Au fost două întrebări care mi s-au lipit recent în memorie după întâlnirea noastră, a părinților, cu o parte din administrația superioară a Stanford University, adică președintele, rectorul, doi vicerectori pentru Undergraduate Affairs și un vicerector asociat.
Prima a fost întrebarea de final, a unui copil de zece ani, care a vrut să știe cum poate avea la vârsta lui un impact cât mai mare asupra planetei.
Rectorul, dr. Persis Dress, i-a răspuns urându-i să crească sănătos și să se bucure de copilărie.
Am să-i redau exact cuvintele:
„Pentru a crește sănătos, trebuie să te bucuri de copilărie. Nu crește prea repede. Nu stabili, nu simți că trebuie să iei decizii astăzi, cum ar fi unde să mergi la facultate sau lucruri de genul acesta. Bucură-te de tinerețe. Bucură-te de libertate. Lasăți spiritul să zburde și asta va fi marea ta contribuție.”
Și eu, dacă închid ochii și îmi aduc aminte de copilărie până prin clasa a șaptea, resimt în primul rând libertatea neîngrădită, lipsa constrângerilor, a examenelor, a obiectivelor, a obligațiilor, care apoi m-au pândit de-atunci încolo tot mai frecvent.
Dincolo de asta, răspunsul rectorului este esența Declarației Program a școlii unde sunt președinte al Consiliului de administrație și este foarte liniștitor când rectorul Stanford exprimă ceva care este esențial pentru tine și școala în care crezi.
Pe de-alta parte – în opinia mea, părinții ar trebui din când în când să urmeze câteva clase de management al stresului, căci întrebarea copilului este probabil un spill-over de la ce i-a auzit discutând acasă pe cei maturi.
Citește și: Școala formează supuși, nu cetățeni
Am citit că uneori campaniile pentru admiterea la o universitate cât mai stelară încep când copiii au șase ani, în clasa întâi, ceea ce explică de ce când sunt de zece ani își pun problema cum să aibă un impact major asupra lumii [căci este o temă populară pentru eseurile din materialele pentru admiterea la universități].
A doua întrebare a părinților a fost, se putea altfel?, despre ChatGPT și cum schimbă aplicația educația [la Stanford].
Amuzant cum ChatGPT a devenit instantaneu atât erou cât și dușaman, depinde cu cine vorbești.
Unul din vicerectori a spus cam ce cred și eu: că a folosi ChatGPT, în loc de a-ți face onest treaba, de exemplu pentru a genera automat soluții pentru temele și eseurile de la sfârșit de trimestru și cine mai știe ce altceva, înseamnă pe termen lung să-ți furi singura căciula.
Lumea plătește o căruță de bani ca să studieze acolo [taxele anuale de studiu depășesc 80.000 de dolari], iar a irosi oportunitatea de a te educa, substituind educația cu ChatGPT, este pur și simplu o naivitate.
Apoi, a continuat vicerectorul, perturbări în educație apar tot mereu, la fiecare X ani. Atât doar, adaug eu, că ele nu au avut vizibilitatea de acum, căci anterior accesul la vizibilitate era extrem de scump. Acum este gratis, prin social media. De exemplu, generația sa, la fel că și generația mea, a învățat să facă aritmetică mentală, adică calcule aritmetice în cap.
Într-adevăr, îmi aduc aminte de jocul nostru în clasa întâi, unde fiecare rând din clasă își alegea reprezentantul, iar învățătoarea noastră, Frâu Bandenburg, ne cerea să calculăm în minte o adunare, o înmulțire, etc.
Citește și: Cât durează recuperarea banilor pentru polițele RCA de la Euroins
Primul care răspundea corect făcea un pas înainte. Câștigător era elevul care reușea să ajungă primul în fața clasei, pornind din spate.
Am și acum vie în cap imaginea întrecerii mele cu un coleg, care a și câștigat olimpiada națională de matematică în clasa a-X-a și a fost constant prin tot feluri de loturi naționale, și care m-a lăsat cu buza umflată cu fiecare prilej care s-a nimerit. Aritmetica mentală a fost ceva ce noi am învățat în școala primară, ca apoi să dispară în întregime când au apărut calculatoarele de buzunar.
La fel și caligrafia și ortografia, când au apărut procesoarele de cuvinte și corectura automată. Cui îi mai păsa dacă faci greșeli de ortografie, dacă sunt corectate automat de programe?
La toate astea, dânsa a adăugat o idee la care mă gândesc și eu de o vreme încoace.
Faptul că destule lucruri în educație pot fi înlocuite prin automatizare înseamnă doar că noi, cei din educație, trebuie să mergem dincolo de evident, adică de repetatul de pasaje și exerciții din manuale și culegeri.
Însăși manualul ca instrument în educație este o standardizare și o automatizare, ceva care elimină nevoia de a-ți stoarce creierul cu ce trebuie să predai, transformându-te parțial într-un fel de papagal, care repetă conținutul cărții.
Ca să ilustrez aici la ce mă refer, reproduc [atât cât mai țin minte] afirmația unui tip cu care am fost coleg la Poli Timișoara și care mi-a spus odată următoarele: „Cu experiența mea în predat aș putea preda orice, inclusiv unele cursuri la medicină, de exemplu anatomia.”
Exact gândirea asta este cea care ne face acum așa de înlocuibili de ChatGPT și restul care vor urma.
După acel panel la Stanford, am citit ce au spus cei de la Yale și am participat la o dezbatere la universitatea mea. Toți spun același lucru, și cu care și eu sunt de acord: ChatGPT știe să vorbească, dar nu știe să gândească.
“It can talk but it cannot think”, a spus un profesor de lingvistică de la universitatea mea. Produce fraze meșteșugite din punct de vedere gramatical, de fapt „nu l-am văzut vreodată făcând erori de gramatică”, a zis profesorul, însă frazele sunt goale.
Asta a fost și experiența mea cu ChatGPT: produce conținut care este fluent la citit, însă nu există nici un fel de profunzime intelectuală acolo.
Pe de-altă parte, ChatGPT este un rock star în rândul publicului larg. A devenit un fenomen social. Este interesant mirajul pe care l-a creat în mintea celor care nu sunt de meserie și care – cumva – au ajuns să mitizeze situația pe baza argumentului „așa a fost întotdeauna, lumea a crezut că nu se poate și până la urmă cineva a demonstrat contrarul”.
Este un argument care pune pe orice sceptic la punct. Mai bine-ți înghiți reținerile, dacă nu vrei să te pomenești imediat în tabăra retrograzilor. Mă rog, fiecare cu ideile și speranțele lui, însă argumentul nu este unul logic, în opinia mea.
Este poate unul emoțional, o expresie a crezului în creativitatea și perseverența umană, dar nu este un argument bazat pe o situație concretă în știința calculatoarelor în acest moment.
ChatGPT nu are capacitatea de „a gândi” pentru că nu are algoritmii s-o facă.
Este ceva pe care cei din generația GOFAI [Good Old Fashioned AI] au încercat s-o rezolve prin procesare simbolică și nu au reușit. Algoritmii din AI-ul de acum sunt algoritmi statistici, excelenți în modelarea aspectelor fizice [culoare, forme], dar limitați în modelarea de high-level thinking [de exemplu, gândire abstractă], ca să nu vorbesc de generarea soluțiilor noi și gândirea creativă.
ChatGPT nu are cum să gândească pentru că nu are creier. Asta este, indiferent cât de rău ne pare.
Se va putea crea eventual un creier artificial? Cine știe? Pot specula și eu ca restul, însă pentru asta trebuie rezolvată în primul rând problema de embedding, adică implementarea de common sense – sensul comun al cotidianului. Și aici și-a frânt aripile GOFAI, deși cei care au lucrat au fost minți excepționale.
Însă presupunând că se va rezolva problema embeddingului, ceea ce nu va fi banal, ce va rezulta va fi complet altceva decât ChatGPT, „așa cum avionul nu este un balon de săpun, deși ambele se ridică în aer”.
ChatGPT are deja un efect transformativ prin avalanșa de idei noi pe care o produce.
Lumea este curioasă să întrebe lucrurile cele mai ciudate și să-și imagineze cum ar putea fi folosit în cele mai diverse situații. Însă toate sistemele autonome, nu doar ChatGPT, trebuie să fie robuste nu doar din punct de vedere tehnic ,dar și legal. Mai ales legal.
Computer History Museum din Mountain Vie, California, prezintă în hol o mașină autonomă, cu două locuri, fără volan și care se poate conduce singură prin algoritmi. Acum zece ani, self-driving cars păreau a fi urmatorea tehnologie inovativă.
Tehnologia era gata să fie lansată masiv pe piață. Însă după câteva accidente și procesele care au urmat, autovehiculele autonome pare să rămână deocamdată o curiozitate.
A cui este vina? Cine este răspunzător în justiție? Este și întrebarea la care ChatGPT trebuie s-o răspundă. [Prietenul meu, Sorin Istrate, a intuit de la început această limitare, în momentul în care am încercat împreună să generăm automat articole pentru ziar.
ChatGPT nu indică sursele informațiilor pe care le folosește. Nu este chiar așa de simplu de a rezolva algoritmic aceasta limitare, însă odată rezolvată, va da naștere unei întregi serii de probleme legate de copyright, mai ales când ChatGPT vă fi monetizat, adică va produce bani.]
Însă revin în încheiere acolo unde am început, întâlnirea noastră, a părinților, cu conducerea Stanford University. Trebuie să spun cu cel mai adânc respect că rareori am fost așa de impresionat de înțelepciunea cuiva așa cum am fost acolo. Nu mă refer la faptul că știau multe, că este normal – când ești profesor la Stanford știi multe, altfel n-ai fi acolo. Ci de înțelepciunea lor.
Asta arată puțin și de ce este așa de greu de copiat astfel de locuri: super-înțelepciunea nu poate fi scalată, indiferent cați bani investești într-o universitate. I-am și zis lui Mikey când ne-am despărțit: „Cască ochii și destupă-ți urechile, că aici ai multe de auzit și de văzut. Fii ca un burete.”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Educația în vremurile ChatGPT […]