Dulceața graiului basarabean, zâmbetul jovial și fermitatea mâinilor sunt primele lucruri care te întâmpină când faci cunoștință cu medicul Ion Cociu. Întreg limbajul său corporal emană siguranță, prietenie, deschidere. Vorbește despre sine relaxat și cu multă modestie, deși experiența de până acum și parcursul său de viață nu sunt printre cele obișnuite.
Este specialist în chirurgia coloanei vertebrale și face parte dintr-o echipă de elită a Spitalului Manises din Valencia, Spania. Are 43 de ani, este căsătorit cu Oana (și ea medic, specializată în nefrologie) și au trei copii. „Pe toți i-am avut încă din primul rezidențiat”, spune doctorul.
„La un moment dat, mă întrebau ei ce sunt, dacă s-au născut în Spania, dar noi, părinții, suntem români. Le-am spus frumos că e simplu: dacă tata e pisică, voi sunteți pisici. Dacă tata e cățel, copiii sunt căței. Dacă tata e român, voi sunteți români.”
Ion Cociu s-a născut în Basarabia, dar a trăit de mic în Cuba, datorită relațiilor diplomatice dintre fosta URSS și această țară și domeniul în care au lucrat părinții săi. Până la 13 ani, a locuit în Cuba, învățând „spaniola, care a devenit a treia limbă pentru mine, după română și rusă, căci rusa ne era dată tuturor celor născuți în Basarabia să o vorbim”, rememorează medicul.
După căderea URSS, familia lui s-a stabilit în România, iar de aici, în perioada studenției, drumul vieții l-a dus în Spania, unde s-a stabilit de 20 de ani. Despre alegeri, provocări care par imposibile, dar se dovedesc tangibile, despre pasiunea pentru meserie și despre țara căreia simte că îi aparține, medicul Ion Cociu a povestit pentru Occidentul Românesc, partener media în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”.
Un interviu realizat de: Camelia Jula, jurnalist Occidentul Românesc
Material video și montaj: Raúl Sánchez Costa
„În Spania nu am simțit niciodată că aș fi discriminat pentru că sunt român”
„Am locuit de mic în Cuba și, deși aveam școli speciale pentru corpul diplomatic, tatăl meu a decis să mă ducă la o școală cubaneză normală. Nu am înțeles atunci de ce, dar după ce anii au trecut am realizat că îmi oferise o experiență unică de a cunoaște limba și cultura cubaneză cu adevărat.
După căderea URSS, cubanezii ne-au dat afară, așa că ne-am stabilit în România, la Huși, unde am făcut liceul. Acolo am cunoscut-o pe Oana, actuala mea soție, eram colegi de clasă.
De atunci suntem împreună. Amândoi am studiat Medicina la „Carol Davila” în București, iar în anul IV am decis să venim în Spania.
Asta se întâmpla în anii 2000. De ce Spania? Pentru că spaniola era singura limbă străină pe care o vorbeam și pentru că eram tineri, ne-am gândit că va fi o aventură. Nu știam dacă ne vor lăsa să profesăm medicina, dar știam că acasă în România ne puteam întoarce oricând”, povestește medicul român.
Ion și Oana au fost primii studenți români care au ajuns la Facultatea de Medicină din Santander (nordul Spaniei, regiunea Cantabria). Au fost acceptați să își continue studiile acolo, au muncit în diverse domenii pe perioada facultății, ca să se întrețină și s-au prezentat la rezidențiat, după încheierea anilor de educație.
„Un lucru pe care îl apreciez foarte mult la Spania este că are un sistem foarte corect. Îi pune pe toți în aceeași linie și îi măsoară cu aceeași riglă. Examenul e dur, de cinci ore, 250 de întrebări.
În funcție de nota pe care o ai ți se repartizează un număr și poți să îți alegi specialitatea. Eu recunosc că nu am fost un student excepțional, de zece pe linie, dar am știut că am aceeași șansă ca orice spaniol dacă obțin o notă bună la rezidențiat”, explică Ion Cociu.
Mărturisește că în acea perioadă a vrut să se specializeze pe bolile infecțioase, așa că a ales acest domeniu. A primit o bursă în Brazilia, pentru a studia bolile infecțioase tropicale și a petrecut trei luni în jungla amazoniană.
„Am stat în Manaus, capitala Amazoniei. Aveau un spital – barcă, cu care urcam timp de o săptămână pe Amazon și apoi opream în fiecare zi în alte regiuni, la distanță de 50 de kilometri una de cealaltă, puneam două mese și localnicii din toate triburile veneau, știind că e ziua când vin doctorii. Veneau numai femei la noi, bărbații de acolo erau prea mândri să vină la control, ei nu se îmbolnăveau niciodată! Am avut un caz la un moment dat cu o copilă de 16 ani, care ne spunea că de doi ani încearcă să rămână însărcinată și nu poate… Vă dați seama ce șoc cultural a fost pentru mine să aud așa ceva?”
Pe când Ion a finalizat rezidențiatul, Spania traversa o criză a locurilor de muncă, inclusiv în domeniul medical, așa că a fost nevoit să se reprofileze. A considerat că opțiunea cea mai bună era să facă alt rezidențiat, într-o specializare în care să fie nevoie de medici, astfel că a ales traumatologia. Alți cinci ani de muncă asiduă.
„Prin anul doi sau trei al acestui rezidențiat mi-am dat seama că îmi place chirurgia coloanei vertebrale și m-am orientat exclusiv spre asta. Mi s-a oferit o bursă la Londra, de către AO Spine (societatea europeană a chirurgiei de coloană).
Deși inițial mă gândisem să mă mut acolo cu familia, iar profesional vorbind, experiența a fost una foarte bună, în Anglia am simțit pentru prima oară că sunt discriminat pentru că sunt român. Nu am simțit niciodată așa ceva în Spania, în 20 de ani. Niciodată nu m-a tratat cineva diferit.
Așa că, deși mi s-a oferit posibilitatea să rămân în Anglia, am ales să revin în Spania după încheierea bursei. Aici sunt de patru ani parte dintr-o echipă de specialiști în chirurgia coloanei vertebrale, folosim practici minim invazive, operăm cu microscopul și suntem un mix între neurochirurgie și traumatologie”, explică medicul Ion Cociu.
„Între chirurg și măduva spinării e o relație de iubire – ură”
Ce anume l-a făcut să aleagă un domeniu atât de delicat precum cel al coloanei vertebrale?
„Mereu m-au atras lucrurile care par imposibile, provocările. Spre exemplu, în perioada rezidențiatului, m-am decis într-o bună zi să nu mai merg cu mașina la spital, ci cu bicicleta. Locuiam la 35 de kilometri distanță, așa că mă trezeam zilnic la 5 dimineața ca să ajung la timp. După prima zi, îmi amintesc că l-am sunat pe socrul meu, care era în vizită, să vină să mă ia cu mașina, că nu mai puteam”, râde Ion, amintindu-și momentul.
„Dar am persistat și, apoi, timp de trei ani, doar așa am mers la muncă. Coloana vertebrală m-a atras pentru că e o provocare foarte mare. Aici, orice traumatolog poate pune o proteză de genunchi, spre exemplu, ori o proteză de șold, ori să rezolve o fractură.
Când intri în chirurgia de coloană, e ca și când ai stinge lumina și o iei de la zero. Aici nu ai marjă de eroare. E o senzație de iubire – ură între chirurg și măduva spinării (amor – odio, spun spaniolii), pentru că lucrezi cu dura mater, învelișul extrem de fin care se rupe ca o foaie de hârtie și trebuie să fii foarte delicat. Aproape uiți să respiri. Dar este atât de frumos! Am mizat totul pe această meserie și nu mă văd făcând altceva”, declară doctorul român.
Am fost anul trecut cu soția mea într-o excursie în zona de nord, în munți, într-un weekend, ca să vedem cum e să vizitezi regiunea când nu ești student sărac. Am ajuns într-un sat pierdut pe un munte, departe de lume și am mers la un restaurant să mâncăm. Și chelnerul vine la mine și mă întreabă: Dumneavoastră sunteți medic? Zic da, dar chiar așa se vede pe mine? Păi, spune el, dumneavoastră ați operat-o pe mama de coloană. Uite ce mică e lumea, care era probabilitatea ca într-un sat pierdut de lume să dau peste cineva pe a cărui mamă am operat-o?
Deși locuiește de 20 de ani în Spania, Ion nu are cetățenie spaniolă. Spune că aceasta nu își are sensul din moment ce el se simte român și mereu când este întrebat „ce ești”, el răspunde „român”. „Eu așa mă consider. Sunt basarabean prin naștere, dar am petrecut în România pre-adolescența, adolescența și primii mei ani de adult – printre cei mai frumoși ani din viața mea – și cred că asta mă determină să mă consider român, chiar dacă România nu e țara în care am trăit cel mai mult, ca durată.
Vorbesc românește cu pacienții români, că e simplu să îți dai seama după nume cine e român. Cei mai buni prieteni ai noștri de aici sunt români. Este drept că nu prea am avut timp de o viață socială foarte copioasă, să zic așa, în cadrul comunității românești, pentru că am fost axați pe evoluția profesională, pe viața de familie, cei trei copii care au venit unul după altul și au nevoie de noi.
Am călătorit mult, cu ei, venim și în România împreună. Le place la bunici, că au curte, grădină, animale… Acasă vorbim cu ei română, nu spaniolă.
Bine, mie mi se pare că ei vorbesc româna foarte bine, dar când ajungem în România ni se spune că vorbesc ca și când ar vorbi un neamț românește”, râde cu poftă Ion Cociu. „Cred că ceea ce contează este că esența e românească”, mai completează el.
Medicul tratează mulți pacienți români și spune că i s-a întâmplat destul de des să fie căutat de aceștia tocmai pentru că este român. „Cred că e plăcut pentru oricine să stai de vorbă cu un medic care vorbește limba ta. Nu știu dacă e la fel în alte domenii medicale, dar da, mie mi s-a întâmplat des”, remarcă acesta.
Apreciază foarte mult faptul că Spania i-a oferit lui și familiei sale o viață demnă. „Muncim, suntem apreciați, călătorim peste tot. Iar cel mai frumos lucru în Spania sunt spaniolii, simpli, deschiși, transparenți. Da, și clima, ar spune soția mea”, zâmbește Ion.
Însă sufletul său este în România.
„Înainte de pandemie, veneam aproape în fiecare an. Uneori lăsam copiii la bunici și plecam doar eu cu Oana, cu o mașină închiriată, să descoperim România, să ne descoperim țara. Am fost prin Carpați, am fost prin nord, prin sud… Vreau să vă spun că România este o țară extraordinară, ca frumusețe cred că este peste Spania, asta e părerea mea. Eu niciodată nu am exclus posibilitatea de a mă întoarce acasă.”
Articol multimedia publicat în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”
