„ …muncește din greu, respectă legile, ține-ți nasul curat, și o vei duce bine. Acesta este mitul cultural în care societatea noastră se scaldă. […] Dar de fapt lucrurile nu funcționează așa. Este de fapt această disonanță, între cum ne imaginăm că merg lucrurile și cum funcționează ele în realitate, ceea ce ne cauzează perplexitatea, neliniștea și furia.” (Lynn Parramore)
Acum mai bine de 100 de ani, economistul Iriving Fisher le vorbea colegilor săi despre pericolul cel mai mare al democrației – „inegalitatea extremă”. Era un fel politicos, intelectual, acceptabil politic de a descrie o problemă esențială a capitalismului și, implicit, a democrației: crearea unei clase a „bogaților”, care încet, încet, pervertește și corupe sistemul pentru a obține avantaje strategice, clasa care se distanțează tot mai mult de media societății, creând o prăpastie care nu mai poate fi niciodată acoperită, mai ales în condițiile în care averea se păstrează în familie prin moștenire. Cu cât mai multă putere capătă această clasă, cu atât mai greu este de oprit și cu atât sunt mai înalte fortificațiile pe care această clasă socială le creează în jurul ei.
O democrație este în sine un sistem instabil, într-un permanent joc al balanței între masa populației, votanții, și elita economică care controlează resursele. Un moment de dezechilibru, și bogații vor fi atacați cu topoarele de către masele de oameni săraci. Sau un moment de neatenție (uneori creat cu fum și oglinzi) al votantului și o elită economică va prelua cu mână de fier controlul țării. Normal, ambele forțe trebuiesc diminuate pentru a putea trăi într-o țară mai fericită. Elita economică trebuie diminuată (dar nu eliminată) prin introducerea de taxe, creșterea salariilor angajaților, controlul influenței banilor în alegeri și schimbarea sistemului de asigurare sociala de la stat către un sistem privat obligatoriu de economisire. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere compoziția votanților dintr-o țară – oamenii care nu respectă legile, care trăiesc doar din asistența statului, marii debitori, cei care nu-și plătesc taxele, trebuie să aibă o influență mai mică – pentru o țară sănătoasă e nevoie de o clasă de mijloc substanțială și educată, altfel votul va fi decis de către un grup de votanți care nu înțeleg ce votează, și sunt ușor manipulabili.
Thomas Picketty, poate cel mai percutant economist al zilelor noastre, a readus problema inechității sociale în atenția publică, și este cel care a reformulat problema în termeni de avere a celor 1% față de restul țării. Pe scurt, în ultima sută de ani, rata de rentabilitate (r) a investițiilor celor bogați a depășit rata de creștere a economiei (g), averea primului procent crescând mult mai repede decât economia. Acest lucru a dus la reformarea unor clase sociale foarte inegale comparativ cu cele din secolul 19, fiind astfe foarte greu să treci din clasa de mijloc sau de jos în clasa bogată. Cm se mai poate apropia un om obișnuit, într-o viață întreagă, de averea unui Bill Gates, Jeff Bezos, sau măcar de a „amărâtului” nostru de Țiriac? În cuvintele lui Picketty „fiecare societate umană trebuie să își justifice inegalitățile: dacă motivul lor nu este găsit, întregul edificiu politic și social este în pericol de prăbușire”. Război, recesiune, extremism religios, toate își au sursa în inegalitate.
Interesant însă pentru noi este că, în loc să sugereze că inegalitatea este o problemă inerentă capitalismului, economistul francez sugerează că aceste inegalități sunt aproape exclusiv o problemă a alegerilor politice și ideologice. Foarte important: politicile pe care le adoptăm decid inegalitatea socială. Un exemplu de actualitate și foarte interesant este cel american, o democrație mult mai veche și mai solidă decât cea românească. Veniturile și disparitățile de avere între clasele sociale americane au ajuns la nivelurile anilor 1800. Din ce în ce mai puțini americani se așteaptă să aibă o viață mai bună decât părinții lor, iar speranța medie de viață este în stangnare sau chiar descreștere. Piketty explică situația americanilor (și a Vestului în general) prin jocul forțelor politice. El aseamănă situația actuală cu sistemul castelor indiene – brahmani și comercianți. În SUA, ceea ce el numește „Stânga Brahmină” – elitele intelectuale, cei mai educați cetățeni și cei mai mari beneficiari ai economiei cunoașterii au acaparat partidele de stânga, care, în mod tradițional, erau menite să imbunatească viața oamenilor din clasa săracă și mijlocie. Partidele de dreapta, între timp, sunt în stăpânirea „Dreptei Comercianților”. O asemenea polarizare, dar care include doar elita, face redistribuția bogăției imposibilă, clasele de jos, din afara elitei, rămânând să dezbată subiecte mai puțin importante precum imigrația sau construcția de ziduri la frontiera. Aceștia nu mai au un cuvânt de spus, nu se mai fac auziți, nu mai contează.
Romania se aseamănă mai degrabă cu Vestul anilor 1960 – 1970, în cazul în care vă întrebați cât de în urmă suntem față de democrațiile vestice. Surprinși? Picketty documentează voturile pe clase sociale în Franța, Anglia și SUA de după al doilea război mondial. Statisticile arată că, în tarile vestice, în anii 60-70 votul clasei muncitoare mergea în mare parte către stânga, către partide care reprezentau interesele muncitorilor. Încet-încet, aceste democrații au evoluat, stânga a început să fie votată din ce în ce mai mult de către elitele intelectuale, în timp ce votanții clasei muncitoare au început să se alăture dreptei. Exemplul american este cel mai recent, cu partidul democrat, de stânga, coalizând voturile intelectualilor și partidul republican, de dreapta, cu Trump și trumpism, atrăgând alegătorii din clasa muncitoare.
În Romania anului 2020, lucrurile stau invers decât în America anului 2020, voturile clasei de jos (aproximativ 41% din votanți, după calculele mele sumare), mergând către stânga. Demonstrațiile ultimilor ani, cu autobuze pline cu oameni sărmani aduși să-l susțină pe Dragnea, sunt grăitoare în această direcție. Clasa mijlocie românească (51%, cu venituri peste 3352 RON și sub 9578 RON) este împărțită intre stânga și dreapta, la fel ca și elita de 8% (dintre care 1-2%, baronii, aș ghici că votează cu PSD ca să apere acest status-quo). Aici începe disonanța alegătorului PSD – pe de o parte partidul promite ajutoare sociale și o țară mai bună, pe de altă parte socialismul românesc nu îi taxează pe super-bogați, și tot ce dă oamenilor se bazează pe împrumut și inflație. Putem spune că PSD-ul este creatorul baronilor romanești, nicidecum sufletul clasei muncitoare. În speranța unor 10% în plus la salariu, muncitorul votează PSD-ul, pentru ca imediat în ziua următoare să fie stropit pe strada de BMW-ul baronului sau umilit la prefectură de indolența și salariul funcționarului public. Ca să nu mai vorbim de pensiile speciale…
Disonanța alegătorului PNL e diferită. Ca mesaj originar, PNL-ul este pro-business, pro-antreprenoriat. După gafa gigantica a PSD-ului, ajutat și de imaginea președintelui țării, PNL-ul a preluat frâiele puterii, însă lipsa de gândire strategică a început să-și spună rapid cuvântul. PNL-ul nu a știut să se curețe rapid de „petele de leopard”, de oamenii din sistem cu probleme penale, care au fost apropiați și uneori chiar controlați de către PSD. Închipuiți-vă disonanța cognitivă a alegătorului PNL – după zeci de ani pe baricade împotriva lui Dragnea, după cea mai dură luptă, când în sfârșit este pe cale să scoată capul la lumină, alegătorului PNL i se pun în brațe foștii adversari. „Votezi cu PSD-ul trecut la noi, sau votezi cu PSD-ul care a rămas. Sau pleci, că te înlocuim cu un fost votant PSD”… PNL a pierdut deci loialitatea vechilor luptători, însă a câștigat în schimb voturi trecând în echipa lor primarii rurali, cu echipe loiale doar persoanei lor, care au înțeles sau au fost șantajați să înțeleagă că următorii ani aparțin PNL. O manevră pe termen scurt, însă foarte detrimentală pe termen mediu și lung – loialitatea noilor primari PNL este aproape inexistentă, aceștia mergând oportunistic în funcție de cum bate vântul.
Acest gen de probleme a făcut loc în pictograma electorală pentru USR/PLUS, un partid care a cooptat 22% din electorat, o demografie preponderent urbană și tânără. Disonanța cognitiva a tânărului votant USR/PLUS e generată de neînțelegerea alegătorilor care încă optează pentru corupții (în opinia lui) din PSD/PNL.” De ce nu votează toată țara cu USR/PLUS?” se întreabă acest votant naiv. „E la mintea cocoșului.” De ce nu li se dă o șansă tinerilor, unii educați în afară, care până acum n-au mai făcut politică? Răspunsul este conținut chiar în întrebare – pentru că demografia româniei nu e una tânără și urbană, care a văzut vestul, pentru că în Romania sistemul de relații interpersonale construit în zeci de ani încă determină poziția și succesul nostru social, un fel de guanxi chinezesc. Și oamenii nu sunt pregătiți să renunțe la el.
Ce ar fi făcut un PNL inteligent? Daca ar fi operat chirurgical să se curețe de petele de leopard, ar fi dat o lovitura de imagine care să-i asigure guvernarea țării pe termen lung. Nu numai că votanții tradiționali de dreapta ar fi continuat să îi susțină, dar ar fi loializat tinerii urbani din clasa de mijloc, un grup care ar fi rămas cu PNL pe termen lung, asigurând inclusiv schimbarea inter-generațională. Ar fi prevenit formarea unui competitor serios care nu doar îi toacă constant imaginea, dar a luat 22% din votanți. În al doilea rând, PNL ar fi trebuit să încerce o apropiere moderată, după model vestic, de clasa muncitoare, de clasa de jos a României. Nu vorbim de populismul extremist și ieftin de dreapta, practicat incompetent și fără success de AUR sau PER, vorbim de masuri care să încurajeze muncitorul român din mediul urban și rural, din fabrici și de pe câmp, și, în general, oamenii care nu au siguranța zilei de mâine.
Ce ar fi făcut un PSD inteligent? În afară de eviscerarea pungilor de puroi (pardon pentru limbaj, dar nu se mai pot numi pete de leopard), PSD-ul ar fi trebuit să-și revizuiască relația cu clasa mijlocie românească, în special cea urbană. După ce a tot insultat tinerii urbani din clasa mijlocie, „corporatiștii”, „soroșiștii”, după ce i-a gazat în piață, PSD trebuie să cotească la 90 de grade. Creșterea inechității sociale este un atu imens în mâneca PSD cu care să atragă clasa de mijloc, dar PSD-ul poate face asta doar distanțându-se de baroni, sau chiar atacndu-i. „Corporatistul” obișnuit, mai educat decât clasa de jos, înțelege că redistribuția veniturilor naționale, (de exemplu prin taxarea celor 1%), reducerea distanței dintre clasele sociale, creșterea mobilității sociale, responsabilitate fiscală, investiția în educație și eradicarea sărăciei sunt puncte cheie în dezvoltarea oricărei țări – și o stângă credibilă, care să prezinte aceste propuneri, ar câștiga inima clasei de mijloc, ca și susținerea elitei intelectuale (după modelul francez) – acum în tabăra dreptei.
Cum să evadam din temnițele acestor disonanțe cognitive, acestor neliniști, disconforturi mai mult sau mai puțin ascunse care ne vampirizează? România nu este un eșec al democrației, ci doar un eșec de leadership, un eșec al elitei în promovarea și respectarea unor linii ideologice curate. Uităm deci de partid, de ideologie, de promisiuni, și căutăm omul, oamenii curați, pentru care votăm în funcție de necesitățile țarii, de multe ori aduse de vântul global – recesiuni, pandemii, războaie. Votăm omul, nu partidul.
