Drogurile – refugiul copiilor ignorați. Consumul de droguri la vârste tot mai fragede, care tind în România spre 10 ani, devine un fenomen social pe care ni-l explicăm automat din punctul de vedere al ofertei: pentru că drogurile există.
Dar ce determină cererea? Aici intervine factorul psihologic, individual, care își are rădăcinile în mediul în care crește și se dezvoltă tânărul consumator și/sau dependent.
Despre legăturile care există între mediul familial, relația cu părinții și cei apropiați și adicția de substanțe la copii, a venit să ne vorbească un specialist cu o vastă experiență în lucrul cu copiii din toate mediile, de la cei instituționalizați, la cei care îi calcă pragul cabinetului, însoțiți de familii, în căutarea leacului pentru dependență.
Ramona Lișman este un psihoterapeut implicat de peste 20 de ani, ultimul deceniu consacrându-l exclusiv terapiilor de tratare a adicțiilor.
În 20 de ani de carieră ați reușit să cunoașteți bine sufletul și emoțiile copiilor, felul în care ei reacționează la ce se întâmplă în jur. De ce ajung copiii acestor vremuri, în care totul se întâmplă pe repede înainte, să consume droguri?
Ramona Lișman: Este o întrebare care îmi este adresată adesea și la care încerc să aflu răspunsul, la rândul meu, observându-i și întrebându-i pe ei. Răspunsul la care am ajuns este pentru că au prea multe. Pentru că noi, ca părinți, le oferim prea mult. Un alt tip de răspuns vine din direcția că încă nu s-au lovit de greul vieții, încă nu știu ce înseamnă asta.
Realizez atunci că prăpastia, separarea dintre noi, adulții, și copii este foarte mare. În momentul în care spunem că au prea mult, ne referim de cele mai multe ori că au prea mult din punct de vedere material.
Au prea multe haine, au prea mulți adidași, prea mult acces la tehnologie, ș.a.m.d. Pe de altă parte, noi ne-am confruntat cu o mare lipsă, în ceea ce privește chestiunile care țineau de strictă supraviețuire.
Atunci, fără să ne dăm seama, avem tendința să supracompensăm în relație cu copiii noștri. Când ne referim la faptul că nu s-au confruntat cu greutăţile vieții, e ca și cum ne uităm în lumea copiilor noștri și căutăm greul, dar nu ne dăm seama că greul acela este de fapt tot greul nostru.
Citește și Șoferița care a ucis un pieton a fost achitată: „Era sâmbătă”, motivează instanța
Noi am vrea să vedem durerea pe care am simțit-o noi, dar pe care nu o găsim în lumea copiilor noștri, pentru că asta înseamnă evoluție. Dacă copiii noștri nu se confruntă cu greul nostru, asta înseamnă progres, dar înseamnă în același timp că ei au greul lor.
Dacă noi nu putem să recunoaștem greul din lumea lor, asta este o problemă a noastră și ține foarte mult de maturitatea noastră emoțională. Pe scala evoluției, părinții noștri s-au confruntat cu greul de a ne îndeplini nevoile de supraviețuire: ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, dacă avem sau nu căldură.
Acestea erau provocările din timpul lor. S-au descurcat cum au putut și au creat un context în care nouă ne este mai ușor să împlinim nevoile astea de supraviețuire. Generăm resurse și le asigurăm copiilor noștri un trai cât se poate de sănătos pe zona asta.
Provocarea pentru noi este de a răspunde adecvat nevoilor de dezvoltare, iar aici nu ne descurcăm prea bine, pentru că cei mai mulți dintre noi nu știm ce sunt alea.
De aici ne confruntăm cu tot felul de dificultăți: anxietate, depresie, suicid, consum exagerat de droguri, iar toate au la bază nevoile emoționale și ne indică greul din viața copiilor noștri. Este vital, la propriu, să învățăm să recunoaștem greul lor.
Interviul integral poate fi citit în Viața Liberă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
