Doi baroni cu intoleranță la libera exprimare

Tribunalului Vrancea
In legătură cu
Dosarul 1091/91/2016Intervenție accesorie în sprijinul pîrîtului Oancea SebastianÎn baza art. 63 Cod procedură civilă formulăm această intervenție accesorie în favoarea pârâtului Sebastian Oancea prin care Fredom House România solicită respingerea acțiunii în pretenții ca neîntemeiată.Sebastian Oancea este un ziarist profesionist cu care Freedom House Romania a colaborat de-a lungul timpului, având de fiecare dată confirmarea discernământului său profesional și a probității sale. Baza faptică solidă și buna-credință cu care își scrie articolele, căutarea adevărului cu respectarea deontologiei și curajul de a aborda teme impopulare l-au făcut pe Sebastian Oancea unul dintre cei mai buni ziariști din presa locală.

De aproape două decenii, Freedom House România derulează, în fiecare an, mai multe proiecte de presă. Cunoaștem, așadar, foarte bine condițiile dificile în care acționează ziariștii din presa locală. De aceea, nu putem rămâne indiferenți față ultimele încercări prin care trece jurnalistul Sebastian Oancea, trimis în judecată pentru că a publicat un articol – „Nababii contractelor pe bani publici din judeţ: deputaţi, ziarişti şi sponsori la partid, cu probleme penale” – scris argumentat, plin de informații și dovezi, redactat cu grijă pentru cuvintele alese. De altfel, pe platforma justitecurata.ro pe care o administrăm am și preluat la vremea respectivă, în noiembrie 2015, o parte din articolul incriminat, creditându-i așadar valoarea și informațiile. Freedom House România este o organizație neguvernamentală care, între altele, apără libertatea de exprimare și sprijină excelența în jurnalism.

Acesta este contextul în care considerăm, în egală măsură, atât trimiterea ziaristului Sebastian Oancea în judecată de către unul din cei mai influenți politicieni români – liderul PSD și președintele Consiliului Județean Vrancea, Marian Oprișan -, cât și daunele de 200.000 lei cerute de acesta, drept încercări de intimidare a unui ziarist incomod, de restrângere a libertății de exprimare a ziariștilor și de restrângere a dreptului la informare al publicului.

Revine instanței de judecată să apere dreptul la liberă exprimare al jurnalistului Oancea și dreptul la informare al publicului.

Solicităm, așadar, instanței respingerea ca neîntemeiată a acțiunii domnului Marian Oprișan.

În sprijinul acestei  cereri arătăm următoarele:

1. Libertatea de exprimare – dreptul de a informa publicul și dreptul publicului de a fi informat.

Sebastian Oancea beneficiază de o protecție ridicată a dreptului la liberă de exprimare, dat fiind faptul ca acesta este jurnalist, a comunicat cu bună-credință informații de interes public, despre un subiect intens dezbătut în societatea românească – achizițiile publice, suspiciunile de favoritism în achiziții -, privind activitatea publică a unui om politic care este investit și cu o importantă demnitate publică, informație care exista deja în spațiul public, jurnalistul făcând trimitere la articole deja publicate și argumentând cu documente prezentate în articol, acesta neurmărind defăimarea persoanei în cauză.

CEDO a statuat că dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de exprimare merită un respect egal[1]. Așadar, exercițiul dreptului la libertatea de exprimare al lui Sebastian Oancea nu poate fi limitat pentru a proteja viața „privată” a unui om politic investit cu o funcție publică, în absența unui prejudiciu concret și probat adus reputației acestuia, cu atât mai mult cu cât Sebastian Oancea beneficiază de cea mai mare protecție a libertății de exprimare  garantată de Convenție.

„Libertatea de exprimare este unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia”[2].

Libertatea de exprimare este atât de importantă încât „de ea se bucură nu doar informațiile sau ideile bine privite sau cele considerate indiferente sau inofensive, ci și cele care ofensează, șochează, deranjează: acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și ale deschiderii de spirit, fără de care nu există o societate democratică^[3]. Aceasta interzice în mod esențial autorităților statului să împiedice pe cineva să primească informațiile la care alții aspiră sau pe care alții consimt să le transmită”^[4].

Statul și autoritățile sale au nu doar o obligație de neingerință, dar și una de protecție prin măsuri concrete, adecvate și efective a dreptului la libertatea de exprimare, și acest lucru chiar și în cadrul relațiilor dintre indivizi. Doar în cazul violării unui alt drept al omului le este permis acestora să limiteze, și acest lucru doar într-o oarecare măsură, și nu printr-o interdicție totală, exercițiul dreptului la liberă exprimare.

2. În ce condiții poate fi limitat dreptul la libertatea de exprimare?

Articolul 10 § 2 din Convenție permite autorităților interne să limiteze sau să restrângă, într-o oarecare măsură, exercițiul dreptului la liberă exprimare^[5]:

„Oricine își exercită libertatea de exprimare își asumă obligații și responsabilități a căror întindere depinde de situația în care această persoană se află și de mijlocul tehnic utilizat”^[6].

Totuși, „în cazul discursului politic sau pe chestiuni de interes general”, restricțiile „impun o interpretare restrânsă”^[7], această nevoie de limitare a dreptului la libertatea de exprimare trebuind a fi stabilită în mod convingător^[8]. Restricțiile aduse libertății de exprimare, într-o societate democratică, trebuie să fie așadar cu totul și cu totul excepționale.

Pentru a fi conformă Convenției europene a drepturilor omului, limitarea libertății de exprimare trebuie să indeplinească anumite condiții:

– să fie „prevăzută de lege”^[9],

– „să urmărească realizarea unui scop legitim”^[10] și

– să fie „necesară într-o societate democratică și proporțională scopului urmărit”, jurisprundența Curții înțelegând prin adjectivul „necesar” demonstrarea unor „necesităţi sociale presante”^[11], iar „argumentele avansate de către instanțele de judecată să fie pertinente și suficiente”.

1. a) Ingerința trebuie să fie „prevăzută de lege”

În sensul Conventiei, ingerința trebuie să fie prevăzută de lege, iar legea respectivă să aibă calitatea cerută de jurisprudența CEDO, adică să fie clară, accesibilă și previzibilă.

1. b) Ingerinta trebuie să urmărească un „scop legitim”

CEDO a stabilit foarte clar, ca „pentru ca articolul 8 [dreptul la viață privată] să poată fi activat într-un caz anume, un simplu atac la adresa reputației unei persoane nu este suficient, acesta trebuind sa atingă un anumit nivel de gravitate și să fie făcut într-o manieră să cauzeze un prejudiciu dreptului unei persoane de a se bucura de viața privată”[12].

1. c) Ingerința trebuie să fie „necesară într-o societate democratică” și „proporțională cu scopul urmărit”, argumentele instanțelor de judecată trebuind să fie „pertinente și suficiente”, acestea fiind obligate să procedeze la o analiză de proporționalitate.

Pentru CEDO, noțiunea de „societate democratică” include, printre altele, pluralismul, toleranța, deschiderea, libertatea, dialogul, preeminența dreptului^[13].

Aprecierea „necesității într-o societate democratică” se face de la caz la caz, în funcție de contextul și circumstanțele fiecărei spețe.

Instanțele trebuie să pună în balanță cele două drepturi – la libertatea de exprimare, garantat de art. 10, și la respectarea vieții private, garantat de art. 8 – conform criteriilor jurisprudenței CEDO stabilite în cauza Axel Springer AG c. Germania §§ 89-95, adică să țină cont în găsirea „justului echilibru” cerut de Convenție de următoarele elemente și să circumstanțieze faptele litigioase:

Cine este persoana care se exprimă ? Jurnalistul Sebastian Oancea.

Presa, societatea civilă au un rol esențial într-o societate democratică, acestea fiind mijloacele cele mai bune pentru formarea opiniilor, ideilor asupra atitudinilor oamenilor politici[14].

Subiectul și importanța conținutului exprimării – „interesul public”, domeniul achizițiilor publice

Nu încape îndoială că informația conținută în articolul domnului Sebastian Oancea era de „interes public” ^[15] și „politic”.

Articolul incriminat a asigurat dreptul și interesul publicului de a fi informat asupra activităților publice ale celor care dețin functii publice și care au fost aleși de aceștia, în special datorită faptului ca în acea perioadă se discuta intens despre favoritism în achiziții publice și corupție.

Spre exemplu, Raportul Comisiei Europene din 2016 privind progresele pe care România le-a realizat în cadrul MCV în anul 2015 (anul în care a fost redactat articolul incriminat) sublinia importanța domeniului achizițiilor publice, mai ales a acelora desfășurate de autorități locale, „un domeniu care comportă riscuri majore în materie de corupție” – despre care scrisese Sebastian Oancea. Vom cita numai trei dintre numeroasele referințe din Raportul MCV :

„Acest lucru pune în evidență o trăsătură problematică legată de nivelul scăzut de acceptare, și chiar rezistență, la normele de integritate în cadrul unui număr important de autorități locale, cu implicații pentru achizițiile publice.”

„Printre domeniile de risc [de corupție] identificate se numără educația, sănătatea și achizițiile publice la nivel local, care implică decizii cu consecințe financiare directe.”

„Strategia include abordarea riscurilor de integritate și corupție, iar punerea ei în aplicare ar reprezenta un pas semnificativ în direcția abordării achizițiilor publice ca un domeniu care comportă riscuri majore în materie de corupție.”

Așadar, jurnalistul Sebastian Oancea a scris despre un domeniu de interes public major – achizițiile publice, domeniu cu riscuri majore de corupție, desfășurate la nivel local, acolo unde este constatată o rezistență la normele de integritate.

„Curtea consideră că, într-o societate democratică, puterile publice se expun în principiu unui control permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei-credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția în mod public asupra situațiilor pe care le consideră nereguli față de lege”, se arată în hotărârea Vides Aizsardzības Klubs c. Letoniei.[16]

Este exact ceea ce a făcut jurnalistul Sebastian Oancea în articolul incriminat.

Iar jurisprudența CEDO este semnificativă în abordarea unor astfel de teme :

„Paragraful al doilea al articolului 10 lasă puțin loc pentru restricțiile impuse asupra dezbaterilor problemelor de interes public. (…)Marja de apreciere mai este circumscrisă și de interesul puternic pe care îl are o societate democratică de a permite presei să își exercite rolul său indispensabil de câine de pază public. Libertatea presei și a altor forme de media de informare publică furnizează publicului unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și a judeca ideile și atitudinile liderilor politici. Răspândirea informațiilor și a ideilor de interes public este atributul presei, publicul având, la rândul său, dreptul de a le primi” ^[17].

Este așadar dreptul fundamental al autorului Sebastian Oancea de a comunica informații de mare interes public – achizițiile publice la nivel local, domeniu care comportă riscuri majore de corupție -, atrăgând atenția cu bună-credință asupra unor situații care i se par abateri de la lege,  și, pe de altă parte, cel al publicului din Vrancea și, în general, al cetățenilor români de a primi informații de interes public despre felul în care sunt alocați și cheltuiți banii publici și responsabilitatea autorităților locale în acest proces.

„Presa nu doar trebuie să-şi execute misiunea de a difuza astfel de informaţii şi idei [în domenii de interes public], dar şi publicul are dreptul de a recepţiona informaţiile şi ideile respective. Dacă ar fi altfel, presa nu și-ar putea rolul indispensabil de câine de pază.”[18]

Cu cât discursul e mai protejat de Convenție, cu atât marja de apreciere a statului și a autorităților sale este mai mică, atunci când acestea au în vedere limitarea libertății de exprimare a individului.

Această protecție de care se bucură și ziaristul Sebastian Oancea este echivalentă cu cea oferită discursului politic, Convenția conferindu-i acestuia din urmă protecția cea mai mare[19].

„Curtea amintește că paragraful 2 al articolului 10 din Convenție nu lasă aproape deloc spațiu de restrângere a libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau cel al chestiunilor de interes general”, a reamintit Curtea în cauza Brasilier c. France.[20]

Este de notat că în această speță, un contracandidat, Benoît Brasilier, îl acuzase pe Jean Tiberi, primar al Parisului, de „fraudă electorală”, „hoție, furt, mașinațiuni”, comportamente „bananiere”. Judecătorii francezi l-au condamnat pe Benoît Brasilier la plata simbolică a unui franc, dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că a fost o încălcare a dreptului la liberă exprimare:

„Deși condamnarea la „plata simbolică a unui franc ” este cea mai moderată cu putință, Curtea apreciază că o astfel de măsură nu justifică în sine ingerința în dreptul reclamantului la liberă exprimare. Curtea a subliniat cu numeroase ocazii că o atingere adusă libertății de exprimare riscă să producă un efect descurajator exercitării acestui drept. (a se vedea mutatis mutandis, Cumpănă și Mazăre c. România, hotărârea din 17 decembrie 2004 [GC], § 114).”

Cine este persoana vizată ? Marian Oprișan, politician cunoscut, persoană investită cu o funcție publică

Domnul Marian Oprișan este unul dintre veteranii politicii românești, un important lider al PSD, vicepreședinte al PSD din 2010, președinte al PSD (PDSR) Vrancea din 1993 și președinte sau vicepreședinte al Consiliului Județean Vrancea din 1992 încoace.

CEDO a stabilit că limita criticilor adresate oamenilor politici, a parlamentarilor, precum și a persoanelor cu funcții publice este mult mai largă decât cea care poate fi adresată persoanele particulare.

În hotărârea Lingens c. Austria din 8 iulie 1986, CEDO arată :

„Libertatea presei pune la dispoziția publicului unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care acesta poate cunoaște și își poate forma o opinie cu privire la ideile şi atitudinile conducătorilor politici. În sens larg, libertatea dezbaterii politice ține chiar de esenţa conceptului de societate democratică ce domină Convenţia în întregul său.

Prin urmare, limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de aceștia din urmă, politicienii se expun inevitabil și în mod conștient verificării stricte a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea publicului, şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă.

Indubitabil, articolul 10 paragraful 2 conferă protecției reputaţiei altora – adică tuturor persoanelor, iar această protecţie include şi politicienii, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează în nume propriu; dar, în astfel de cazuri, cerinţele acestei protecţii trebuie puse în balanță cu interesele dezbaterii libere a chestiunilor politice.”

Este de notat că în acestă speță, Lingens c. Austria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că judecătorii austrieci i-au încălcat jurnalistului Peter Michael Lingens dreptul la liberă exprimare (articolul 10 al Convenției). La plângerea cancelarului socialist al Austriei Bruno Kreisky, instanțele austriece îl condamnaseră pentru defăimare pe ziaristul Lingens pentru două articole critice la adresa șefului guvenului austriac. În contextul unor negocieri post-electorale, Cancelarul Kreisky luase public apărarea unui potențial aliat politic ce fusese acuzat că făcuse parte dintr-o brigadă SS. Jurnalistul Lingers denumise atitudinea Cancelarului Austriei ca ținând de „cel mai josnic oportunism ”, ca fiind „imorală și lipsită de demnitate”, „o monstruozitate”.

„Limitele criticilor admisibile sunt, ca și pentru oamenii politici, mai largi în cazul funcționarilor care acționează în exercițiul funcției lor, decât în cazul unor simpli particulari”.[21]

Așadar, politicienii și cu atât mai mult aceia care au demnități publice, cum este cazul domnului Marian Oprișan din 1992 încoace, datorită poziției și naturii funcțiilor lor, trebuie să accepte că sunt mult mai mult supuși criticilor decât orice altă persoană privată. Jurisprudența CEDO le oferă politicienilor o protecție mult mai mică decât persoanelor private în ceea ce privește onoarea, demnitatea, dat fiind că ei știu, își asumă și e normal ca să fie supuși criticilor publice.

Dacă aserțiunile sunt factuale și făcute cu bună-credință[22]

Un criteriu important este acela al bunei-credințe din partea jurnalistului și suportului faptic al alegațiilor sale.

Pentru oricare cititor obișnuit reiese în mod evident caracterul strict informativ al articolului scris de ziaristul Sebastian Oancea și incriminat de domnul Marian Oprișan.

Fiecare dintre afirmațiile jurnalistului Sebastian Oancea este însoțită de referințe publice și documente doveditoare.

Articolul are șase părți :

– falimentul SC Drumuri și Poduri Vrancea și acordarea de lucrări de infrastructură firmei Mavi Beton, fragment însoțit de un document doveditor și de o referință la articolul „Ancheta de la Drumuri si Poduri, verificata de IGP” publicat de Ziarul de Iași în 2005;

– publicitatea acordată de Consiliul Județean Vrancea prin încredințare directă, afirmație susținută prin două documente care vizează încredințările directe de publicitate în 2013-2014;

– afacerile cu statul ale deputatului PSD Victor Roman sunt analizate în detaliu, prin trimitere la declarația de interese a deputatului depusă la 24 noiembrie 2016;

– afacerile cu statul ale firmei Podgoria Cotești sunt dovedite cu două documente prezentate de jurnalistul Sebastian Oancea;

– gestionarea proiectul Laptele și Cornul în județul Vrancea este asigurată de societatea unei persoane suspectate de evaziune fiscală și contrabandă cu alcool, informații susținute de Sebastian Oancea cu două documente doveditoare.

– faptul că aerul condiționat e asigurat și întreținut la Consiliul Județean Vrancea de firma tatălui secretarului județului este susținut de un documen doveditor.

Mai mult, jurnalistul Sebastian Oancea precizează la finalul articolului încercările repetate de a-l contacta pe liderul PSD și președintele Consiliului Județean Vrancea precizând că domnul Marian Oprișan „nu a binevoit să ofere un răspuns”.

Jurnalistul Sebastian Oancea face trimitere la trei articole în care alte persoane publice menționate în articol și-au expus anterior punctul de vedere și reafirmă principiul prezumției de nevinovăție în cazul acelora care erau trimiși în judecată sau cercetați.

Caracterul pretins lezant, defăimător nu există și nici nu a fost probat în vreun fel de către reclamant. Simpla lor apreciere și interpretare subiectivă nu este suficientă pentru a conduce la condamnarea lui Sebastian Oancea, care și-a exercitat profesia cu bună-credință.

Dacă informația există deja în spațiul public[23], în diverse publicații

Este de remarcat și faptul că jurnalistul Sebastian Oancea nu a făcut altceva decât să preia informații deja existente în spațiul public, informații cunoscute la data apariției articolului și să facă o sinteză. Așadar sancționarea acestei sinteze de informații deja publicate ar fi cu atât mai puțin justificată.

Forma și mijloacele de exprimare: termeni șocanți, exagerarea, modul de exprimare

Simbolurile, discursul și „termenii șocanți și ofensatori” beneficiază de protecția libertății de exprimare, cu exceptia cazului în care aceștia sunt „susceptibili să favorizeze [în mod direct] violența”^[24] ori dacă aceștia incită la respingerea principiilor democrației^[25].

CEDO acordă din ce în ce mai mult întâietate libertăților, sancționând restrângerile acestora de către autoritățile interne.

În cauza Faber c. Ungariei[26], Curtea a dat întâietate libertății de exprimare, afirmând că nu a fost conformă cu Convenția sancționarea simplului fapt că s-a arborat un drapel cu conotații fasciste în preajma unei manifestații a unor oameni de stânga.[27].

Cazul Faber c. Ungaria este cel al unui demonstrant al organizației extremiste ungare Jobbick, Károly Fáber, care a afișat, provocator, la câteva zeci de metri de o manifestare a foștilor comuniști, un steag arpadian care se asemăna cu steagul „Partidului Crucilor cu săgeți”, partidul fascist al criminalului de război Szalasi. Refuzând să se îndepărteze la o distanță de 100 m, poliția l-a reținut pentru șase ore pe Károly Fáber și l-a amendat cu 200 euro. Justiția ungară a menținut deciziile poliției. CEDO a hotărât însă că a fost o încălcare a dreptului la liberă exprimare:

„Chiar presupunând că unii dintre manifestanți au putut considera steagul ca fiind ofensator, șocant ori chiar „fascist”, din punctul de vedere al Curții simpla lui afișare nu  fost de natură să provoace dezordine publică ori să pună piedici exercitării de către manifestanți a dreptului de a se reuni atâta vreme cât nu a fost nici intimidantă, nici susceptibilă de a incita la violență. (…) Curtea subliniază că disconfortul sau chiar furia provocate, în absența intimidării, nu pot reprezenta o nevoie socială presantă cerută de Articolul 10 § 2” pentru restrângerea libertății de exprimare.

Același reclamant avusese câștig de cauză din partea Curții și cu o lună mai devreme, în cauza Tatar și Faber c. Ungaria[28], în care fusese sancționat pentru că a întins în Parlamentul ungar, pentru câteva momente, niște rufe murdare.

„Curtea reiterează că orice măsuri care interferează cu libertatea de întrunire și libertatea de expresie, în afara cazurilor de incitare la violență ori de respingere a principiilor democratice – indiferent de cât de șocante sau de inacceptabile ar părea autorităților unele viziuni ori cuvinte  –, fac un deserviciu democrației și adesea chiar o pun în pericol”, arată CEDO în hotărârea Sergey Kuznetsov c. Russia.[29]

Exagerarea e protejata de Convenție[30]. Această protecție „interzice în mod esențial autorităților statului să împiedice pe cineva să primească informațiile pe care alții doresc sau consimt să le transmită”^[31], căci doar discursul care promovează totalitarismul nu trebuie tolerat într-o societate democratică.

Astfel, jurisprundența CEDO îndeamnă la „un examen minuțios al contextului în care s-au făcut afirmații ofensatoare pentru a se putea stabili astfel o distincție pertinentă între termeni șocanți și ofensatori – care se bucură de protecția articolului 10 – și cei care nu merită să fie tolerați într-o societate democratică”, fiind vizate în mod expres „ideile totalitare”.^[32]

Altfel, acolo unde ideile sau opiniile cele mai șocante sau care pe unii îi rănesc nu se pot exprima în mod liber, acolo nu poate exista o societate democratică. A recunoaște un drept de a nu fi ofensat ar face imposibil exercițiul dreptului la libertatea de exprimare și, implicit, existența unei societăți democratice. Acest lucru ar face posibilă suprimarea oricărei opoziții.

În cazul ziaristului Sebastian Oancea și articolului reclamat de liderul PSD și președintele Consiliului Județean Vrancea Marian Oprișan apreciem că nici măcar în situația unor „termeni șocanți”.

Așa cum  am arătat, este un articol strict informativ, scris cu bună-credință, bazat pe fapte și argumentat cu documente sau prin trimiteri la articole scrise deja, o sinteză a unor informații bine-cunoscute de altfel publicului, despre un domeniu de mare interes public – achizițiile publice – vulnerabil la corupție, care abordează mai ales achizițiile publice la nivel local, unde este notorie o anumită rezistență la normele de integritate, cu implicații pentru achizițiile publice, fapt constatat de Comisia Europeană, articol care face referire la acțiunile unui  politician influent, persoană care, arată jursiprudența CEDO, beneficiază de o protecție mult mai redusă a dreptului la viață privată. Să vedem cum problema cuvântului „nabab”

Este drept că folosirea cuvântului „nabab” pare să-l fi deranjat pe reclamant.

Dar alegerea acestui cuvânt este o judecată de valoare a jurnalistului Sebastian Oancea bazată pe informații prezentate cu bună-credință în articol, o judecată de valoare care nu poate fi cenzurată de nicio autoritate sau instanță, fiind protejată, cum am arătat, de articolul 10 al Convenției. Nu poate fi cenzurată nici de indispoziția ori disconfortul creat cuiva, cu atât mai mult cu cât vorbim de un om politic vizat care trebuie să fie mult mai tolerant decât oamenii obișnuiți la critici și față de care, așa cum am arătat cu jurisprudența CEDO, limitele criticii acceptabile sunt mult mai largi decât în raport cu indivizii obişnuiţi.

Mai mult decât atât, observăm că termenul NABAB este folosit în mod curent de ziariștii din România, mai ales în presa locală. Nimeni, până la domnul Marian Oprișan, nu s-a gândit să dea în judecată un ziarist pentru așa ceva.

O simplă căutare pe GOOGLE a expresiei NABABII, pe primele cinci pagini returnate de motorul de căutare, va arăta că trei sferturi de articole afișate sunt scrise de ziariști români de la publicațiile cele mai diverse și că majoritatea articolelor care folosesc această expresie sunt din presa locală :

Adevărul – „Nababii: Top 10 cel mai bine plătiţi oameni din sportul românesc”

Cotidianul – „Nababii din ambasadele României”

Revista 22 – „Printre nababii Parlamentului, care au învârtit milioane, Ghiţă şi condamnatul Roşca Stănescu”

Ziarul de Vrancea – „Nababii fondurilor europene”

7est – „ NABABII DE LA DRDP. Lefegii la stat, cu averi colosale: o colecţie impresionantă de apartamente, vile şi maşini de lux ”

Gazeta sporturilor – „Fără milă cu nababii. Salarii de 400.000 € în Bănie!”

Comisarul – „ NABABII SALARIILOR de la STAT”

Ieșeanul – „Nababii de la Curtea de Apel din Iaşi”

Observator de Constanța – „Nababii de la Aeroportul Kogălniceanu: case, terenuri, bani în conturi”

Botoșeneanul – „Nababii de la stat – Despre Botosaniul interzis”

Observator de Constanța – „Nababii de la ASF”

Evenimentul  zilei – „NABABII DIN SUBTERAN. Scumpirile de la Metrou s-au făcut prin şantaj”

Ziua News – „Mesajul lui Steve Jobs către nababii politici”

InfoPrut – „RISE: Cine sunt „nababii” presei de la Tiraspol”

Antena3 – „Soția primarului Capitalei, salariu de nabab”

Ziarul de Mureș – „Nababii avocaturii”

Justiție curată – „Top TREI NABABI ai contractelor pe bani publici din Vrancea”

Jurnalul Național – „Trenul plăcerilor pentru nababii CFR”

Fanatik – „NABABII! Cîrţu şi Săndoi, răsplătiţi ca nişte EROI! Îi umplu de bani”

Ziar de Cluj – „Șefii demiși ai Direcției Silvice, nababii drujbei”

WowBiz – „EXCLUSIV! Serban Huidu traieste ca nababii”

CanCan – „Dușmanii de moarte ai fraților Cămătaru trăiesc ca nababii în Spania”

Ziarul Evenimentul – „Nababii Iaşului construiesc pe verticală”

Money.ro – „Căpuşele din aviaţie „storc” bugetul Autorităţii Aeronautice Civile”

Nasul.tv – „Şoc în lumea justiţie | 15.000 de euro că să intri în DNA!”

VICE – „Am stat două zile pe barcă, la Constanța, ca să scap de aglomerația și meltenii de pe plajă”

Convenția protejează nu doar substanța ideilor sau informațiilor exprimate, dar și forma în care acestea sunt exteriorizate^[33], și aceasta chiar dacă această formă este excesivă^[34], ori doar poate fi considerată ca atare de cel vizat (cum este cazul de față, credem noi).

CEDO a stabilit că orice persoană „trebuie să fie în măsură să poată alege modul de exprimare pe care îl consideră cel mai eficace pentru atingerea unui număr maxim de persoane, fără intervenția nerezonabilă a autorităților statului”^[35]. Modul de exprimare este cu atat mai mult protejat cu cât este vorba de idei sau informații care șochează sau ofensează. Convenția fiind un „instrument viu”^[36], protecția acesteia se extinde și la exprimarea prin intermediul internetului^[37], blogul ori site-ul fiind mijlocul cel mai accessibil al celor care vor sa comunice informații sau să exprime idei sau opinii. Sancționarea acestei expresii este o gravă încălcare a libertății de exprimare.

Ca ultim garant al pluralismului, statul și autoritățile sale nu au doar obligatia negativă de a nu limita în mod nejustificat exercițiul dreptului la libertatea de exprimare a indivizilor, ci și obligația pozitivă de a proteja libertatea de exprimare prin măsuri concrete și adecvate.

Întrucât
– nu există fapta ilicită (nu există acuzații defăimătoare, articolul este o compilație de informații apărute și cunoscute deja în spatial public, nu există o atingere adusă demnității persoanei reclamantului)
– libertatea de exprimare a fost exercitată cu buna-credință, profesionist de journalist, și este protejată de convențiile și pactele internaționale la care România este parte,
solicităm respectuos instanței respingerea ca neîntemeiată a acțiunii domnului Marian Oprișan, lider PSD și președinte al Consiliului Județean Vrancea, contra jurnalistului Sebastian Oancea, protejarea dreptului juralistului Sebastian Oancea la liberă exprimare și al publicului la informare.

Cu stimă,
Cristina Guseth                                                                                 8 martie 2017
Director
Freedom House România

[1] Axel Springer AG c. Germania (n° 2), n° 48311/10, hotărârea din 10 iulie 2014, § 54;

[2] Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din 7 decembrie 1976, § 49 ;

[3] Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din 7 decembrie 1976, § 49 ;

[4] Leander c. Suedia, n° 9248/81, hotărârea din  26 martie 1987, § 74 ;

[5] Articolul 10 § 2 : „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

[6] Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din 7 decembrie 1976, § 49 ;

[7] Faber c. Ungariei, n°40721/08, hotărârea din 24 iulie 2012, § 35 ;

[8]Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din 7 decembrie 1976, § 49 ; Boldea c. Romania, n° 19997/02, hotărârea din 15 februarie 2007, § 45 ; Otto-Preminger-Institut c. Austra, n^o 13470/87, hotărârea din 20 septembrie 1994, § 50 ; Wingrove c. Marea Britanie, n^o 17419/90, hotărârea din 25 noiembrie 1996 ;

[9] Sunday Times c. Marea Britanii (n° 1), n° 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979, §  49 ;

[10] Vizează protecția intereselor sau valorilor indicate în al doilea paragraf al articolului 10 care trebuie să fie interpretate în mod restrictiv: Sunday Times c. Marea Britanie (n° 2), n° 13166/87, hotărârea din 26 noiembrie 1991, § 62 ;

[11] Zana c. Turquie [GC], n° 18954/91, hotărârea din 25 noiembrie 1997 ; Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din  7 decembrie 1976, § 48 ; Observer şi Guardian c. Regatului Unit, n° 13585/88, hotărârea din 26 noiembrie 1991 § 59 ;

[12] A. c. Norvegia, n° 28070/06, hotărârea din 9 aprilie 2009, § 64 si Axel Springer AG c. Germania [GC], n ° 39954/08, hotărârea din 7 februarie 2012, § 83 ;

[13]Leila Sahin c. Turcia, [GC], n° 44774/98, § 108 ;

[14] Lingens c. Austria,  n° 9815/82, hotărârea din 8 iulie 1986, § 42.

[15]Hoffer si Annen c. Germania, n°^s 397/07 si 2322/07, hotărârea din 13 ianuarie 2011, § 44 ;

[16] Vides Aizsardzības Klubs c. Letoniei, n° 57829/00, hotărârea din 27 mai 2004, § 46;

[17] Wingrove c. Marii Britanii, hotărârea din 25 noiembrie 1996, § 58 ; Animal Defenders International c. Marea Britanie, n° 48876/08, [GC], hotărârea din 22 aprilie 2013, § 102 ;

[18] Observer şi Guardian c. Regatului Unit, n° 13585/88, hotărârea din 26 noiembrie 1991 § 59;

[19] Axel Springer AG c. Germania (n° 2), n° 48311/10, hotărârea din 10 iulie 2014, § 54;

[20] Brasilier c. France no 71343/01, hotărârea din 11 iulie 2006, §§ 41, 43;

[21] Thoma c. Luxembourg, n° 38432/97, hotărârea din 29 martie 2001, § 47 ;

[22] Castells c. Spania, n° 11798/85, hotărârea din 23 aprilie 1992 ;

[23] Observer si Guardian c. Marea Britanie, n° 13585/88, hotărârea din 26 noiembrie 1991 ; Weber c. Elvetia 11034/84, hotărârea din 22 mai 1990 ;

[24] Faber c. Ungaria, n°40721/08, hotărârea din 24 iulie 2012,  § 56 ;

[25] Alexeiev c. Rusia, n° 4916/07, 25924/08 și 14599/09, hotărârea din 11 aprilie 2011, § 80 ;

[26] Faber c. Ungariei, n° 40721/08,  hotărârea din 24 iulie 2012, §  7 ;

[27] Faber c. Ungariei, n° 40721/08,  hotărârea din 24 iulie 2012, §  43 ;

[28] Tatar si Faber c. Ungaria, n° 26005/08 si 26160/08, hotărârea din 12 iunie 2012, § ;

[29] Sergey Kuznetsov c. Russia, no. 10877/04, hotărârea din 23 octombrie 2008, § 45 ;

[30] Handyside c. Marea Britanie, n° 5493/72, hotărârea din 7 decembrie 1976, § 49 ;

[31] Leander c. Suedia, n° 9248/81, hotărârea din 26 martie 1987, § 74 ;

[32] Faber c. Ungaria, n°40721/08, hotărârea din 24 iulie 2012, § 54 , Vajnai c. Hongrie, no 33629/06, hotărârea din 8 iulie 2008 § 53 ;

[33] Oberschlick c. Austria (n° 2), n° 20834/92, hotărârea din 1 iulie 1997; Radio France et autre c. Franta, n° 53984/00, hotărârea din 30 martie 2004 ;

[34] Oberschlick c. Austria (n° 2), n° 20834/92, hotărârea din 1 iulie 1997, § 38 ; De Haes si Gijsels c. Belgia, n° 19983/92, hotărârea din 24 februarie 1997 ;

[35] Women on Waves si altii c. Portugalia, n° 31276/05, hotărârea din 3 februarie 2009, § 38 in fine ;

[36] Tyrer c. Marii Britanii, n^o 5856/72, hotărârea din 25 aprilie 1978, § 31; Loizidou c. Turcia, n^o 15318/89, (objections préliminaires), hotărârea din  23 martie 1995, § 71; Ocalan c. Turcia, n^o 46221/99, hotărârea din 12 martie 2003, § 193; E.B. c. Franta, GC, n^o 43546/02, hotărârea din 22 ianuarie 2008, § 92 ; Saadi c. Marea Britanie, GC, n° 13229/03, hotărârea din 29 ianuarie 2008, § 62;

[37] Yildrim c. Turcia, n^o 3111/10, hotărârea din 18 decembrie 2012, § 54