Nu știu cât sunt de deschise stagiunile, în continuare, dacă te uiți pe calendarele instituțiilor publice de cultură, vezi afișat programul pe o lună, rarisim trei și, o excepție, toată stagiunea la Filarmonică.
În rest, jale. Respectul față de spectatori egal cu 0. Dar am mai tot vorbit despre asta.
Partea optimistă e, că asta am văzut, e experimentat deja, în momentul în care lumea dă cu nasul de spectacolele de afară, îi văd cum renunță la cele de aici și își programează ieșiri. Dacă în anii 90, nu auzeam/vedeam niciun român în sălile de spectacol de afară, acum văd constant și în număr din ce în ce mai mare. Nu va trece mult, și se va produce implozia pe piața internă. Va rezista doar divertismentul. Mai ales că primăria, de exemplu, finanțează pene de struț la Tănase și altele, gen musicaluri comerciale, ceea ce mănâncă banii.
„Emaus” de Alessandro Baricco, dramatizare colectivă coordonată de Edda Coza, traducerea romanului Gabriela Lungu
3 stele din 5
Teatrul Excelsior, cum am mai spus, își onorează scopul de a pune cât mai multe producții despre tineri, cu tineri și pentru tineri. Între timp, cred că a devenit și cel mai prolific în spectacole musical și hibridul teatru, muzică și coregrafie.
Așa este conceput și acest spectacol. Personal am făcut alegerile, odată pentru autorul romanului, Baricco este unul dintre autorii importanți contemporani, și apoi îmi și place viziunea managerului, tânărul regizor Vlad Cristache, un regizor foarte talentat. Și-acum mai urmăresc reluarea spectacolului său la Teatrul Mic, „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, un poem teatral rock de excepție.
La Excelsior a venit exact cu tiparul acestor tipuri de teme și mesaje. Căutări, contradicții, influențe, trăiri, angoase, experimente, deviații, depresii, fericiri, toate ale tinereții valuri.
Titlul Emaus, localitatea biblică, te duce imediat spre o posibilă temă de influență religioasă. Influența religiei vs învățămintele religioase, până unde înveți și de unde începe fanatismul? Ce și cât ajută sau ce strică? Totul în universul adolescentin al anilor 70. Sunt teme destul de des abordate de scriitorii contemporani, Marius von Mayenburg este unul dintre ei și care s-a montat și la noi. „Martiri”, dacă o prindeți, tot la Mic, este și o montare foarte reușită.
Asistăm lao punere în scenă dinamică, în care tinerii actori, în pielea tinerelor personaje, ne prezintă viața, realitatea cu care se confruntă, sunt confruntați, în conjuncție cu imaginația, ceea ce se întâmplă în mintea și în sufletul lor. Cheia regizorală fiind declamația și dansul. Și prea mult dans pentru un spectacol de teatru și prea mult teatru pentru un spectacol de dans. Și, de aici, s-a stricat echilibrul, ritmul. Se detensionează atmosfera repede, îți pierzi atenția. Desigur, totul pare din filmul pentru tineri, inclusiv muzica și orchestrația, dar, pentru că am mai văzut stilul acesta de montări în mai multe ocazii, deja e trend, totul nu este decât o himeră. Adăugând și mișcarea scenică foarte atletică, atât pentru schimbarea recuzitei între scene, cât și pentru ilustrarea energiilor tinereții, vizual devine chiar obositor de urmărit. Deși, cred că momentele de dans s-au introdus tocmai pentru clipele de introspecție, dar efectul obținut e invers. Este interesant de urmărit transformarea de la tinerii copilăroși, la tinerii apăsați, aproape îmbătrâniți. Sinceritatea simțămintelor care se transformă în angoase, vini, tristeți.
În recompensă, sunt actorii care dau tot ce au ei mai bun, chiar, în prima parte, reușesc, să lege stările, dar nu poți face asta la infinit. Sunt nume de reținut și de urmărit pentru că, până la urmă, aceasta e noua generație, pe care o vom vedea pe scenele țării. Promițători cu toții Eduard Chimac, Irina Ștefan, Vlad Crudu, Iustin Danalache, Tony Macpela. O mențiune specială pentru Irina Ștefan, nu pentru că era singură între atâția bărbați, ci pentru că a punctat și transmis cel mai bine stările personajului său.
Informații și bilete aici.
„Manon Lescaut” de Giacomo Puccini, libret Domenico Oliva, Marco Praga, Giuseppe Giacosa și Luigi Illica
aproape 3 stele din 5
După aproape trei luni de pauză și o interpretare etalon pentru scena românească, adusă de Opera Maghiară de Stat Budapesta, aveam așteptări măricele, nu știu de ce. Așteptările n-au fost atinse. Aveam bilete pentru ambele distribuții, noroc că am fost salvată de al doilea spectacol de concertul extraordinar de la Ateneu.
Povestea lui Manon Lescaut, de abatele Prévost, a fost repovestită de nenumărate voci Puccini, Massenet, Manon-baletul lui MacMillan etc.
Obișnuită să trăiască în lux, ajunge împreună cu des Grieux să intre în datorii și e nevoită să accepte o căsătorie de conveniență, dar, prinsă că înșală e deportată ca prostituată în America. Des Grieux o urmează, însă, nici aici problemele nu îi ocolesc, iar ei, încercând să fugă de acestea, Manon își găsete sfârșitul în pustietățile americane.
Massimo Pizzi Gasparon Contarini este realizatorul spectacolului-lumini, regie, scenografie. După câteva opere montate în care ni se proiectau diverse picturi celebre, acum a venit rândul, pentru că am fost cuminți, să ni se aducă un ecran gigant, pe care încăpea chiar și animație. Prima trecere prin cadru a unei calești chiar a provocat rumoare în sală. Deci, și-a făcut efectul. În rest, tot ce a mai apărut ținea loc de decor. Fără cadrare, 3D sau alte idei creative, se schimbau slide-urile și culorile. Nava de transport transatlantică, terasa dormitorului, prispa casei nobiliare, marea învolburată. Recuzită minimă, actul I și II dominate vizual de un ansamblu sculptural erotico-baroc. Actul IV, scena morții lui Manon, scena rămâne goală și dominată de imaginea de fundal roșu deșertic, dar un roșu de parcă erau defecte diodele. Sigur, e o scenă care l-a inspirat și pe Ondaatje, și pe Minghella, dar poate, tocmai de aceea, mai bine folosea imagini din film, Pacientul englez. Recunosc că la Festival Enescu, același tip de suport video pentru unele opere prezentate a fost superior. Artă pe lângă ce ni s-a dezvăluit aici. Din tot ce înseamnă regie și toate cele, poate, s-ar putea reține costumele. Croială clasică de epocă, dar culorile sunt cele fascinante, numai în nuanțe de la cutia de bomboane fondante la combinațiile fucsia, cyan, albastru regal-safir, verde etc.
Noroc că la momentul coregrafic nu trebuia să intervină regizorul. Îl și așteptam cel mai mult pentru că, coregraful nu e nimeni altul decât Gheorghe Iancu, cel pe care Johan Kobborg l-a scos de la naftalină pe perioada mandatului său, iar imediat după alungarea acestuia din urmă, Iancu a fost băgat la naftalină la loc. Ironia și ghinionul meu, totodată, au făcut ca la premieră cuplul să fie dansat de doi dintre cei mai vocali balerini care cereau atunci plecarea lui Kobborg, și, implicit, negau ceea ce făcuse în ONB. N-am avut noroc, dar măcar am mai respirat puțină artă coregrafică pentru că momentul este de mare sensibilitate și senzualitate.
Și, ne-a mai rămas cântarea. Deși nu iau cu copy paste din alte articole, poate că veți citi aceleași lucruri, pentru că, nu-i așa, la noi nu se schimbă nimic, tradiția, suficiența sunt importante.
Indiscutabil, singura mare artistă de pe scenă a fost soprana Iulia Isaev, interpreta Manon Lescaut. Și, indiscutabil, și o mare plăcere să o asculți. Registrele parcurse cu multe nuanțe, tehnică bine controlată și, vai, atât de rar întâlnită, dicția impecabilă. Practic singura de la care ai înțeles ce a spus. A trecut cu ușurință peste provocările din fosă și de pe scenă. „In quelle trine morbide” a ridicat ropote de aplauze.
Mergând mai departe în distribuție, am remarcat eforturi care, cumva, s-au detașat, firav, dar măcar au ținut premiera să nu se scufunde. Basul Marius Boloș în rolul lui Geronte di Ravoir, tenorul Andrei Lazăr în dublu rol, mezzo-soprana Mihaela Ișpan în rolul profesorului de muzică, basul Filip Panait.
Poate că aș fi spus și baritonul Vicențiu Țăranu, în rolul lui Lescaut, dar, de cele mai multe ori a fost acoperit, fie de orchestră, fie de celelalte voci.
Și, cum se poate deduce au mai rămas Orchestra condusă de Tiberiu Soare, Corul și tenorul Daniel Magdal, în rolul lui Des Grieux. Prestații ce pot fi descrise cu un singur cuvânt – forcing. Fără nuanțe, doar stridențe în toate registrele. Parcă era vorba de un război. Sigur, imaginația mai era ajutată și de coloritul fundalului, marcat într-un fel de „Apocalypse Now”. De vină e și istoricul audițiilor unde vocile pe care legi de personaje au anumite timbre, inflexiuni, interpretări. Nu știu dacă în continuare e vorba de o nepotrivire pe rol sau e vorba de o adaptare la sonoritățile orchestrei.
Citește și: PSD și-a impus noul directorat la Transelectrica
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
