Absolut întâmplător, pentru că, de principiu, și am și precizat, am renunțat să mai vânez programe și bilete, iar, în final, să dau și peste spectacole semi-șușanele sau proaste de-a dreptul, mi-au căzut ochii peste o trilogie care-mi place și o noutate, o premieră de anul trecut de care nu știam și cu bilete disponibile. Nu garantez pentru toate titlurile din repertoriu.
Teatrul Dramaturgilor are sediu semi-central cu două săli intime, cochete. La partea de management operațional stă la fel de prost ca toate celelalte teatre. Nu pun programul pe toată stagiunea, doar lunar. Nici măcar pentru asta n-au fixată o zi anume. Când l-au pus, dau direct drumul la vânzarea de bilete. Site-ul e primitiv. Marketing strategic, zero. Sigur, acum dacă toată lumea face așa, de ce n-ar face și ei? Dar, în ceea ce mă privește, cât timp publicul rămâne fidel propriei condiții de ignorant, incapabil de recunoașterea valorii și mânat doar de turma vedetismului, e șansa celor ca mine să mai dea, fără bătaie de cap, peste astfel de pepite. Dramaturgie de calitate. Mai există amenințarea snobilor care dau tendința locului. Ei, însă, amușină când devine locul fancy, trendy, cool.
Fără nicio legătură cu spectacolele văzute aici, eu tot aștept o grevă a spectatorilor inteligenți, cei care se respectă pe sine. Deocamdată nu înțeleg resortul care îi face să accepte umilința acestei incertitudini și tratament pompieristic, în condițiile în care, o Cate Blanchett, e o actriță care îmi place, probabil nu așa de cunoscută ca vedetele autohtone, „s-a gândit” la mine (evident, nu numai la mine) și m-a anunțat din timp, șase luni!, când va juca, în așa fel încât să-mi aranjez programul, să ne vedem civilizat. Bine, ea pe scenă, eu în public. Asta înseamnă respect reciproc. Și nu pricep de unde, la noi, această acceptare a lipsei acesteia.
Citește și: Românii au votat masiv anti-sistem. Vine criza? | Analiză Deutsche Welle
Trilogia minelor de Csaba Székely. Flori, Beznă și Apă
4 din 5 stele
Nu, nu este o premieră, dar este atât de bine scrisă că poți s-o vezi de nenumărate ori. Cum am făcut și eu. Csaba Székely, autorul, pe care îl tot urmăresc de peste 10 ani, cred, este unul dintre cei mai buni dramaturgi contemporani pe care ar trebui să-l urmăriți. Cel puțin eu n-am regretat niciodată, ceea ce e unic. Sigur, mai există titluri bune, dar cu regim de excepții. Această afecțiune pentru trilogie a apărut la Teatrul Act, acolo a fost prima dată când am văzut montată „Apa de mină”, ca premieră (citiți aici, câteva din gândurile mele de atunci). Din distribuția de atunci, i-am reîntâlnit pe Irina Antonie, cred că atunci am și descoperit-o ca o foarte bună și specială actriță, și Ioan Coman. Acum, alt spațiu, altă regie.
Fiecare din spectacole este de sine stătător. Montarea trilogiei de la Teatrul Dramaturgilor a primit și ceva premii. Dar nu a fost niciodată vreun criteriu, pentru că am văzut destule premiate la care am plâns după banii pe bilet. Și invers, capodopere care n-au fost nici măcar nominalizate. E valabil și pentru interpretare.
Ce nu înțeleg, este cum să ai un așa titlu și montare în repertoriu, să nu programezi mai des, în formula trilogiei.
Dar să revenim la oile noastre.
În primul rând textul. Totul e construit cu migală. Supus metamorfozărilor precum cristalinizarea zăcămintelor de mină. Propozițiile au miez, fiecare cuvânt spune ceva, curge muzical, până și înjurăturile au un sound mătăsos, indubitabil, și din decizia regizorală, și din măiestria actorilor. Referirea la un loc anume, etnie anume, universalizează și mai mult subiectele. Umorul popular și înțelepciunea bătrânească fac casă bună, fiind pilonii unei dramatizări pline de farmec, cu tensiuni, introspecții simplificat filosofale. Pe undeva, mai ales pentru cine gustă genul, eu-DA, îți aduce aminte de scriitura irlandezilor, ca Martin McDonagh (puteți vedea de același autor, cred că se mai joacă, Locotenentul din Inishmore la Mic, sau Vestul singuratic, la Nottara). Székely a pus viață în fiecare literă.
Semnificația titlului trilogiei e foarte puternică. Este vorba despre acei oameni pe care nu-i vedem. Cei „ascunși în mină” (contextual minele s-au închis, dar ei tot acolo sunt). Oamenii aflați departe de lumea civilizată, acolo unde legile nu se mai aplică, există doar legea pământului și a celui mai puternic. Cum zice poetul, pe un picior de plai, unde mințile îți sunt luate de aerul tare și curat și de băutură. Multă băutură. Chiar dacă îi scoți din mină, nu poți scoate mina din ei.
În contextul alegerilor actuale, cred că nu există un text mai elocvent vizavi de ce vede fiecare, dar, mai ales, ce nu vede. Și nici nu înțelege (vorbesc de cei care rămân bujbeci, mvaai!). Pentru că ceva ascuns nu poți vedea. Doar din când în când îi simți puterea. Se numesc alegeri, de ex. În acest Land/No country/Vest (orice punct cardinal) singuratic, însingurat, îndepărtat, te afli și tu. Acolo este și soarta ta. Destinul pe care, per se personale, tu îl crezi împlinit, dar, în fapt, e eșuat. Acei oameni sunt ca girofarul. Te vor semnaliza tot timpul. Nici o gaură în cer. Pot fi ignorați în continuare, dar atunci ești la fel ca ei. Faptul că stai în turnul=bula ta nu te absolvă cu nimic. Pe cât de vinovați îi crezi tu că nu fac eforturi să iasă, pe atât de vinovat ești tu că nu faci eforturi să-i scoți.
Regia este semnată de Horia Suru. Cunoștință veche. Nefiind premieră nu voi intra în amănunte. Este un nume care, dacă apare pe un afiș, mă determină să mă duc să văd spectacolul. Și n-a trădat până acum. Suprapune foarte bine planurile de viață liniștită în decoruri naturale (sugerate sonor), cu mizeria, întunericul în care personajele își duc existența într-un univers mic, dar de care țin cu dinții, într-o încremenire care ar sfida orice stâncă.
Iar arta sa de a pune actorii în valoare e deja de notorietate. Fiecare rol e lucrat la nuanțe. Mai ales că, toate cele trei piese sunt jucate de aceiași actori și ar exista pericolul să ți se pară că se repetă. Dar nu, acest lucru nu se întâmplă. Cei cinci actori cu prestații extraordinare sunt: Ioan Coman, Irina Antonie, Bogdan Nechifor, Cezar Antal, Antoaneta Zaharia. Coman și Antonie, cel puțin, n-au pierdut nimic din prospețimea primei interpretări. La fel de vii și credibili.
Și nu în ultimul rând, pentru că eu țin foarte mult la chestia asta, afișele. Romulus Boicu. Merg până la a nu mă duce la un spectacol dacă afișul e dumb, mi-e clar că tot restul e făcut la bifă.
Prin urmare, nu ezitați!
DECAMERON 135666 de Alexander Hausvater
4 ½ din 5 stele
E din categoria capodopere. Nu e premieră, dar dacă nu ați văzut-o, ca în cazul meu, trebuie să fiți acolo, altfel e bine să nici nu mai spuneți că mergeți la teatru.
Marca Hausvater, oricum, n-are nevoie de nicio prezentare. Vorbim de o Magnum opus.
Un spectacol epic. Dar, atenție! Fie ai stomacul tare, fie mergi nemâncat și fără probleme stomatologice. Osatura dramaturgică și magnifica interpretare actoricească te lovesc, așa cum lovește profesionistul sacul de box. Cu intensitate, îți taie respirația, îți încleștează maxilarele, te aruncă direct între liniile cu sârmă ghimpată existente de la intrare și pe scenă. Poate că înșiruirea ar semăna mai mult cu descrierea unui spectacol de senzații tari. Nu, este exact locul în care te duce catharsisul. Ceea ce, practic, nici nu poate fi explicat prin cuvinte.
Tema creativității umane ca unică modalitate necesară în lupta pentru supravieţuire în regimurile totalitare (sună cunoscut, nu-i așa?), nu e nouă la Alexander Hausvater. Mi-aduc aminte de Păpușarul de Gilles Segal, de la TES, sau Fania Fénelon, după ”Playing for time” de Arthur Miller (Orchestra de la Auschwitz), traducerea Peter Bokor. Realizări incredibile (Păpușarul nu-l uit de aproape 15 ani, cred). Pentru că sigur piesele nu se mai joacă, ca orice minune ține trei zile, recomand neapărat vizionarea filmului ”Playing for Time” sau să citiți cartea „Sursis pour l’orchestre” de Fania Fénelon.
Acesta este un text scris chiar de regizor. Desigur, de Decameronul lui Boccacio a auzit tot pământeanul, dacă nu de carte, în sine, de scandalurile stârnite, filme, reprezentări în arta plastică… dar ce legătură avea cu un lagăr de concentrare?
Personal nu știam nimic, dar AFIȘUL! m-a provocat. Este construit pe un detaliu dintr-un tablou de la 1566, a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Dansul nunții. Precizez că erau vremuri în care opresiunea, suprimarea fizică și psihică erau la același nivel ca în timpul nazismului. Filip al II-lea, regele Spania, un romano-catolic devotat care deținea autoritate guvernamentală asupra regiunii, începuse să reprime practica protestantismului și numeroșii țărani care urmau religia. Pictura lui Bruegel a fost o respingere feroce la această incursiune străină – un mod de a „aminti concetățenilor săi valorile tradiționale”. Totul se cenzura, artiștii foloseau coduri de comunicare. Chiar și la restaurare, în perioada nazistă, au fost făcute recomandări de a nu se mai restaura diverse detalii care erau considerate ca făcând parte dintr-un limbaj codificat. Dar nu vreau să răpesc plăcerea descoperirii nimănui. Doar spun că este o cheie.
Citește și: Rezultate alegeri parlamentare în diaspora, 94% dintre secții – AUR a obținut cele mai multe voturi, urmat de USR
O trupă de teatru este încarcerată. Companie italienească, Caballe, pe care șeful lagărului (voce din off), cu peste un deceniu în urmă, o văzuse în spectacolul Decameron. Acum, le cere actorilor supraviețuitori să presteze pentru distracția lui și colegilor săi, povestiri din același Decameron pe care îl văzuse atunci. Și de aici, începe călătoria, pe care eu o consider mai edificatoare decât o vizită într-un lagăr de concentrare. Mai mult, și aici este conexiunea directă cu prezentul.
Mesajul clar al artei ca mijloc de supraviețuire, te aruncă, pe mine cel puțin, cu gândul la perioada comunistă. Exact ca în evul mediu sau pe vremea nazismului, erau folosite diverse limbaje codificate, și nu era vorba doar de cuvinte, erau detalii scenografice, costume, tot ce ține de mișcarea scenică a actorului.
E o realizare mult prea puternică pentru vremurile noastre de hăhăială, când facturile au luat-o înaintea actului artistic, iar divertismentul e aproape forțat, pe principiul să mai uite, domne, omul de greutățile zilei! Problema e că are greutăți, tocmai, că a devenit din ce în ce în ce mai superficial. Seriozitatea s-a pierdut în memes, glumițe de autobază și vedetismul care omoară din start gândirea. Gândirea critică e deja utopie.
Mi-e și frică să spun, că ce fac actorii pe scenă este actorie la apogeu. Peste ce cred toți cei care epuizează biletele pe la spectacolele vedetelor. S-ar putea să sară toți pe mine, ca fanaticii. Că nu contează că e fanatic politic sau altfel, ei sar la fel.
Ceva fabulos. Trec din personaje, în atmosferă. Din atmosferă în duhuri. Se insinuează în simțurile tale.
Ioana Calotă, Radu Catană, Ștefan Liță, Ioan Paraschiv, Claudia Vasile sunt tot atâtea speranțe că această artă nu e pe cale de dispariție sau, invers, de money taker. Ci, încă, e pentru spirit și suflet.
(Foto: personal)
