Duhul unei expoziții

În septembrie anul acesta am urcat în galeria Mansarda a Facultății de Arte din Timișoara să văd expoziția Memoria trecerii a unui artist timișorean stabilit de mulți ani în Germania: Bruno Maria Bradt. N-am scris imediat despre ce am văzut, prinsă între proiecte și obligații redacționale. Mi-am pus uneori întrebarea, ca amator de artă și vizitator frecvent de muzee și expoziții, ce rămâne după ce ai trecut prin fața unor lucrări, ai făcut turul expoziției și, ocazional, ai stat de vorbă cu autorul și curatorii.

Ce a rămas, undeva în spatele privirii, vă spun acum: un duh, o amintire luminoasă a frumuseții pe care arta ți-o lasă. Întâi de toate, mari suprafețe albe, pe care chipurile trasate cu meșteșugul unui desenator perfect le intersectează fără să le tulbure. Apoi petele de culoare răsărite pe alocuri fără stridență, doar pentru a reconsidera echilibrul compoziției: niște teniși galbeni cu șireturi albe, o cămașă albastră, o rochiță roz. Poate doar motocicleta roșie cu bikerul plin de avânt, lucrare pusă pe afiș, să fi subliniat o amintire, o pasiune, sigur o poveste.

Apoi personajele, fețele lor trasate cu finețe, într-un desen fără greș, grafică de mari dimensiuni în nuanțe de gri, mai multe decât cele cincizeci ale filmului în vogă. Portrete de generații diverse, reunite într-o mișcare organică care sugerează că între ele există o legătură. Și, da, dacă îl asculți pe artist, afli că sunt în mare parte portrete de familie – mama, soția, fiica, băieții cu familiile lor, nepoții, verii. Plus profesorul providențial de la care a învățat, la Liceul de Artă din Timișoara, desenul.

Migală și energie, asta îmi vine în minte când caut în memorie duhul expoziției: portrete minuțioase, expresive, vii, fiindcă instrumentele și liniile artistului sunt viguroase, energice și totodată delicate. Mai ales când se apropie de nefericiții societății, comunitatea de oameni fără adăpost lângă care artistul a stat pentru a-i înțelege. Despre seria Apostolilor a vorbit cu patos curatoarea expoziției, Cristina Simion.

Îmi amintesc că am văzut în publicul de la vernisaj mulți tineri. Studenții de la Arte refuză adesea ideea că ar trebui să învețe desenul clasic. Ei trebuie să vadă această expoziție, mi-a trecut prin minte atunci.

Am stat de vorbă cu Bruno Maria Bradt în fața portretului mamei sale. Mutti. „Încă și azi îi mulțumesc mamei că m-a lăsat să merg la Liceul de Artă. Eu am crescut fără tată și copiilor care creșteau fără tată li se spunea <măi, fă și tu ceva serios>. Ea a văzut în mine talentul”. Portretul o reprezintă pe mama cu două săptămâni înainte de a se stinge. „Mă emoționează privirea ei fără frică înainte de a pleca spre altă lume”, spune artistul.

Portretele fac parte dintr-o stilistică a emoției legate de valori stabile și de personajele care le ilustrează: familia, prietenii, mentorii, comunitatea. De altfel, expoziția din Mansardă, este tot un gest sentimental, de restituire către orașul unde artistul a început drumul său către desăvârșirea artistică.