Dulăul și cățelușul

Pentru un observator cât de cât avizat asupra politicii externe devin foarte evidente acțiunile ofensive ale tandemului ruso–ungar asupra României. Ceea ce poate se știe mai puțin sau se dă uitării (intenționat sau nu) este apariția acestei construcții sub diferite forme încă din secolul 19. Din păcate, cine nu își cunoaște istoria riscă să o repete, in primul rând referitor la aspectele negative, ceea ce se observă în viața noastră publică în ultima perioadă.

Cel mai important aspect care leagă aceste două state este faptul că au avut sub dominația lor părți importante ale teritoriului românesc pentru mari perioade de timp. O primă dovadă în acest sens este faptul că în secolul 19, politica externă a Imperiului Rus și a celui Austro–Ungar se apropiau foarte mult referitor la România. Era singurul aspect unde erau de acord.

Trebuie remarcat totuși că austro-ungarii prin comparație au fost mai puțin duplicitari decât rușii. Explicația este mentalitatea occidentală, spre deosebire de mentalitatea clasei politice ruse, impregnată de duplicitatea asiatică preluată de la tătari. Se vorbește mai puțin la noi de faptul că Războiul Crimeii (octombrie 1853 – februarie 1856) a fost declanșat de Rusia.

Primul pas a fost ocuparea Moldovei și Valahiei în mai 1853. Țarul Nicolae I a estimat în mod greșit când a recurs la această decizie că va fi sprijinit de Imperiul Habsburgic, drept recunoștință pentru înăbușirea de către armata rusă a mișcărilor revoluționare din Transilvania și Ungaria. Împăratul Franz Josef I a adoptat o soluție de compromis, prin păstrarea neutralității. La momentul de atunci deja se considera că Rusia este un pericol mai mare decât Imperiul Otoman.

Războiul s–a încheiat catastrofal pentru Rusia. Este de remarcat faptul că una din bătălii s–a purtat pe teritoriul nostru (lupta de la Oltenița – 4 noiembrie 1853), iar pe frontul din Caucaz, cecenii, conduși de celebrul Șamil (avar din Daghestan, cunoscut din opera lui Tolstoi), au luptat de partea turcilor.

În cele din urmă Războiul Crimeii a avut efecte pozitive pentru noi, Moldova dobândind sudul Basarabiei, iar gurile Dunării au scăpat de sub monopolul Rusiei. De fapt, cel mai important efect a fost recunoașterea dreptului celor 2 principate române de a–și alege singure conducătorii.

Ulterior, cu ocazia Războiului din 1877–1878, rușii și–au dovedit încă o dată duplicitatea. Țarul Alexandru al II–lea și–a încălcat promisiunea de a respecta integritatea terirorială a României, prin încorporarea sudului Basarabiei și prin intenția de a ocupa întreg teritoriul statului român. Fără presiunile Germaniei, mai mult ca sigur că așa ar fi decurs lucrurile. Dobrogea a fost dobândită de România abia după Congresul de la Berlin, unde toate celelalte mari puteri s–au aliat împotriva Rusiei.

Din acest motiv, rușii au considerat congresul o înfrângere, deoarece nu s– a reușit aducerea Balcanilor sub suveranitatea rusească. Trebuie remarcat că Rusia nu face nici o distincție între prieten și dușman atunci când interesele i–o cer. „Mașkirovka” se aplică în primul rând în politica externă.

Austro–Ungaria a fost și ea răsplătită prin dobândirea controlului asupra Bosniei-Herțegovina, iar teritoriul de la Sud de Dunăre a fost divizat în două părți, adică Bulgaria și Rumelia de Est. Motivul a fost rusofilia bulgarilor, care se manifestă și astăzi. Este de remarcat că în majoritatea cărților sau a altor lucrări istorice bulgare de cele mai multe ori se vorbește despre războiul ruso–turc.

Mai mult decât atât, în timpul războiului a existat un plan secret între generalul maghiar Gyorgy Klapka (născut la Timișoara) și marele vizir otoman Midhat Pașa, prin care turcii urmau să ocupe Bucureștiul, iar gherilele ungare să atace în spatele armatei române. Acest prim plan a fost stopat de guvernul imperial și s–a trecut la al doilea plan.

Acesta era stabilit între Rusia și primul–ministru al Ungariei Kalman Tisza, prin care guvernul ungar se declara de acord cu ocuparea României de către trupele țariste. Concomitent, o forță de gherilă ungară, antrenată în Transilvania, urma să saboteze liniile de aprovizionare românești.

Astfel de înțelegeri secrete erau normale. Dacă noi eram ocupați de Rusia, nu mai puteam reprezenta un pericol la adresa Transilvaniei. La 1 mai 1917, soldații bolșevici ruși au încercat să răstoarne guvernul român și să–l alunge pe rege din Iași. Ulterior, reacțiile rapide ale factorilor decidenți au determinat scăderea numărului de soldați ruși de la 1.200.000 la începutul lui noiembrie 1917 la 50.000 la sfârșitul lui ianuarie 1918. În ianuarie 1918 trupele române au intrat în Basarabia.

Pe 20 martie 1919, Antanta a solicitat Ungariei retragerea de pe teritoriul Transilvaniei. Cam în aceeași perioadă un înalt ofițer din Statul Major General maghiar lăuda patriotismul Uniunii Sovietice față de imperialismul Antantei (discurs asemănător cu cel al lui Viktor Orban).

Tot în martie 1919, la Budapesta, Rakovski (la acea dată conducătorul Ucrainei sovietice), împreună cu contele Mihaly Karolyi (primul–ministru), Bela Kun (ministrul de Externe) și Vilmos Bohm (ministrul de Război) au pus la punct un plan conform căruia România urma să fie supusă unui atac pe două direcții. O primă grupare de forțe sovietice urma să facă joncțiunea cu trupele maghiare în zona Bucovina, iar al doilea grup urma să atace din Basarabia, din zona Odessa.

Planul nu a reușit mai ales pentru că armata sovietică maghiară a fost alungată până la Tisa de trupele române până la 1 mai. La sfârșitul lui mai a eșuat și atacul întreprins din Basarabia. Concomitent, în urma acordurilor cu armata poloneză și cu cea cehoslovacă, armata română a ocupat temporar Rutenia și o parte din Galiția, pentru a preîntâmpina joncțiunea celor două Armate Roșii.

Ultima ofensivă maghiară a avut loc în iulie 1919, soldată cu o înfrângere, determinând în cele din urmă ocuparea Budapestei de trupele române în august 1919. Dacă tragem linie, se poate spune că principalele obstacole în acea perioadă în calea Uniunii Sovietice și a extinderii comunismului au fost România și Polonia.

Evenimentele din 1919 din Ungaria au pus în evidență o situație care s–a repetat în Germania. Ne referim aici la alianța între corpul ofițerilor conservatori și politicieni de stânga sau de extremă–stânga, totul în interesul slujirii unei mentalități naționaliste și expansioniste.

În 1920, după venirea sa la putere, Miklos Horthy a păstrat toți ofițerii din vechea armată imperială și care au fost preluați de Armata Roșie Ungară. Printre altele, a fost înființată și o școală specială de spioni pentru prelați (oare cu ce seamănă asta?). Datorită limitării de către Antantă a efectivelor armatei, accentul s–a pus pe preoții maghiari și pe școlile maghiare din Transilvania. Aceștia trebuiau să insufle ideea că ocupația românească este temporară.

În ajunul izbucnirii celui de–al Doilea Război Mondial, un rol important l–au avut generalii Henrik Werth și Geza Lakatos, preluați din Armata Roșie Ungară și care își păstraseră bunele relații în rândurile comuniștilor unguri. Generalul Werth a avut misiunea de a elabora proiectul unei convenții militare cu Uniunea Sovietică și de contribui la elaborarea planurilor de atac comune împotriva României. În același timp, generalul Gabor Farago, de aceeași factură cu Werth și Lakatos, a fost numit atașat militar în URSS.

Ulterior, anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică a fost salutată de către ambasadorul ungar la Moscova.

În schimb, Molotov i–a reafirmat ambasadorului chiar și la începutul războiului sovieto–german, în 1941, sprijinul sovietic referitor la pretențiile asupra României, aceste pretenții putând fi susținute și în viitor dacă Ungaria nu se va implica militar în campanie.

Cu alte ocazii, maghiarii s–au dovedit mult mai puțin reticenți. În mai 1941 au participat la invadarea Iugoslaviei și a anexat ulterior părți din teritoriul iugoslav, cum au făcut toate statele vecine, cu excepția României. În perioada 1938–1941, Ungaria a anexat teritorii de la toatele statele vecine, cu excepția Austriei.

Ca o dovadă a colaborării discrete sovieto–ungare poate fi adăugată numirea generalului Geza Lakatos în funcția de comandant al forțelor de ocupație din Ucraina în 1943. Drept efect, unitățile de partizani au primit ordinul de a nu ataca unitățile ungare.

Însuși Stalin a confirmat jocul dublu sovieto–ungar afirmând că „armata fascistă germană a avut pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române și finlandeze”. Ghidându–ne după citatul din tătucul popoarelor, se adeverește vechiul proverb românesc „Gura păcătosului adevăr grăiește”.

Analizând lucrările de istorie militară, se poate vedea că aportul trupelor maghiare a fost cel mai modest dintre toți aliații Germaniei, din punctual de vedere al efectivelor, al duratei operațiilor militare și al rezultatelor obținute. Date fiind aceste cuvinte, nu trebuie să ne mire cererea adresată de dictatorul sovietic Tribunalului de la Nurenberg ca Horthy să nu fie judecat, insistând în același timp pentru execuția lui Antonescu.

În octombrie 1942, primul–ministru bulgar Bogdan Filov a făcut o vizită la Budapesta. Ulterior s–a stabilit o strategie comună în vederea respingerii colaborării cu România în vederea ieșirii din război. Filov chiar le–a divulgat germanilor, în 1943, propunerile românești de ieșire concomitentă din război.

În martie 1944 a fost elaborat un plan prin care Armatele I și II ungare să treacă în bloc de partea sovieticilor. În acest scop, Horthy i- a numit la comanda celor două armate pe generalii Bela Miklos și Lajos Veres (ambii secui din Dalnic, județul Covasna). Ulterior, baronul Ede Atzel a purtat tratative la Moscova cu generalul Feodor Kuznețov, șeful GRU. Printre punctele acordului se menționa că armatei române nu i se va permite să ocupe nordul Transilvaniei, iar administrația, jandarmii și polițiștii maghiari vor rămâne pe loc.

După 23 august 1944, Ardealul de Nord a fost administrat de sovietici. Aceștia au încurajat excesele extremiștilor maghiari, situație ce durat până la 6 martie 1945, odată cu instaurarea guvernului Petru Groza. În anii 50, Regiunea Autonomă Maghiară a fost creată la presiunile sovieticilor.

Sub mandatul lui Janos Kadar, politica externă maghiară a fost mult mai apropiată de cea sovietică, iar cele două servicii secrete colaborau împotriva noastră.

Chiar dacă am rememorat toate aceste momente până acum, nu înseamnă neapărat că ele se pot repeta. România și Ungaria sunt în prezent membre NATO și UE. Dar pe de altă parte, nu putem neglija derapajele pro–ruse ale vecinilor noștri, mai ales în actualul context geopolitic.

Se mai adaugă mișcările extremiste, antisemitismul în creștere și politica guvernului ungar referitoare la minoritățile maghiare din afara granițelor. Această politică a fost criticată atât de către vecinii Ungariei, cât și de către Uniunea Europeană.

Ungaria s–a opus adoptării de sancțiuni împotriva Rusiei. În ultimele două săptămâni a făcut unele concesii mai mult forțat. Polonia se reorientează spre noi.

Viktor Orban a adoptat o politică clară de dezavantajare a investitorilor străini, politică ce îi atrage voturi. Se poate spune că guvernul ungar a practicat în ultimii ani un capitalism de stat în domeniul economic. Dar și fondurile europene sunt absolut necesare pentru modernizarea infrastructurii. Până acum, acest balet politic a dat rezultate.

Ca o concluzie, se poate spune că România are o imagine mai bună în Uniunea Europeană comparativ cu Ungaria. Numai că Ungaria are avantajul unei propagande mult mai bune, a unei diaspore mai eficiente și mai numeroase și a unei mistificări a istoriei foarte bine pusă la punct. Cel mai important aspect este că, într–o anumită măsură, România este oarecum prinsă la mijloc. Numai că, spre deosebire de perioadele menționate, calitatea clasei politice este mai mult decât mediocră.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!