nou tăcerea în țară. Era momentul când se cerea literatură comunistă. Jurnalistul mărturisea cum gândea atunci – „Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi bărbații nu suntem în stare să facem nimic”. Ana Blandiana și Doina Cornea, ambele aparent fragile și delicate, au avut curajul să spargă tăcerea și să transmită suferința unei nații. Nu cred că există un argument mai grăitor de ce am ales să fac un film despre Ana Blandiana și de ce acum.
Blandiana este recunoscută nu doar ca poet dizident, ci și ca lider în reconstrucția societății civile post-revoluționare, fiind co-fondatoare a Alianței Civice și a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.
— Cum ai abordat parcursul istoric al personajului? Cât de complicat este să scormonești și să stârnești istoria recentă a României?
— După revoluția din 1989, Ana Blandiana s-a aruncat în tumultul schimbărilor pentru a lupta pentru libertate și democrație și a lucrat la reconstrucția societății civile prin crearea celei mai puternice organizații de acest gen din România, Alianța Civică, care a culminat cu primul și cel mai important muzeu al memoriei victimelor regimului comunist din lume, Memorialul de la Sighet. Aceste lucruri sunt, din păcate, la fel de puțin cunoscute de publicul larg, mai ales de publicul tânăr și foarte tânăr.
Născută în 1942, fiică a unui preot ortodox deținut politic, Blandiana a fost interzisă ca poet înainte să fie consacrată. A rezistat persecuțiilor, arestării la domiciliu, amenințărilor cu moartea și cenzurii din timpul regimului comunist. Poemele ei au fost folosite ca o formă de rezistență, reprezentând primul samizdat românesc, scrise și multiplicate de mână, circulau clandestin în țară. Așa cum însăși Blandiana remarca, poezia într-o dictatură conține „ultimele molecule de libertate” pe care oamenii le respiră pentru a se simți liberi.
— Care a fost ideea centrală pe care ai dorit să o transmiți și ai urmărit-o în realizarea filmului?
— Ce m-a interesat să transmit ca principal fir narativ și să rămână în memoria publicului a fost faptul ca Ana Blandiana a fost un critic de netăgăduit al privațiunilor regimului comunist și al golului spiritual creat de acesta, cât și al societății de tranziție care a condus la un capitalism cleptocratic. Ana Blandiana continuă să interpreteze lumea prin poezie și să țină discursuri pentru dreptate și adevăr în numele celor care nu se pot face auziți.
Este un poet dizident care nu doar că a luptat cu cenzura, dar a continuat cu tărie să se implice în viața cetății și în construirea unui stat democratic și a unei societăți civile puternice și în perioada post revoluționară. Și-a menținut principiile și nu a făcut rabat de la ele indiferent de greutățile, atacurile din presă sau de amenințările primite. Asta am încercat să transmit prin acest film.
Ambasadorul cultural polonez în România din anii 1990, a declarant la discuția cu poeta, organizată de ICR în cadrul festivalului de film de la Cracovia, unde am avut premiera filmului, că după evenimentele din Piața Universității din anii 1990 poeta a „redat demnitatea poporului român”. M-a interesat să redau în acest film biografic, care nu are pretenția de a fi exhaustiv, atât importanța Anei Blandiana ca poet, ca activist pentru adevăr și democrație, dar și ca scriitor, pentru că multe detalii le-am aflat despre viața ei din eseurile publicate după 1990, din memorii li din proză, nu doar din poezie.
Citește și: POLITICO: Lista europarlamentarilor care chiar contează. Numele româncei Adina Vălean este printre ei
— Cât de greu este să realizezi un documentar care parcurge 50 de ani de istorie, traversând două orânduiri și o revoluție? Ce a fost cel mai greu?
— Cel mai greu a fost să încerc să condensez opt decade de viață, deci mai mult decât cincizeci de ani de istorie, într-un film de lung metraj, să aleg din peste nouăzeci de ore de material original înregistrat cu poeta, dar și din materialele de arhivă vizionate, cele mai importante momente, detalii și să găsesc cea mai bună structură în care să pot da și poeziei conotații, asocieri inedite, așa cum le-am simțit și gândit eu. Am dorit să mă folosesc de poezie pentru a comunica mai mult decât îmi dădeau posibilitatea imaginile de cinema verite sau interviurile. Este o interpretare pur personală a versurilor, în colaborare cu editorul și coproducătorul meu Matt Jozwiakowski, care deși nu vorbește limba română sau poloneză, deși e polonez după tată, nu a locuit sau trăit în Estul Europei nici o zi. A reușit să monteze și să trăiască prin intermediul traducerilor și a imaginilor toate emoțiile din acei ani și să mă ajute să redau cât mai fidel realitatea acelor timpuri. Amândoi am citit tot ce a scris și s-a tradus din Ana Blandiana.
— Cum a fost relația cu protagonista filmului, cum se lucrează cu Ana Blandiana?
— Nu este greu, dar nici ușor să lucrezi cu o poetă de elita, mai ales pentru faptul că este foarte ocupată și solicitată, dar și pentru faptul că a apărut de multe ori de-a lungul timpului la televizor, radio, presa scrisă cu multe declarații despre activitatea și biografia sa. E greu să găsești un unghi de prezentare original și unic să spui o astfel de poveste chiar și atunci când ai un protagonist charismatic cu o poveste de viață fascinantă ca Ana Blandiana. Cred că cele mai mari dificultăți au fost în a alege ce să includem și ce să cadă la montaj și cum să ne pliem de la distanță cel mai bine pe programul intens al poetei.
Alte dificultăți au apărut și în locurile în care nu am putut intra cu camera de filmat, sau la găsirea și obținerea imaginilor de arhivă. Aici cred că a fost cel mai complicat proces, mai ales într-o echipă foarte mică, fără documentarist de teren permanent, sau echipă, a trebuit să căutam singuri toate imaginile.
Am reușit cu sprijinul unui prieten și coleg de presă, Alexandru Munteanu și a doamnei Mariana Ioniță din TVR, să vizionăm și să selectăm imaginile, dar acest lucru a durat foarte multe luni și apoi a urmat tot procesul legal de facilitare și achiziție, care de asemenea a fost solicitant și costisitor, dar au fost facilitate de departamentul de arhive de la TVR și comitetul director cu care ne-am întâlnit de mai multe ori pentru discuții și negocieri.
— Cred că pentru orice documentar este nevoie să cunoști bine subiectul, protagonistul, în cazul acesta. Ce te-a impresionat cel mai mult la personalitatea poetei?
— Am cunoscut-o pe Ana Blandiana în 2001/2002 când am ajuns prima dată la conferința care începuse să se țină la Memorialul de la Sighet pentru a filma pentru teza mea de MFA (Master in Fine Arts) pentru universitatea din NC. Era vorba de primul meu film-documentar despre sistemul concentraționar din România, intitulat „Red Darkness before Dawn” (Întunericul Roșu dinaintea Zorilor). Era prima dată când o întâlneam pe poetă, alături de Doina Cornea, istoricul Alexandru Zub, istoricul și jurnalistul Mircea Carp de la „Vocea Americii”, poeta dizidentă Sanda Stolojan și mulți alții. Am donat toate materialele utilizate la film și filmul muzeului de la Sighet și a fost preluat de Hoover Institute la Standford alături de istoria orală de la Sighet, dar și de Muzeul Holocaustului de la Washington DC. Nu am ținut însă o legătură anuală cu doamna Blandiana, am revenit acum trei ani și jumătate însă cu solicitarea de a participa la acest film și, spre surprinderea mea, nu mă uitase, la fel ca și Ioana Boca actualul director executiv al muzeului memorial de la Sighet. Ana Blandiana când face o promisiune se ține de ea și ne-a primit cu mare generozitate și încredere în viața ei, deși știu că nu am fost întotdeauna niște oaspeți comozi urmărind-o cu camera peste tot și devenind destul de exasperanți. Ea însă nu și-a exprimat niciodată nemulțumirea față de noi, decât atunci când dorea să ne poftească la masă și să mai facă o pauza de la șirul meu neîntrerupt și curios de întrebări.
Citește și: Alfred Bulai, dosar penal după acuzațiile aduse de studentele sale
— Poți să ne povestești câteva momente din timpul filmărilor? Ai un moment anume care ți-a rămas în minte?
— Au fost multe momente care m-au impresionat la poetă, de la grija cu care îi tratează pe cei din jur la modul în care reușește să te facă să te simți important, deși cu mine se revedea după mai bine de douăzeci de ani nu mi-a creat niciodată sentimentul că nu am importanță în viața ei, dimpotrivă.
Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost un moment la piața din Sighet, unde am fost cu ea să cumpere legume și fructe. S-a oprit la o tarabă, la un domn cu părul cărunt, îmbrăcat într-un tricou cu dungi și pantaloni negri de sport, care vindea vișine și uitându-se insistent la ea a întrebat-o: sunteți doamna poetă? Ea ușor emoționată și neatentă a spus da, da și a încercat să treacă peste momentul care părea ceva obișnuit în viața ei, dar vânzătorul nu a lăsat-o să scape așa ușor și a continuat: dumneavoastră vi se datorează muzeul de la Sighet, dumneavoastră și domnului Rusan… Din nou, ușor zăpăcită și neatentă, a scos bani părând să-și dorească să treacă mai repede peste moment și întinzându-i a răspuns din nou sfios „da, da”.
Atunci vânzătorul i-a umplut până la refuz o pungă cu vișine și i-a întins-o refuzând cu obstinație să primească banii și uitându-se în ochii ei i-a mărturisit cu vocea ușor emoționată: „să știți că ce ați făcut dumneavoastră pentru Sighet noi nu o să uităm niciodată”. Intimidată și evident deranjată că vânzătorul nu a vrut să-i ia banii și probabil neștiind cum să iasă din acel moment stânjenitor pentru ea, s-a întors către noi și ne-a spus „dar voi nu luați nimic? Uite, vă dau și vouă vișinele, că ce să fac eu cu atâtea vișine?” Cred că acest moment spune tot despre personalitatea și caracterul poetei.
Poate un alt moment care vă poate spune multe despre faptul că a avut deplină încredere în noi a fost faptul că a vizionat pentru primă dată filmul alături de public și de noi la premiera lui și ne-a spus real mișcată înainte de prezentare – „am așa niște emoții, cred că mai mari decât le aveți voi.”
— Cum a perceput publicul acest documentar? Și, mai ales, generația tânără?
— Filmul a avut premiera mondială la Cracovia, unde a avut două proiecții și la care au venit și tineri care studiază limba română. Ce m-a impresionat la ei era curiozitatea cu care încercau să afle cât mai multe atât de la noi, cât și de la Ana Blandiana care s-a aflat la proiecții. Știau despre poezie, unii o studiaseră la universitate, dar nu știau nimic despre implicarea ei în viața socială, politică, la evenimentele de după revoluție, sau despre muzeul de la Sighet. De asemenea nu știau că a scris și proză. Una dintre întrebări adresate poetei a fost de la o studentă din Basarabia, care a întrebat-o de ce nu a fost propusă niciodată la Premiul Nobel pentru literatura sau pentru pace, moment în care ea s-a simțit vădit derutată și la care nici ea, nici eu nu am știut cum să răspundem.
— În România cum a fost primit?
— La Festivalul Internațional de Film, TIFF, biletele la ambele proiecții au fost în totalitate vândute, iar sălile erau destule de mari, peste o sută cincizeci de persoane în fiecare. Noi am fost sincer emoționați de a astfel de primire și de faptul că au ovaționat timp îndelungat la final și au ieșit chiar în stradă cu mine să discutăm despre film și despre Ana Blandiana. Am fost deosebit de emoționată, nu doar pentru că eram la mine în țară, cu un film pe care l-am făcut cu dragoste și dedicație pentru poetă, dar și pentru țara mea, pentru tinerii care poate știu mai puțin despre acea perioadă și își pun întrebări despre acel trecut sau despre consecințele lui astăzi.
Au fost tineri de la Medicină, de la Litere, de la Teatru, din Cluj, care s-au bucurat să vadă filmul și care mi-au mărturisit cu lacrimi în ochi – „ați făcut un film minunat, noi nu am învățat niciodată să gândim astfel poezia Anei Blandiana” sau „avem nevoie de astfel de proiecții, ați dori să veniți la noi la universitate cu filmul?”, pentru că se plângeau că nu au niciun fel de astfel de eveniment cultural în cadrul universității și că le-ar plăcea.
O studentă din Chișinău mi-a mărturisit că abia așteaptă să ajungă filmul la Chilinpu, unde va fi primit cu multă căldură, lucru care se pare că s-a și întâmplat după proiecția de acolo. Doamnele de la proiecție au venit și mi-au strâns mâna și mi-au spus „a fost ca și cum mi-aș fi revăzut întreaga viață pe ecran, ați făcut un film extraordinar, sunt multe detalii pe care nu mi le-am explicat niciodată și altele pe care le-am uitat”.
— După această experiență, cum crezi că ar trebui să abordăm documentarul în raport cu istoria contemporană?
— De cele mai multe ori ne căutăm modele și valori în alte locuri, departe de casă și cred că este important nu doar să ne cunoaștem valorile naționale, oamenii de cultură, dar să ne și mândrim cu ei. Cu cât sunt ei mai popularizați și mai cunoscuți peste hotare cu atât noi ca români devenim mai cunoscuți. Cred că filmul are această calitate, să pătrundă și acolo unde poate celelalte mijloace de expresie nu au acces, și să emoționeze, să trezească conștiințele.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
