Imediat după 7 octombrie 2023 am scris un articol intitulat “Netanyahu vs. Hamas: game over?” Acum, un an mai târziu, scriu iarăși despre o confruntare din Orientul Mijlociu, fără a mai adăuga vreun semn al întrebării.
De această dată, în ziua de 7 decembrie 2024, Recep Tayyip Erdoğan a câștigat în sfârșit războiul împotriva lui Bashar al-Assad: atunci când gruparea rebelă HTS a „recucerit” Siria, a ajuns la porțile Damascului și l-a detronat pe Bashar al-Assad. Și toate acestea cu sprijinul Turciei lui Erdoğan.
Vorbim aici de victoria unui dictator pe ultima sută de metri (Erdoğan) și a islamului politic (mai mult sau mai puțin deghizat în democrație) împotriva întregii dinastii al-Assad, (Bashar împreună cu tatăl său, Hafez), care a domnit în Siria pentru o perioadă de exact 53 de ani.
A îmbinat naționalismul pan arab și secularismul revoluționar
Cam ca și Erdoğan, Bashar al-Assad a ajuns la cârma țării în 2000, având deci la activ 24 de ani de dictatură, exploatare și distrugere sistematică a unei națiuni prin partidul său, Baath, ce îmbină naționalismul pan arab și secularismul revoluționar cu elemente de socialism arab (aceeași mișcare care l-a propulsat pe Saddam Hussein în Irak).
Însă contrar figurii lui Erdoğan, ce se consideră simbolul Islamului sunnit, al-Assad face parte dintr-o minoritate religioasă de sorginte șiită (Alawit, ce însumează ~10% din populație) și nu reprezintă majoritatea sunnită siriană.
Dușmănia dintre Ankara și Damasc durează de ceva vreme, și a fost mereu reciprocă: încă din anii 80-90 Turcia acuză Siria că ar oferi sprijin și protecție organizației teroriste kurde PKK, așa cum Ankara a antrenat și înarmat SNA (Armata Națională Siriană), principalul inamic al Damascului în timpul războiului civil.
Siria a contestat mereu atât prezența trupelor turcești (alături de aliatul SNA) în zona Idlib încă din 2016, cât și administrarea samavolnică a acestui teritoriu în vederea „relocării” celor circa 4 milioane de refugiați sirieni (probabil unica promisiune electorală pe care Tayyip va reuși să o îndeplinească întru finele mandatului său).
Assad a reușit să „triumfe” în cadrul războiului civil doar datorită aliaților săi, Rusia și Iran.
În acest decembrie 2024 însă, Rusia se află în al treilea an de război în Ucraina, fiind absorbită de operațiunile de pe acel front, iar Iranul este slăbit în urma confruntării mai mult sau mai puțin indirecte cu Israel și sprijinul militar asigurat grupării Hezbollah.
În ochii lui Erdoğan era așadar momentul propice pentru a da lovitura de grație regimului Assad.
Erdoğan, deja înfrânt la nivel național (pe plan politic și economic) își menține puterea și prestigiul doar prin intermediul intervențiilor internaționale. Din păcate, marea majoritate din Turcia cade ușor pradă retoricii de „fost mare imperiu”, conform căreia reputația (în special cea de peste hotare) ține mai mult de foame decat numărului lirelor din cont… Astfel, așa cum am mai relatat, Ankara are o întreagă rețea de dezinformare națională numită eufemistic „presă”, cu care ține populația în șah față de multitudinea „amenințărilor naționale”: Fetö, PKK, YPG, DEAȘ (Isis), Mossad, refugiații sirieni etc. Orice inamic real sau imaginar este valid atât timp cât convinge lumea că în interiorul granițelor statului turc (așa nedrept și ineficient cum este) este mereu mai bine și mai sigur (!) decât în afara lor.
Turcia și Qatarul ar putea gestiona dezvoltarea ulterioară a Siriei
Dar să revenim la prezent. De vreo 3 săptămâni se vorbește de o nouă grupare ex al-Qaida, ex al-Nusra, dar actualmente reprofilată drept grupare rebelă anti Assad și rebotezată Hayat Tahrir Al Sham (în traducere liberă Organizația pentru Eliberarea Damascului), care a și făcut ce îi promite denumirea: a cucerit iavaș iavaș Halep, Homs și ulterior Damascul. Dar desigur, HTS nu a acționat de una singură – fără consimțământul și banii Turciei, care controlează nord-vestul Siriei, nu ar fi mișcat în front.
În mod oficial, Erdoğan este implicat în operațiune, declarând că dorește pace și stabilitate Siriei. După care s-a întâlnit cu reprezentanții Rusiei și ai Iranului (mai mult pentru a-i informa de planurile pe care le are în zonă). Prioritatea Turciei este anihilarea grupărilor kurde și crearea unui coridor de-a lungul graniței sale sudice pentru relocarea refugiaților sirieni ce „ocupă” de aproape un deceniu prețiosul teritoriu turc.
Se speculează faptul că Turcia și Qatarul vor gestiona dezvoltarea ulterioară a Siriei, căci rebelii HTS, deși au recucerit zona petroliferă Deir Ezor, nu dispun de capacități pentru administrarea statului și exploatarea resurselor. Evident, Ankara are pregătită o întreagă infrastructură (companii și parteneri de afaceri) ce abia așteaptă să își extindă activitatea în Siria. Turcia va aduce investitorii, Qatarul va adăuga eventual substanța ideologică prin cunoscutele legăturile cu Frăția Musulmană, iar HTS nu dorește decât să-și consolideze puterea, deja laică: liderul HTS, cunoscut până acum sub numele islamist de al-Jolani tocmai a revenit la apelativul său civil, Ahmet al-Sharaa.
Continuarea în Știri din Diaspora
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
