Epuizarea democrației românești. Cu excepția unei minorități civice din România, restul populației, în frunte cu majoritatea zdrobitoare a clasei sale politice, s-a cam plictisit de democrație.
Regimul acesta politic al democrației parlamentare, adoptat de societatea noastră după 1990, dă semne majore de epuizare.
Instituțiile statului mimează tot mai greu eforturile de salvare a fragilei democrații românești și se lasă tot mai mult cucerite de fascinația autoritarismului sau de confortul delăsării.
Oamenii de rând sunt cuprinși, la rândul lor, de o tot mai întinsă neîncredere în virtuțile democrației și par să prefere soluțiile rapide, brutale și pe alocuri violente, de rezolvare a problemelor cu care se confruntă zi de zi.
Parlamentul României, principala instituție democratică a țării, nu mai este de mult un loc al dezbaterilor, al competențelor împărtășite și transformate în proiecte de legi pentru binele oamenilor.
A devenit locul circului cotidian, al insultelor reciproce între membrii aceleiași grupări politice, o grupare împărțită convenabil între mai multe partide, care se află pe rând la putere, adică la controlul resurselor țării.
Citește și: A fugit alesul poporului. Ca să nu fie votat din nou
Neîncrederea totală a populației față de parlament nu exprimă atât atașamentul oamenilor față de valorile democrației (pluralism, stat de drept, diversitate de opinii, dialog etc.), cât convingerea acestora că o asemenea instituție se dovedește tot mai inutilă pentru viețile lor.
De cel puțin două decenii încoace, încrederea românilor se îndreaptă spre instituțiile puternic ierarhizate și perfect netransparente, precum Armata și Biserica. Altfel spus, oamenii cred că doar forța armelor și minunile lui Dumnezeu ne pot salva ca societate. Ceea ce este, fără îndoială, un eșec democratic de proporții.
Nu e deloc o întâmplare că Parlamentul României este azi sursa principală de fapte diverse și de întâmplări demne de știri mondene.
Nu e o întâmplare că auzim cel mai adesea vorbindu-se despre parlament doar când circarii își fac numerele lor obscene în plenul ședințelor sau pe holurile impunătoare ala Palatului.
Pentru că, în percepția omului de rând, doar atât mai este parlamentul: o scenă pe care se derulează periodic spectacole de o vulgaritate pe care strada însăși nu le suportă sau care se petrec în zone rău famate, în cartierele controlate de bande de interlopi.
Nu este o întâmplare că este așa, pentru că porțile Parlamentului au fost larg deschise în ultimele decenii către pleava societății, oameni grav needucați, provenind din medii sociale degradate, lipsiți de educație elementară sau care au ales să-și folosească dramul de educație de care dispun pentru a o transforma în loialitate oarbă față de rețelele de interese ori în retorică goală rostită mecanic la microfonul din Camere ori la televiziuni. Literația democratică a majorității parlamentare tinde amețitor spre zero.
De aceea, seducția post-democrației sau a democrației alternative este atât de puternică. De aceea fundamentalismul, radicalismul, xenofobia sau violența de limbaj răzbat atât de ușor, tot mai ușor, de sub crusta subțire a poleielii democratice.
Iar asta se întâmplă pentru că în amonte sau în jurul acestei instituții toate celelalte instituții par să se fi predat, fără prea multă luptă, intereselor unor clanuri al căror unic scop este păstrarea eternă a puterii: legile Educației au consfințit domnia neștirbită a ierarhiilor de partid și a grupurilor de dominație asupra școlilor și universităților.
Școala românească este, în acest moment, una dintre instituțiile cele mai contestate ale societății, pentru că scoate, la un capăt, o mână de olimpici cu care ne facem poze la ceremonii, dar care fug din țară deîndată ce termină liceul, fără să mai privească în urmă, iar la celălalt capăt milioane de excluși, de copii needucați și săraci, pentru care educația este o corvoadă și un efort pe care nu vor sau nu pot să și le permită.
În tot acest timp, înflorește pseudoștiința, iar ignoranța voluntară a devenit motiv de mândrie națională.
Justiția, la rândul ei, a renunțat să mai facă dreptate. Cucerită definitiv, după cum era visul unuia din marii infractori puternici ai țării, ea a reușit performanța de a elimina din actul judecării toate marile acte de corupție și de a scăpa de la judecată armate întregi de infractori, evazioniști, violatori sau traficanți.
Redusă la o anexă a puterii politice, având în frunte o Curte Constituțională și un Consiliu Suprem al Magistraturii care s-au predat, în mod complet interesat, rețelelor de putere, ea a transformat prescripția în soluție, mutarea de dosare sau de judecători în tertip pentru a salva infractorii, iar amânările de ani, chiar de zeci de ani, o formă perversă a non-justiției.
Citește și: Dosarul vaccinurilor, un caz cu prea multe semne de întrebare
Poliția română este o altă instituție prăbușită sub povara propriei incompetențe.
Anul 2023 ne-a oferit din plin nenumărate ocazii tragice care ne-au demonstrat că sloganul „siguranță și încredere” nu mai stă lipit nici măcar pe ușile mașinilor din cauza adezivului prost, darmite pe frontispiciul unei instituții care trebuie să vegheze zi de zi la ordinea socială.
Peste toate acestea, sau în fața lor ar fi trebuit să se afle instituția Președintelui României, o instituție care s-a golit progresiv de conținut pentru a deveni o agenție secretizată de turism pe bani publici.
Un președinte care și-a calculat cu grijă retragerea din spațiul public românesc și care a renunțat deliberat la servirea cetățenilor români, pentru a-și maximiza confortul și interesul personal în descoperirea de locuri și lucruri exotice.
Asta după ce a avut grijă să se protejeze în spatele unei majorități parlamentare care a compromis pentru o anumită perioadă însăși ideea alternanței la putere ca principiu de funcționare a democrației.
Ce ne rămâne de făcut în acest peisaj nu foarte îmbucurător?
Cu siguranță nu să abandonăm democrația. Cu siguranță nu să renunțăm la valorile ei majore, precum libertatea, solidaritatea, respectul față de lege, diversitatea sau nesupunerea civică.
Ce ne rămâne de făcut este să luptăm zi de zi, milimetru cu milimetru, pentru a salva demnitatea și importanța democrației în România. Atâția câți suntem, cu mijloacele puține de care dispunem, să ne coalizăm civic și politic pentru a împiedica prăbușirea României în autoritarism sau extremism, în naționalism și xenofobie, în domnie a mitocăniei și intoleranței.
Iar asta se poate face nu doar votând, ci și angajându-ne civic și solidar alături de cei care deja luptă pentru integritate și pentru binele semenilor, alături de cei care muncesc zi de zi printre oameni săraci, neajutorați, discriminați sau excluși din societate.
Pentru că democrația necesită efort zilnic. Salvarea ei nu ne îngăduie să ne culcăm pe o ureche, sperând să-și revină singură și să ne facă, prin miracol, viața mai bună. Șansa noastră ca societate depinde strict de fiecare dintre noi, oricât am fi de mulți sau puțini, de curajoși sau timizi, de angajați civic sau profesional.
Pentru ca democrația să nu se epuizeze, noi înșine nu avem voie să folosim scuza disprețului nostru față de ceea ce a devenit ea astăzi pentru a renunța la apărarea ei.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
