Zilele trecute, după Congresul PSD care l-a validat în calitate de candidat la funcția de președinte al României, domnul Ion Marcel Ciolacu ne anunța că va fi „un preşedinte care va fi pe teren, care va interveni dacă se încalcă regulile”. A adăugat apoi maniera în care domnia sa va înțelege să procedeze ca președinte dacă va obține susținerea populară prin vot în această direcție: „Voi fi un preşedinte care va sta lângă prim-ministru indiferent din ce partid va face parte, pentru că România are nevoie în următorii ani de dialog, atât intern cât şi extern”. Ne-a spus totodată cum anume va acționa („Puterea trebuie împărţită, mai ales în următorii ani prin care va trece România”), pentru a adăuga că, dacă va fi ales preşedinte, „nu neapărat” va da puterea executivă unui premier de la PSD.
Crede domnul Ciolacu în ceea ce anunță cu franchețe în spațiul public? Sau în spusele domniei sale se ascunde o tactică electorală, menită să întrețină la conducerea PNL iluzia că ar putea să se mențină la guvernare, ca partener mai mic al PSD, dar să și ocupe funcția de prim ministru? Și mai grav, vor fi liberalii atât de naivi încât să creadă că zicerile domnului Ciolacu au parfum de credibilitate?
Cu tot respectul, nu putem să îl bănuim pe actualul premier de onestitate. Nu există îndoială că toți liderii PSD doresc revenirea la Palatul Cotroceni, mai ales după suferințele pe care le-au îndurat sub Traian Băsescu și după starea de adversitate (vezi apelativul „ciuma roșie”) care a caracterizat relațiile lor cu Klaus Iohannis până la împăcarea din octombrie 2021. Dar nimeni din conducerea acestui partid nu va fi dispus să cedeze funcția de prim ministru. De ce? Pentru că, așa cum este în reglementat în Constituție, raportul dintre cele două brațe ale executivului – Președinția și Guvernul – oferă o largă marjă de manevră primului ministru și, în contrapartidă, o sferă limitată de acțiune președintelui.
Constituția post-comunistă, aprobată prin referendum în 1991, a introdus un dezechilibru între competențele președintelui (care este reprezentantul politic ales cu cel mai mare număr de voturi) și puterile concrete pe care acesta le deține. Astfel, președintele are puține pârghii de acțiune în politica internă: potrivit articolului 80 alin. (2) din Constituție,
„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Cum face Președintele pentru ca această competență să devină efectivă? Constituție enumeră trei mijloace de acțiune: Preşedintele României „adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii” (art. 88), „poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită” (art. 86) și „poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii”, cu precizarea că „Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă” (art. 87).
Nici măcar în politica externă – care este prezentată, în mod eronat, de unii specialiști drept „domeniu rezervat” pentru Președinte – Constituția nu este mai generoasă cu locatarul de la Cotroceni. Astfel, la art. 91 se precizează că:
„(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României”.
Și asta este tot.
Atunci cine conduce efectiv România? Tot potrivit Constituției, răspunsul este simplu: guvernul, condus de primul ministru. La art. 102 alin. (1), se spune clar că
„Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Acum este limpede de ce domnul Ciolacu, în eventualitatea în care ar ajunge Președintele României, nu va ceda unui alt partid decât PSD funcția de prim-ministru, care, trebuie spus, nu poate fi revocat de Președinte (art. 106), iar guvernul său nu poate fi demis decât prin retragerea de către Parlament a încrederii acordate (art. 110)?
De fapt, la momentul elaborării Constituției din 1991 s-a plecat de la premisa că va exista cooperare între cele două brațe ale executivului, astfel încât Președintele să aibă lângă el un guvern care susține același program politic. De aceea a existat și concomitența alegerilor prezidențiale (primul tur) și parlamentare. Această formulă a funcționat până la alegerile prezidențiale din 2004. Ce a urmat după aceea a fost o luptă continuă între deținătorii puterii la palatul Cotroceni și, respectiv, palatul Victoria, cu consecințe dramatice pentru cetățeanul român. Deși, în mod curios, anul 2004 reprezenta momentul atingerii obiectivelor de ancorare strategică a României în lumea post-Război Rece: se produsese aderarea la NATO (în luna martie) și se încheiaseră negocierile de aderare la Uniunea Europeană (în luna decembrie).
Trebuie adăugat și faptul că reforma constituțională făcută în 2003 la inițiativa premierului de atunci Adrian Năstase, a agravat dezechilibrul între cele două ramuri ale executivului. Necoincidența mandatului președintelui (de 5 ani) cu acela al guvernului (de 4 ani) a făcut ca șeful statului, deși ales pe baza unui mandat propus națiunii care se compune din promisiuni de natură economică, socială și politică, să nu aibă pârghiile care să îi permită îndeplinirea angajamentelor luate.
De aici, rezultă limpede că domnul Ciolacu și PSD nu vor ceda cu nici un chip conducerea guvernului, în cazul în care vor fi validați de români în cadrul alegerilor de la sfârșitul acestui an. Și vor acționa, fără îndoială, cu competența cu care au elaborat legea pensiilor.
Și vor demonstra convingeri axate pe respectarea normelor democratice, așa cum am văzut din lejeritatea cu care domnul Ciolacu era dispus să adopte o ordonanță de urgență care să corecteze o parte din degringolada de la legea pensiilor, deși în parlament se afla un proiect de lege care avea ca obiect exact aceeași temă.
Iar în politica externă ne vor prezenta tipul de competență și eficiență pe care actualul prim-ministru l-a probat în timpul recentului turneu în zona Golfului, când în loc să ofere cadrul de încheiere a unor contracte care să susțină mediul de afaceri din România și să implice participarea nemijlocită a acestuia, demnitarul român s-a limitat numai la discutarea perspectivelor de dezvoltare a relațiilor bilaterale cu statele din zonă.
Toate acestea, prin folosirea discreționară a resurselor generate de taxele și impozitele plătite de cetățenii români.
Ion M. Ciolacu președinte!? Doamne ferește-ne! Ăsta e un Ceaușescu II. Cel puțin în ceeace privește limba română.