Anul acesta s-au împlinit 73 de ani de la deportările din Bărăgan, cunoscute drept cele mai ample acțiuni de relocare forțată de către regimul comunist al lui Gheorghiu Dej. Deportarea venea, atunci, ca o măsură de represiune împotriva celor care ajutaseră la rezistența anticomunistă. Gospodari ai satelor și oameni care erau văzuți drept influențe în comunitățile lor erau strămutați. Din unele sate au fost deportați inclusiv oameni care erau departe de a fi încadrați în categoria celor „înstăriți”, fiind țărani cu situații materiale precare și care nu avuseseră vreun contact cu politica din acele vremuri.
Prin Hotărârea nr. 344/15 martie 1951, au fost deportate 40.320 de persoane, dintre care 19.034 erau considerate ca înstărite, alte 367 fiind catalogate drept ajutoare la rezistența anticomunistă. Inițial, etnicii germani acuzați că au susținut nazismul au fost primii afectați de această hotărâre, iar pământurile și averile le-au fost confiscate și redistribuite în contextul legii din 1945. În ianuarie 1945, aproape 85.000 de persoane, din care făceau parte femei cu vârste cuprinse între 17 și 30 de ani și bărbați cu vârste între 17 și 45 de ani, șvabi din Banat și sași din Transilvania, au fost trimiși în Siberia, în cadrul unei operațiuni ce viza armistițiul României cu U.R.S.S. Oamenii au fost siliți la munci grele, sub forma reparațiilor de război. După revoltele țărănești, au fost evacuate 236 de familii din Arad, Baia Mare, Bihor, Sibiu și Suceava, urmând ca, în vara anului 1950, să fie evacuate alte 94 de familii din Ialomița, Teleorman, Vlașca și Ilfov. Cel mai mare val de deportări a fost în iunie 1951, atunci când peste 10.000 de familii (aproximativ 43.899 de persoane) au fost dislocate din zonele Timișoara, Deta, Reșița, Sânicolau Mare, Băneasa, Constanța și Mehadia Mare, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
De Rusalii, în noaptea de 17 iunie 1951, toate aceste familii deportate – cuprinzând femei gravide, copii, bătrâni și oameni bolnavi – au fost săltate abuziv din casele lor și urcate în vagoane în care, de obicei, se transportau animale. Treziți din somn, violent, oamenii au fost forțați de Securitate să-și ia doar strictul necesar, adică câteva haine și nu mai mult de o vacă sau de un cal, în cazul celor care aveau. Au fost urcați în vagoane, în condiții mizere, câte patru familii într-un singur vagon, cu tot cu puțina agoniseală luată, inclusiv animalele. După un drum lung de câteva zile, zecile de mii de persoane dislocate au fost lăsate în câmpul liber al Bărăganului, fiecărei familii atribuindu-i-se o parcelă (un teren), cu un număr de casă. Ajunși acolo, fără mâncare și apă suficientă, rezistând cu greu verii cotropitoare, erau păziți strict și forțați să-și construiască bordeie, iar mai apoi, case din pământ, acoperite cu paie sau stuf. În acest fel, în Bărăgan au fost înființate 18 sate doar din familii strămutate, din care făceau parte laolaltă: bănățeni, basarabeni, bucovineni, macedoneni, nemți și iugoslavi.
„Plecam niciunde, speriați că vom fi trimiși în Siberia. Dar, da, deșertul Bărăganului a fost o Siberie pentru noi”
Vera Belaconi, acum în vârstă de 93 de ani, a lăsat, în timp, ca rănile sufletești să se vindece singure, însă, cicatricile rămase vor exista mereu. Ascultând povestea ei de viață, tineri ca mine, vor realiza, poate, că s-au născut în cele mai bune timpuri, în democrație, în vremuri în care avem libertatea de a lua ce decizie vrem cu privire la viețile noastre.
Vera Belaconi s-a născut în Basarabia, iar odată cu începerea războiului, membrii familiei sale, fiind considerați prizonieri civili, au fost predați statului român aflat, la acea vreme, sub conducerea lui Dej. Întorși în România, au fost împroprietăriți cu case și pământ în zona Silistra, Durostor, care pe atunci era teritoriu românesc. În septembrie 1940, în urma Tratatului de la Craiova, românii evacuați din teritoriile revenite acum bulgarilor au fost aduși înapoi în țară și obligați să rămână în zonele stabilite de stat, până la repartizarea lor în Banat, în casele nemților plecați în Germania, pe fondul pierderii războiului. Vera a locuit în Banat până în 1951, iar la 20 de ani a trebuit să-și părăsească locuința, cu un copil de care trebuia să se îngrijească, soțul fiind silit să respecte stagiul militar impus de noul regim dictatorial de atunci. „Am fost dislocată la vârsta de 20 de ani, în noaptea de Rusalii, în Siberia Bărăganului, la Răchitoasa, cu primul meu copil în vârstă de doar 8 luni, împreună cu părinții. Soțul era concentrat în armată”.
În a doua zi de Rusalii, în mijlocul nopții, sub presiunea militarilor înarmați, ținând în mână un ordin de dislocare, Vera Belaconi a fost forțată să se conformeze ordinelor Securității. „Ce puteam lua cu noi trebuia să încapă într-un car. Departe de Banatul nostru care însemna acasă, a trebuit să însuflețim niște sate fără nume din deșertul Bărăganului. Plecam niciunde, speriați că vom fi trimiși în Siberia. Dar, da, deșertul Bărăganului a fost o Siberie pentru noi.”
După lungul drum în care au împărțit aceleași vagoane întunecate, împreună cu animalele, au primit în inima Bărăganului un număr și un țăruș înfipt în pământ pe care să-și clădească viitoarele locuințe. „Ne-au dus acolo, erau brazde cât e drumul. Pe margine, era câte un țăruș, colo-colo, măsurat de inginer, și câte un număr. Acolo trebuia să-ți faci casa”. Ajunși în câmp deschis, în locul unde sărăcia se vedea oriunde te uitai, un loc unde nu exista apă potabilă, unde animalele erau nevoite să se hrănească cu paie de orez, oamenii se îmbolnăveau periodic de diverse boli, un loc în care căldura verii topea totul în calea ei, evadarea era aproape imposibilă. „Am fost nevoită să-mi construiesc casa. Pe căldurile alea așa de mari, trebuia să facem față și era greu, pentru că nu aveam mâncare, iar apă luam din Dunăre. Nu te întreba nimeni: Ai ce mânca sau n-ai? Aveam câte un tăbâltoc de făină, dar îl mâncam la lucru. Cu hârlețul am săpat, am făcut gropi. Cu mâinile adunam paie de pe miriște și cu calul făceam chirpicii. Eu îmi făcusem o normă de 100 de chirpici pe zi. Forma era de 40 (centimetri n.r.) lungime, 20 lățime și 15 înălțime”.
„În ăștia doi ani, nu ne-am văzut nici măcar un minut unul cu altul”
Vera Belaconi a povestit, de asemenea, cât de grea a fost singurătatea, departe de soțul ei, de care nu mai știa nimic. Pe lângă obligația de a-și ridica singură casa, doar ajutată de părinți, era forțată să facă și muncă voluntară, pentru care era verificată zilnic. „Văd că vine un domn, ce știu eu?!, un trecător. Se oprește la mine, îmi dă bună ziua, răspund, și mă întreabă unde ți-i familia? Bărbatul tău unde este? Ești singură? Bărbată-tău nu-i place munca, chirpicii? Eu îi zic că-s singură și că bărbatul meu îi la armată. Atunci m-a întrebat, unde la armată?, probabil credea că-l mint. Scoate, în momentul ăla, un carnețel, și am aflat că era directorul șantierului, Istrate, care voia să mă verifice. Atunci, mă întreabă dacă pot să-i spun adresa de la armată, și i-am zis-o, crezând că poate îi dă drumul de acolo și o fi un bine. Nici de rău nu l-au trimis acolo, dar l-au mai ținut un an de zile. Un an făcuse înainte, și încă un an l-o mai ținut, iar în ăștia doi ani de zile, nu ne-am văzut nici măcar un minut unul cu altul, și nu doar noi, multe familii au fost despărțite și nu au știut mult timp unii de alții”, povestește femeia.
În timpul deportării, au murit oameni. Celor care trăiesc și astăzi, întâmplările din trecut le tulbură amintirile, fiind toți foști prizonieri ai unui lagăr în aer liber. Verificarea persoanelor dislocate se făcea precum apelul zilnic din închisori, supravegherea populației neîncetând până în ultima zi a chinului deportării. Aceasta a durat până în 1955, când doar unora dintre deportați li s-au ridicat restricțiile și au fost lăsați să se întoarcă în casele lor. Ajunși din nou acasă, mulți și-au găsit locuințele ocupate și pământurile confiscate, potrivit Historia.ro.
„Mă rog zilnic, Doamne, fie ce-o fi, numai război să nu fie”
Pe lângă cea mai grea perioadă a vieții sale, deportarea, Vera Belaconi a explicat și cât de greu a fost să trăiască experiența războiului, pe atunci fiind doar un copil care nu știa să distingă ura creată de oameni din cauza unor teritorii. „Am văzut multe, multe rele din cauza războiului. Am văzut cum s-a prăbușit un avion militar, când duceam la păscut animalele. Am fost mai mulți copii. Atunci eram în Basarabia și abia începu războiul. Ne-am dus și noi curioși să vedem ce se întâmplă, dar au venit milițienii și nu ne-au lăsat să ne apropiem. Ce-am apucat să văd, era doar un tânăr, care murise. Cât l-o fi plâns mămicuța lui acasă, iar el ședea, săracul, în buruieni, fără viață. În felul ăsta era atunci când mureai pe front: te căutau de acte ca să te recunoască și trimitea la familie, dacă erai mort. Dacă nu găseau actele, trimitea dispărut. Nu vreți să știți ce jale era când auzei în sat când venea că i-o murit sau că e dispărut feciorul, câtă durere era pe mamele acelea. Mă rog zilnic, Doamne, fie ce-o fi, numai război să nu fie. Avem atâta tineret frumos și bun și în toată lumea mă rog să fie bine, să ne ferească Dumnezeu de război. Acum tare mă tem când deschid televizorul și văd ce se întâmplă la graniță (Războiul din Ucraina n.r.). Atâția copii care o rămas fără tați, care nu mai au părinți, Doamne! La noi în sat, în timpul războiului, era recitată o poezie:
Tu ne-ai sărăcit pe noi,
Mor bărbați în bătălie,
Rămân femei în văduvie,
Rămân femei fără bărbați,
Copilașii fără tați»”.
Vera Belaconi a rămas, până în ziua de azi, în locul în care a fost deportată, în Bărăgan. Trăiește singură, într-o casă din localitatea Drajna. Aici am găsit-o, în după-amiaza în care mi-a spus povestea vieții ei.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: în poză – Vera Belaconi, deportată în Bărăgan)
