Durerea despărţirii de cineva drag este una dintre încercările imposibil de ocolit, în această viaţă. Bogaţi sau săraci, ajungem toţi, la un moment dat, doar de Dumnezeu sau soartă ştiut, în faţa marii treceri. În funcţie de credinţa fiecăruia, o trecere spre nimic sau spre o altă viaţă/existenţă, una pe care cu toţii ne-o dorim mai bună. Indiferent de modul în care trăim, de setul de valori în care credem şi de cât de mult ne pregătim pentru despărţirea de această lume, un lucru este clar. În România, şi să mori costă şi încă scump.
Evident, fiindcă aşa este în firea lucrurilor, preţul postum îl plătesc ceilalţi, mai ales în situaţia în care nu am avut prevederea să ne ocupăm de tot din timp, să dăm dispoziţii, să facem testamente, să prevedem cheltuieli.
Cum românii, orice ar fi, nu îşi pierd simţul umorului, glumele cu specific pandemic nu au întârziat să apară. Una recurentă este cea cu prietenul care nu înţelege de ce lumea e tristă, că lui îi merg bine afacerile, are câte trei-patru contracte pe zi, e un an bun. Evident, prietenul e preot, iar contractele se încheie la 2 m sub pământ, să spunem aşa.
Ei bine, lăsând gluma la o parte, una dintre urmările vizibile ale pandemiei de coronavirus este creşterea numărului deceselor, fenomen vizibil cu ochiul liber în zona Spitalului Judeţean, nu doar la uşa morgii, după cum scria ieri colega Anca Melinte, ci şi pe la uşile firmelor funerare de prin preajmă. Să ne înţelegem, nu am nimic cu firmele respective, deşi reclama cu sicriul în vitrină mi se pare un pic prea macabră. Sunt utile, evident, nu toată lumea are posibilitatea să alerge după toate cele necesare.
Pe de altă parte, nu am auzit pe nimeni din această zonă de business să spună că renunţă la jumătate de comision, fiindcă situaţia este una de criză. După cum nu am auzit niciun preot să nu fi încasat de la rude banii pentru slujba de înmormântare, nu am auzit pe niciunul să spună „Domnilor, nu este nevoie de 60 de pachete de pomană, de 10 prosoape, de nu ştiu câţi colaci”.
O înmormântare modestă costă cel puţin 5.000 de lei, una la care defunctul şi participanţii trebuie deplasaţi într-o altă localitate se duce lejer la 6.500-7.000 de lei, iar dacă dispărutul a fost un om foarte iubit şi respectat, iar la înmormântarea sa vin zeci de persoane, 10.000 de lei se duc pe nesimţite. Şi pentru ce, stau şi mă întreb? Crede cineva că defunctul va trăi mai bine pe lumea cealaltă dacă are sicriu scump, cuie aurite, giulgiu brodat şi pernuţă de catifea sub cap? Şi, dacă ai iubit un om, chiar nu-l vei pomeni dacă nu ai mâncat friptură la catafalc?
