Din câte vedem în ultima perioadă, chiar și în contextul foarte dificil în care se află România, dreapta românească tot nu își revine din buimăceală. Probabil, această stare de lucruri are și explicații istorice. Din 1866 până în 1938, la noi a funcționat cu intermitențe sistemul bipartid, conservatori – liberali până în 1918, liberali și țărăniști ulterior.
Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, primele partide din istoria modernă a României, pot fi considerate, amândouă, grupări politice de dreapta, conservatorii fiind percepuți mai la dreapta față de liberali. Nu degeaba unele facțiuni liberale erau numite „roșii”.
Reprezentanții marilor familii boierești erau prezenți în conducerile ambelor partide. Fără a le contesta meritele în crearea statului român modern, aveau cam aceleași metehne. Dădeau dovadă de demagogie și foloseau intimidarea în campaniile electorale.
Ce criticau când erau în opoziție făceau când erau la guvernare. Umpleau administrația publică cu clientela politică. Conducerea ambelor partide era asigurată de dinastii politice, care se înrudeau între ele. Este adevărat că aveau un nivel de instrucție și de cultură generală superior clasei politice din prezent. Erau măcinate de existența diferitelor facțiuni politice, care erau gata să trădeze pentru diverse avantaje.
Ca principale diferențe doctrinare, conservatorii erau adepții marii proprietăți funciare, ai comerțului liber, ai reducerii taxelor vamale și ai votului cenzitar, pe când liberalii erau adepții dezvoltării industriei și ai clasei mijlocii, ai protecționismului comercial, ai reformei agrare și ai votului universal. Ambele partide erau adeptele statului minimal, dovadă în acest sens fiind numărul redus de ministere.
Începem analiza cu Partidul Național Liberal, cel mai vechi dintre partidele de dreapta, înființat în 1875. Conform modelului francez, liberalii erau adepții unei mai mari intervenții a statului în economie.
Principiul lor economic de bază era „prin noi înșine” și se concretiza prin adoptarea unei politici protecționiste și prin majorarea tarifelor vamale în vederea împiedicării pătrunderii mărfurilor străine în România, în scopul încurajării producției agricole și industriale autohtone.
Citește și: Complicitatea autorităților cu traficanții de persoane
Statul sprijinea meseriașii, comercianții și industriașii autohtoni, fiscal, prin sistemul de credit, și prin scutiri de taxe și impozite pentru industriașii români. Liberalii acceptau cooperarea cu capitalul străin, dar sub forma colaborării, nu a acaparării. Spre deosebire de conservatori și țărăniști, nu erau de acord cu existența unei dependențe a economiei românești față de investitorii occidentali.
Din punctul de vedere al bazei lor politice, liberalii reprezentau interesele burgheziei în ascensiune (bancheri, comercianți, industriași, meșteșugari, profesiile liberale), și pe cele ale unei părți a intelectualității (avocați, medici, funcționari din aparatul administrativ, studenți, profesori, juriști).
În 1878, la Iaşi, apare Partidul Liberal Moderat, având ca principali lideri o serie de cunoscuţi universitari. În anul 1880, tot la Iaşi, se manifestă o grupare politică mai veche, Fracţiunea Liberală Independentă.
În același an, se desprinde o grupare a „liberalilor sinceri”, avându-l ca lider pe Gh. Vernescu, iar în 1883, fuziunea acestora cu o parte a conservatorilor va duce la întemeierea Partidului Liberal-Conservator. Diferențele de opinii determinau despărţirea de I.C. Brătianu a unui alt cunoscut lider, C. A. Rosetti.
După 1918, printre cele mai importante realizări legislative ale liberalilor se numără adoptarea Constituției din 1923, Legea privind comercializarea și controlul întreprinderilor economice, Legea energiei din 1924, Legea minelor din 1924, Legea pentru unificare administrativă din 1925 și Legea electorală din 1926.
Moartea lui Ion I.C. Brătianu în 1927 a fost o lovitură foarte grea, în partid ivindu-se sciziuni. Datorită influenței regelui Carol, Gheorghe Brătianu a format Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu. Din Partidul Național Liberal a apărut și gruparea lui Constantin Argetoianu, în 1930.
În 1932, această grupare a format Uniunea Agrară, pusă în slujba regelui Carol al II-lea. În 1934, devine președinte al partidului Constantin I.C. Brătianu (Dinu), iar regele Carol al II-lea numește un guvern liberal condus de oportunistul Gheorghe Tătărescu, încălcând uzanțele parlamentare.
Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu (creat în 1929) se reîntoarce în 1938 în partidul originar. În 1931, un grup de disidenți liberali formează Partidul Liberal Democrat. În 1944, Gheorghe Tătărescu, confirmându-și vocația de politician oportunist, înființează Partidul Național Liberal – Tătărescu, care a sprijinit Partidul Comunist Român până în 1948.
Ceea ce se poate remarca este sistemul dinastic care a guvernat PNL. Dintre cei șapte președinți existenți între 1875 și 1947, cinci au fost membri ai familiei Brătianu. Dar chiar și în aceste condiții, nu se poate nega rolul decisiv jucat de cei mai importanți Brătieni, în 1877 și în 1916, în crearea statului român modern și în desăvârșirea unității naționale.
Spre deosebire de politicienii din ziua de azi, Brătienii au cheltuit sume importante din averea proprie pentru atingerea unor obiective politice esențiale. Încă o dată, se adeverește vechiul proverb: „Să te ferească Dumnezeu de boierul făcut, nu născut”.
Dinastiile politice se manifestă și în prezent în România, fiind o cauză principală a corupției și a incompetenței din viața politică. Numai că acum avem „dinastii roșii”, spre deosebire de familiile boierești, care și-au cucerit averea și titlurile pe câmpul de luptă sau în slujba țării, nu sărutând posterioarele Ceaușeștilor.
Citește și: Încă un pansament peste puroi
Partidul Conservator a fost înființat în anul 1880. Susținerea politică a partidului era asigurată de marii proprietari de pământ, de o parte a burgheziei și de unii intelectuali. Din punctul de vedere al politicii economice, Partidul Conservator se axa pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în industria grea.
Ambele partide erau partizanele existenței unui regim parlamentar-constituțional bazat pe supremația legilor, separarea puterilor în stat, pe pluralism politic, toleranță, pe respectarea drepturilor și libertăților democratice ale omului și, implicit, pe o intervenție limitată a statului în viața societății, statul având un rol de arbitru în societate.
În 1891, junimiștii părăseau Partidul Conservator și înființau, sub conducerea lui Petre P. Carp, Partidul Constituțional (liderii noii grupări fiind Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti). Grupul lui Take Ionescu se despărțea in 1908 de Petre P. Carp, transformându-se în Partidul Conservator Democrat.
Aceeași grupare, sub numele de Partid Democrat, întărită în timpul războiului cu una dintre facțiunile Partidului Conservator, condusă de Nicolae Filipescu, a intrat în guvernul condus de Alexandru Averescu (1920-1921), pentru ca din decembrie 1921 să formeze un guvern efemer, care a demisionat o lună mai târziu. În 1922, fuziona cu Partidul Național. În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu, împreună cu un grup partizan al Antantei. Astfel, în octombrie 1916, grupările lui Filipescu și Ionescu s-au unit în Partidul Conservator Naționalist.
După 1918, Partidul Conservator și-a schimbat denumirea în Partid Conservator Progresist, dar în alegerile parlamentare din 1919 nu a obținut decât 19 mandate, iar în 1920 și 1922, niciunul. În mai 1925, fruntașii conservatori rămași în Partidul Conservator Progresist decideau fuziunea cu Partidul Poporului.
În 1932, Grigore Filipescu, fiul lui Nicolae Filipescu, înființa un partid declarat continuatorul tradiției instituite în 1880. Dar noul Partid Conservator, care a existat în viața politică a României până prin 1938, nu a avut vreo influență notabilă.
Declinul conservatorilor după 1918 s-a datorat și opțiunii liderilor lor pentru germani în timpul Primului Război Mondial și desființării marilor moșii ca rezultat al reformei agrare.
Din punct de vedere practic, țărăniștii au luat locul conservatorilor. Partidul Național Țărănesc s-a înființat la 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc, reprezentând interesele micii burghezii, pe cele ale întreprinzătorilor rurali și pe cele ale țărănimii ardelene. Partidul s-a deplasat treptat spre centru dreapta.
Această mișcare este normală, deoarece partidul a fost creat cu singurul scop de a înlătura dominația Partidului Național Liberal.
Dacă ne referim la cele două componente ale partidului, Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, din Vechiul Regat, era un partid de centru–stânga, pe când Partidul Național al lui Iuliu Maniu, din Ardeal, era mai apropiat de partidele conservatoare și liberale din vestul Europei. Oricum, și unii, și alții s-au opus Constituției din 1923 mai mult din motive strict demagogice, numai pentru că a fost inspirată de Partidul Național Liberal.
Guvernarea țărănistă din perioada 1929-1933 adoptă politica „Porților deschise”, considerând ca decisiv rolul capitalului străin în dezvoltarea economiei. Principalele legi adoptate de țărăniști între 1929 și 1933 au fost o nouă lege a minelor (prevăzând avantaje pentru capitalul străin), un împrumut extern de 100 de milioane de dolari, legea contractelor de muncă pentru muncitori și legea conversiunii datoriilor agricole.
În partid s-au configurat trei grupări (aripi), adică gruparea doctorului Nicolae Lupu (care considera menținerea regimului democratic principal obiectiv al partidului), gruparea lui Iuliu Maniu (care credea că principalul pericol pentru Romania este gruparea carlistă, din acest motiv fiind gata sa colaboreze cu Garda de Fier) și gruparea din jurul lui Armand Călinescu (adepta intransigenței față de extrema dreaptă și a apropierii de Carol al II-lea).
Citește și: „Efectul Bruxelles”. Cât de eficient va fi pentru controlarea inteligenței artificiale?
Politica liberalilor, deși avea anumite caractere fanariote, nu era lipsită de principii. Dictonul „Prin noi înșine” era justificat deoarece, în perioada interbelică, 95% din producția de gaze naturale și curent electric, 91% din industria petrolieră, 71% din industria chimică, 74% din industria metalurgică, 70% din industria forestieră și din companiile de asigurări, precum și 17 bănci, însumând o treime din capitalul bancar al României, se aflau în proprietatea străinilor.
Liberalii nu luau deloc în considerare țărănimea și proletariatul, într-o țară eminamente agrară, aspect evident și în lucrările lui Ștefan Zeletin, unul dintre principalii ideologi liberali. Așa se explică ascensiunea țărăniștilor, care erau percepuți ca fiind mai democrați, ajutați și de metodele autoritare folosite de liberali.
Conform Constituției din 1923, resursele subsolului erau proprietatea statului. Liberalii au impus o industrializare forțată, povara fiscală fiind suportată de țărani, avantajați fiind marea burghezie și ierarhia de partid.
Nu au reușit, pentru că nu aveau nici plan de acțiune și nici capitalul necesar. Din punctul de vedere al structurii economice, metalurgia și industria constructoare de mașini erau în stadiu de început, dezvoltându-se acele ramuri industriale legate de agricultură și de prelucrarea produselor agricole, a petrolului și a lemnului.
Țărăniștii, din păcate, la fel ca și după 1990, erau foarte buni în opoziție, dar mai puțin buni la guvernare. Din acest motiv, au guvernat numai de două ori, în 1928–1932 și în 1996–2000.
Iuliu Maniu, liderul partidului, deși era considerat incoruptibil, avea defectul de a pertracta la nesfârșit și de a amâna luarea unor decizii esențiale. A tolerat nepotismul și corupția unora din anturajul său. A fost de acord cu revenirea lui Carol al II-lea numai din spirit de frondă față de liberali, greșeală pe care și-a recunoscut-o ulterior.
Dominația PNL a fost înlăturată în 1928, prin victoria PNȚ. Țărăniștii promiteau sprijin în fața elitei industrial-bancare. Trezirea la realitate a fost rapidă, metodele țărăniștilor nediferind prea mult de cele ale liberalilor. Carol al II-lea a reușit să perturbe grav activitatea ambelor partide. În perioada 1930 – 1940, au fost 25 de guverne și 18 prim-miniștri diferiți.
Liberalii credeau că partidul lor reprezenta întreaga națiune și că era un partid mai presus de clase. Liberalismul lor diferea de cel vest-european. În practică, foloseau toate mijloacele disponibile, inclusiv birocrația, pentru a se menține la putere și a descuraja opoziția. Măsurile adoptate favorizau oligarhia industrială și bancară, în timp ce alte clase erau nemulțumite. Țărăniștii încurajau mica proprietate independentă și mișcarea cooperatistă.
Ambele partide practicau metode autoritare de conducere, neexistente nici atunci în Occident. Excesele duetului politic i-a îndepărtat pe mulți de sistemul politic clasic și i-a împins spre legionari.
Urmărește PressHUB și pe Google News!
- „Fii liberal sau conservator, fii cum ştii, dar crede în patrie.”- Bogdan Petriceicu Hasdeu
- „Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori, şi nu confiscarea umană. El are un singur defect: prin competiţia dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariţia deşeurilor sociale, adică a neajutoraţilor.” – Petre Ţuţea
- „Mai cred în liberalism şi astăzi la fel de mult ca întotdeauna, dar, ah, era o perioadă fericită când credeam în liberali.” – G.K. Chesterton
- „Conservator. Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care doreşte să le înlocuiască cu altele.” – Ambrose Bierce
