Elita politică și diplomatică și promovarea interesului național al României în politica externă. Domnul Klaus Iohannis, președintele României, a ratat în 2024 toate țintele personale privind ocuparea unei poziții internaționale relevante.
Rând pe rând, funcțiile politice de mare responsabilitate și prestigiu la nivelul NATO (secretar general) și UE (președinte al Consiliului European și Președinte al Comisiei Europene) au fost ocupate de personalități din alte țări ale acestor organizații.
Poziții politice de acest nivel nu au fost deținute până în prezent de vreun reprezentant al României, iar statutul actual al domnului Mircea Geoană, de secretar general adjunct al NATO, este relevant nu în plan politic (acolo se află secretarul general al Alianței), ci din perspectivă diplomatică (predecesorii domnului Geoană în funcția menționată au fost selectați nu din mediul politic, ci din serviciile diplomatice ale statelor membre).
Lipsa reprezentării României în pozițiile de vârf ale UE și NATO nu este o noutate, atât timp cât o situație similară poate fi întâlnită și în cazul altor organizații internaționale, inclusiv în sistemul ONU.
De altfel, în ceea ce privește forul mondial, cea mai înaltă poziție politică a fost deținută de Corneliu Mănescu, în calitate de președinte al celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale (1967-1968), iar cel mai important post de conducere a revenit lui Liviu Bota, în calitate de reprezentant special al Secretarului General ONU și de șef al misiunilor ONU în Tadjikistan (1993-1995) și Georgia (1997-1999).
Citește și NATO și Benelux-ul militar balcanic care ocolește Turcia
Evident, România cooperează cu celelalte state din sistemul ONU sau din alte organizații internaționale atunci când propune candidați, astfel încât susținerile pentru candidații săi sunt obținute, pe canale diplomatice, prin formule de sprijin reciproc, concretizate în angajamente de susținere pentru candidaturile altor state.
Concret, de exemplu, pentru candidaturile domnului Bogdan Aurescu la poziția de membru al Comisiei ONU de Drept Internațional (obținută prin vot în 2016 și din nou în 2021) și la poziția de judecător la Curtea Internațională de Justiție (obținută prin vot în 2023), România a încheiat acorduri de sprijin reciproc cu numeroase state, oferind la schimb susțineri pentru candidaturi în cadrul unor diverse organisme din sistemul ONU, inclusiv sprijin pentru alegerea altor state ca membri nepermanenți în Consiliul de Securitate ONU.
Mai mult, statul român a susținut organizarea de evenimente promoționale (recepții, dejunuri de lucru țintite pe grupuri de țări), astfel încât agenda și profilul candidatului român să fie bine cunoscute în rândul statelor care urmau să se exprime prin vot.
Fără îndoială, alegerea unui reprezentant român într-o asemenea poziție din sistemul ONU sau din alte organizații internaționale este gândită ca o formulă de sporire a influenței României în organizația respectivă, deși un asemenea spor este greu de cuantificat, poziția obținută fiind mai mult un beneficiu personal pentru candidatul în cauză decât un câștig real pentru țară.
Mai simplu spus, interesele cetățeanului român pot fi cu dificultate promovate prin obținerea de către reprezentanți ai României a unor asemenea poziții în organizațiile internaționale. Iar politica externă, nu-i așa, trebuie făcută în interesul cetățeanului.
Citește și Îi va mitralia America pe migranții de la granița cu Mexicul?
Totuși, există și instituții în organizațiile internaționale în activitatea cărora se poate regăsi, în diverse forme, promovarea intereselor unui stat și ale cetățenilor săi. Cea mai importantă asemenea instituție este Consiliul de Securitate din cadrul ONU.
Consiliul este alcătuit din 5 membri permanenți (SUA, Rusia, Franța, Marea Britanie și China) și 10 membri nepermanenți, cei din urmă fiind aleși pentru un mandat de doi ani de către cele cinci grupuri regionale care activează în această organizație.
Având drept principală prerogativă gestionarea problemei păcii și securității internaționale, adică obiectivul esențial înscris în Carta ONU, Consiliul de Securitate discută și decide în legătură cu principalele chestiuni care preocupă comunitatea internațională, în mod deosebit situațiile de criză, iar analiza pe care o realizează se întemeiază pe informații ample și de detaliu puse la dispoziție de diversele structuri specializate din sistemul ONU.
Întrucât orice criză este și o oportunitate, este lesne de înțeles că statele care se află în componența Consiliului sunt cele mai în măsură să își adapteze politicile față de regiunea vizată de criză, inclusiv prin orientarea reacției propriului mediu de afaceri și investițional, după cum și a cetățenilor lor față de provocările induse de criza de securitate respectivă.
În acest fel, beneficiarul deținerii unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate nu este numai un anumit individ, ci chiar statul și cetățenii acestuia.
După cum este probabil cunoscut, în 2019 România a eșuat în încercarea de a obține un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU.
Era prima candidatură ratată la alegerea în Consiliul de Securitate, cu precizarea că mandatele deținute anterior în această instituție (în 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005) fuseseră obținute fără a exista un alt competitor în cadrul Grupului Est-European, din care România face parte.
Este de reținut că, la momentul alegerilor desfășurate în Adunarea Generală, un comunicat MAE anunța sec: „România a candidat, în data de 7 iunie 2019, pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, pentru mandatul 2020-2021.
În primul tur, România a obţinut un număr de 78 de voturi. În ultimul tur al alegerilor …, Estonia a obţinut un număr mai mare de voturi, fiind aleasă ca reprezentant al Grupului Est-European”.
Anunțul publicat pe pagina de internet a ONU cu privire la alegeri era însă mult mai drastic, fiind precizat faptul că în al doilea tur de scrutin „Estonia a fost aleasă cu 132 de voturi… Această țară se va afla pentru prima oară în Consiliul de Securitate. România n-a obținut decât 58 de voturi”.
Citește și Scrisoare către diasporeanul șoșocar
Cum se explică numărul mic de voturi obținut de România în alegerile din luna iunie 2019, deși această candidatură era cunoscută încă din anul 2006?
Vom încerca să creionăm un răspuns, cu precizarea că la scurt timp după eșecul de la New York am exprimat convingerea că Ministerul Afacerilor Externe urma să facă o analiză de detaliu în legătură cu motivele pentru care rezultatul din 7 iunie 2019 nu a fost acela așteptat (postarea noastră din 25 iunie 2019, în Blogurile Adevărul, cu titlul „Votul pentru un mandat în Consiliul de Securitate și problema statutului internațional al României”).
Totuși, nu există niciun semnal că o asemenea analiză s-ar fi aflat vreodată în atenția conducerii MAE. Faptul este preocupant, întrucât o nouă prezență a țării noastre în Consiliul de Securitate va mai putea avea loc, probabil, către mijlocul acestui secol, ceea ce este de natură să conducă la erodarea statutului României în sistemul internațional.
În principiu, pentru ca un stat să poată să obțină susținerea altor state membre ONU (în prezent forul mondial are 193 state membre) este necesar, mai întâi, să comunice cu acele state, iar apoi să încerce să dezvolte relații de cooperare cu acestea.
Dar cum se poate realiza comunicarea și inițierea de proiecte de cooperare? În mod evident, pornind de la gestionarea curentă a relațiilor diplomatice ale României cu celelalte state membre ONU.
Avem însă reprezentare diplomatică directă/rezidentă în continentele care constituie principalele bazine electorale din sistemul ONU (adică spațiul extraeuropean)? Din păcate, doar într-o formă restrânsă.
În Africa, se află 13 misiuni diplomatice ale României, în condițiile în care harta politică a continentului african include 54 de state membre ONU.
În Asia, care cuprinde, la rândul ei, 55 de state membre ONU, România dispune de 28 misiuni diplomatice, în timp ce în America Latină, statul român a acreditat misiuni diplomatice în 9 din cele 33 de state membre ONU.
Dacă nu există decât o redusă rețea de misiuni diplomatice în spațiul extraeuropean – iar în nu puține cazuri misiunea cuprinde un singur diplomat –, atunci se impune, în mod firesc, realizarea de acțiuni care să permită întreținerea raporturilor cu statele cărora, eventual, li s-ar putea solicita să sprijine o candidatură românească pentru alegerea în Consiliul de Securitate.
Prima și cea mai simplă formă de interacțiune este realizarea de vizite în spațiul extraeuropean, în primul rând de către titularul reprezentării externe a României, adică Președintele, și de către șeful diplomației române, adică ministrul afacerilor externe.
O simplă trecere în revistă a acțiunilor de politică externă desfășurate în ultimii 35 de ani (adică după căderea regimului comunist) arată că arareori șeful statului sau șeful diplomației s-au deplasat dincolo de limitele Europei și ale Americii de Nord.
Puținele vizite în spațiul extraeuropean au vizat mai ales marile puteri ale lumii asiatice (Japonia, China, Republica Coreea) și statele din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. Cazul african este poate cel mai semnificativ: în decurs de 35 de ani niciun ministru de externe nu s-a deplasat la sud de Sahara (unde se află 49 de state membre ONU), iar președintele României a ajuns în spațiul subsaharian o singură dată, în toamna anului 2023 (mini-turneul domnului Iohannis fiind probabil determinat de nevoia de a-și putea defini un profil internațional care să îi susțină speranța de a obține o funcție de prestigiu la nivel UE sau NATO).
Cum nici vizitele la București nu au fost decât foarte rare, singurul loc în care partea română ar putea să se întâlnească cu interlocutori din state în relație cu care nu avem reprezentare diplomatică rezidentă este cadrul multilateral oferit de ONU.
Iar aici un rol esențial este jucat de desfășurarea sesiunii anuale a Adunării Generale ONU, care cuprinde în fiecare an, în ultima decadă a lunii septembrie, și un segment la nivel înalt.
Totuși, nici cadrul oferit de Sesiunea Anuală a Adunării Generale nu a fost folosit de către demnitarii români în vederea susținerii candidaturii pentru alegerea în Consiliul de Securitate.
Președintele Traian Băsescu a fost o singură dată, în anul 2005, la conclavul mondial anual de la New York, iar în rest a delegat această responsabilitate fie unor prim-miniștri (Emil Boc în 2010 și Victor Ponta în 2014), fie mai ales miniștrilor de externe care s-au succedat în cei zece ani cât s-a aflat la conducerea României.
Puțina atenție pe care Traian Băsescu a acordat-o problemelor de substanță ale reprezentării externe s-a reflectat și în absența apetitului de a dialoga cu omologi din spațiul extraeuropean atunci când a participat la sesiunea din 2005 a Adunării generale ONU.
Lipsa interesului față de reprezentanții politici din lumea extraeuropeană a definit și participările, de această dată mai numeroase, ale președintelui Klaus Iohannis la reuniunile de nivel înalt ale ONU.
Până la momentul votului din 2019 (dar și după aceea), Klaus Iohannis s-a menținut în cadrul comod al întâlnirilor ritualice ale liderilor care unesc interesele Europei și Americii de Nord, iar omologii din statele în care România nu are reprezentare diplomatică rezidentă nu s-au regăsit pe agenda participărilor sale la sesiunile Adunării Generale din 2015, 2017 și 2018.
Este de notat că nici Dacian Cioloș, care a participat în calitate de prim-ministru la sesiunea din 2016, nu s-a îndepărtat de la tiparul trasat de comportamentul șefului statului.
Linia de conduită definită de președinții României s-a regăsit și în modul în care, în intervalul 2006-2019, diverșii miniștri români ai afacerilor externe (M.R. Ungureanu, A. Cioroianu, C. Diaconescu, T. Baconschi, T. Corlățean, B. Aurescu, L. Comănescu și T. Meleșcanu) au participat la sesiunile anuale ale Adunării Generale ONU, fie în calitate de șef de delegație, fie în poziția de însoțitor al șefului statului sau al șefului guvernului de la București.
Numai în ultimii ani înainte de votul privind candidatura României pentru alegerea în Consiliul de Securitate, Lazăr Comănescu (în 2016) și Teodor Meleșcanu (în 2017 și 2018) au avut firave deschideri față de spațiul extraeuropean în care nu avem reprezentare diplomatică rezidentă, ultimul încercând chiar formule de întâlniri cu participarea colectivă a unor omologi din zone atipice pentru diplomația română precum statele caraibiene (CARICOM) sau statele mici si insulare din Pacific.
Era însă prea puțin și prea târziu pentru ca aceste deschideri, firave cum au fost, să aducă un rezultat pozitiv în 2019 în problema alegerii României ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU.
Ce decurge din această analiză? În mod deosebit, constatarea că elita politică și diplomatică a României a dat dovadă de formalism și lipsă de interes în abordarea problemelor de politică externă care au relevanță pentru interesele cetățeanului român.
Apoi și faptul jenant că unii reprezentanți ai aceleiași elite au pretenția de a fi susținuți de către statul român în obținerea unor poziții de prestigiu la nivel internațional, poziții care vizează, însă, în primul rând interesele lor personale. Acestei stări trebuie să i se pună capăt.
Este nevoie de transparență în formularea politicii externe și o necesară reechilibrare a acțiunii externe a statului român, astfel încât relația stat-cetățean să fie una funcțională.
Mingea se află în terenul decidenților politici și diplomatici ai României.
Dar un cuvânt va avea de spus și cetățeanul român cu prilejul alegerilor parlamentare și prezidențiale care vor avea loc în toamna acestui an, când va trebui să distingă între demagogie și realism în promovarea intereselor de politică externă ale României.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
