Nu poți spune „10 august” fără să ți se oprească un pic respirația. Pentru că sunt răni care se uită, dar sunt și răni colective care dor necondiționat. Pentru zeci de mii de români, doar auzul acelei date trezește sentimentul acela ascuțit de sufocare, iar mirosul gazelor lacrimogene și zgomotul tunurilor cu apă redevin cumva parte din prezent. De fapt, normalitatea n-a mai fost de atunci instituită în niciun fel…
Pe 10 august, mame cu copii în brațe sau de mână s-au simțit neputincioase în fața unei agresiuni pe care cu greu ar fi putut-o anticipa. Pe 10 august, tineri entuziaști, convinși că lumea se poate schimba, s-au trezit bătuți ca ultimii infractori de reprezentanții statului care trebuia să aibă grijă de ei. Pe 10 august, oameni convinși că România se poate elibera de sub papucul corupției politice au fost obligați să inhaleze gaze lacrimogene ore în șir, doar pentru că erau de altă părere decât guvernul…
Pe 2 martie, în ziua în care s-a dat, în sfârșit, o sentință în cazul unei personalități publice extrem de corupte și antipatice opiniei publice, Elena Udrea, dar și în cazul fiicei celei mari ale fostului președinte Traian Băsescu, aceeași justiție română a considerat că dosarul 10 august trebuie clasat definitiv.
Sutele de plângeri ale sutelor de oameni răniți atunci ca pe front au rămas fără semnificație. Da, unii dintre ei vor merge la CEDO și vor cere acolo dreptatea, dar nu toți cei răniți atunci (nu doar fizic, cât mai ales psihic) vor duce demersul atât de departe. Și fiecare dintre zecile de mii de oameni care au fost acolo, în Piața Victoriei, pe 10 august, are dreptul la un răspuns, la o satisfacție chiar și tardivă, la dreptate, până la urmă.
Justiția din România, însă, nu consideră că rănile colective trebuie cumva tratate. Nici Revoluția, nici Colectivul, nici 10 August nu constituie priorități în asumarea actului de justiție de la noi. Nimeni se gândește că nedreptatea naște monștri. Exact ca în cazul criminalului din Onești, unde avem de-a face cu un om care și-a căutat dreptatea cu anii și n-a găsit-o. Așa că a decis să și-o facă singur, cu arma de foc. Fiecare rană netratată prin justiție are potențialul de a se transforma într-o veritabilă septicemie morală. Și atunci, omul care vede că valorile nu sunt respectate va ajunge, la rândul lui, să nu mai respecte nimic.
Nimeni nu-și pune problema că poate dezastrul moral de acum, din România, are cumva legătură cu dosarul nesoluționat al Revoluției Române, unde oameni curajoși și-au dat sângele pentru credința lor, pentru valorile lor. Când sângele vărsat nu e plătit în justiție, atunci el devine otravă pentru toată comunitatea. Și 10 august e la fel. Valorile pentru care zeci de mii de oameni au ieșit atunci în stradă vor deveni frustrări. Și vor măcina colectivități întregi, care altădată nu vor mai lupta pentru ceva mai presus decât ele, pentru că știu că justiția nu taxează abuzul.
Autorii evenimentelor dramatice din ziua de 10 august sunt acum liniștiți. Fiecare la el acasă. Nimeni nu-i deranjează cu nimic. Ba chiar mai pun și poze pe Facebook când se plictisesc. Pentru ei justiția e doar o vorbă. Nu cred în ea și nici în consecințele ei. Și au dreptate, iată!
Dosarul 10 august, clasat definitiv în ziua în care Udrea a fost condamnată nedefinitiv, ne arată din nou că în România, justiția nu e pentru toți. Ba chiar apar judecători care ne spun să nu mai fim așa frustrați, că deciziile instanțelor n-ar trebui discutate și nici înfierate public. Numai că mulți dintre cei care acum ne spun nouă cum ar trebui să reacționăm în fața injustiției n-au nicio idee despre cum se simt rănile acestea colective. Vor vedea consecințele următoarele generații. Care vor ști că scala valorilor se întoarce cu susul în jos, pentru că în România dreptatea n-a fost niciodată pentru toți.
