Elegia unui hunedorean de modă veche

Îmi aduc aminte de „wisdom”-ul anilor 90 de început: „Să închidem industriile energofage…” Ăsta a fost începutul viziunii economice post Revoluție. Atunci a început desființarea Hunedoarei, orașul meu natal. Întâi lent, apoi rapid… Viziunea momentului de atunci spunea că întreprinderile închise vor fi retehnologizate – ăsta era buzz-word-ul, retehnologizare – iar wealth and opulence will come. The good life așteaptă după colț.

Rezultatul real se vede astăzi: nu doar că nu mai există economie dincolo de low-end manufacturing, adică ace-brice-și-carice, mai nasol – a dispărut knowhow-ul și skill-urile inginerești din oraș. O grămadă de avocați, politologi, psihologi, sociologi și alti …ologi, însă cam nimeni care să știe să build something cât de cât bun. Ceva care să învârtă o roată.

Prin absurd, daca mâine s-ar construi un combinat nou-nouț în oraș, nu ar fi cu cine să-l run. Nu mai există expertiză și experiență să „mâni Werk-ul”, cum zicea tata. Ar trebui să aduci ingineri și management din afară.

Tata a fost unul din cei mai buni ingineri de producție pe care i-am văzut în viața mea. Sunt – desigur – profund subiectiv când spun asta, doar este tatăl meu. But, ce am admirat la el a fost întotdeauna capacitatea lui de a lua decizii în condiții grele, atunci când alții se ascundeau prin WC-uri ca să nu trebuiască să facă ceva. Asta nu este o metaforă, într-adevar erau din aceia care stăteau în toaletă ore întregi, doar să nu pună mâna la greu.

Fratele meu încă nu se născuse, dormeam pe atunci în pat între ai mei. Și pentru că telefonul nostru era pe noptieră lângă pat, îmi aduc aminte de avalanșa telefoanelor care veneau noaptea: „tovarășul inginer, a înghețat furnalul!”. Sau: „veniți repede că am avut un accident mortal!”.

Dintr-un anumit punct de vedere cred că tata s-a asemănat cu Băsescu, în sensul că dacă ești cu vaporul într-o furtună teribilă îl vrei pe Băsescu comandat. Nu pe Iohannis sau pe Câțu sau pe Ciucă. Cât o fi el de general. Știi că unu’ ca Băsescu te scoate viu din ea. Cu ceilalți o vei mierli.

La fel și la furnale: când îngheța furnalul, tata era the guy you want to handle the situation. Mai există astfel de ingineri la Hunedoara? Că tata n-a fost cu siguranță singurul din aluatul ăsta. Tot cu siguranță zic: nici vorbă. Dusă ești lele… A dispărut pur și simplu capacitatea de a-i crește pentru că training-ul lor nu venea din Politehnică, ci de la generațiile anterioare din Combinat. De la părinții și bunicii și străbunicii care știau că seara trebuie să te culci devreme ca să te poți scula dimineața devreme.

S-ar fi putut evita acest melt down total astfel încât knowhow-ul să nu se fi pierdut? Cu certitudine, nu. Așa a fost scris să fie. Astfel de melt down-uri s-au întâmplat și aici – de exemplu, americanii au pierdut cunoștintele de a construi mașini de pasageri de calitate. Da, știu să facă truck-uri și SUV-uri bune, însă nu sedan-uri. La fel, s-a pierdut knowhow-ul croitoriei… Fie se fac haine ultra-hiper, fie haine plain junk. Însă a dispărut arta croitorilor din Manhattan, cândva prin anii 70 (există și un documentar foarte bun pe tema asta). Și am impresia că s-a pierdut knowhow-ul de a construi circuite integrate performante. Toată industria a fost outsourced pe când eram eu doctorand. Intel mai produce astăzi sub 15% din producția mondială de chip-uri.

Citește și: Balastul din creierul meu sau senzația de a fi picat din cer

Revenind însă la inevitabilitatea situației, odată cu dispariția economiei din Hunedoara a dispărut incentives ca oameni cu facultate și alte studii să vină și să rămână în oraș. De ce ar face-o?

Încet-încet s-a creat un ciclu pozitiv de dezintegrare culturală și intelectuală rapidă a orașului. Adică, de prostovănire. Acest ciclu va măcina totul, că nu are ce să-l oprească. Tinerii deștepți și harnici din oraș pleacă la Timișoara și la Cluj și cine mai știe pe unde. Iar cei câțiva idealiști care visează să schimbe orașul se lovesc de o mulțime ignorantă, care se mulțumește cu trei bănci la drum și două coșuri de gunoi.

Ăsta este capitalismul și circulația liberă a forței de muncă: dă totul la cei eficienți și ia totul de la cei rămași în urmă. Competiția capitalistă nu este niciodată de la egal la egal. Și nu este charity: Real Madrid când joacă cu Corvinul îi dă câte goluri poate pentru că asta știe să facă. Nu are frână, te ciuruiește cât poate. După care spune la sfârșit: „Good game!”.

Bineînțeles că am sperat întotdeauna că se va întampla un miracol. Însă când discut cu lumea din oraș îmi dau seama cu tristețe că nu are cum. Ciclul pozitiv de care spun suge toată inteligența din oraș, tot talentul, tot sucul, și lasă în urmă „cojile”, așa cum rămâne după ce storci strugurii.

Și aici se întâmplă același fenomen. Încă mult mai aprig, căci capitalismul american este mult mai eficient decât cel românesc. Fenomenului i se spune „death of desperation” și a fost tema unui talk recent pe care l-am ascultat, al profesorului Angus Deaton de la Princenton, laureat Nobel în economie, în 2015. Tragedia este că nici profesorul Deaton nu a oferit o soluție, doar a explicat ciclul pozitiv care stoarce seva, viața, din orașele ca Hunedoara.

Însă, poate, soluția este mult mai simplă, ar zice George Costanza din serialul „Seinfeld”. Soluția este reinterpretarea realității, căci o nasoleală nu este nasoleală decât dacă o identifici ca atare. Un tratament colectiv cu mult denial, wishful thinking abundent și, eventual, eliminarea unor cuvinte din vocabular, poate oferi fericirea perpetuă. O infuzie sănătoasă de yoghini, spiraliști, meditatori și alti positive thinkers poate face minuni.

P.S.: Totuși, este nevoie de o soluție, pentru că „we are fast running out of natural resources”. Și încă nu avem rachetele cu care să plecăm (ca-n filme) pe alte planete.