Trăim vremuri în care, „eveniment” a devenit un cuvânt demonetizat, aproape, pângărit. S-ar putea ca încercarea mea de a demonstra ce înseamnă eveniment, în adevăratul sens, să nu convingă. Pe de-o parte, pentru că, implică audiția personală, pe de altă parte, când ești iradiat 360, 24/7 cu fake value servit pe post de eveniment, s-ar putea să-ți fi pierdut uzul diferențierii valorilor, adică, să separi neghina de grâu.
Două apariții discografice care, deși aparținând unor genuri diferite (prin clasificare), au în comun excelența artistică. Ar putea fi, anul acesta, cele mai bune achiziții pentru oricine mai crede în frumusețea pură a muzicii. Și de ce nu, probabil, cel mai bun cadou în luna sărbătorilor. Și mai au în comun prezențele românești.
RHAPSODY – Teodora Brody, London Symphony Orchestra & Robert Zeigler
Casa de discuri: Signum Records. Găsești aici.
Publicul cunoaște două Teodore. Încep cu subsidiarul. În poziția sa de Director Artistic al Bucharest Jazz Festival, da, acel eveniment memorabil, din centrul capitalei, prin care se celebra și promova jazzul la scară largă, Teodora avea grijă de noi să ne dea tot ce e mai bun. Ca un părinte.
Nu știu dacă a realizat, dar multă lume îi era recunoscătoare. Au fost momente pe care mii de bucureșteni le poartă în memoria afectivă pentru totdeauna, să nu mai zicem de memoriile telefoanelor.
Și Teodora, chiar ea, cu un nou proiect unicat. Dacă pentru noi toți vocea sa este deja cunoscută, este deja aplaudată, uimind tot globul prin ambitusul său, proiectele sale sînt cele care, într-adevăr, fac diferența. Nu spun nimic nou.
Orice nouă lansare discografică presupune compoziții proprii, compoziții dedicate sau reinterpretări ale unora lansate anterior. Ceea ce se întâmplă și aici.
Poate că s-ar aștepta de la mine să mă apuc să înșir foste proiecte, înregistrări, dar ce sens ar avea? Se pot citi aici. Există, însă, un cuvânt laitmotiv al carierei sale: Roots.
Albumul de față are în cuprins, pe lângă, compozițiile lui Enescu, care au dat și titlul albumului, compoziții de Beethoven, Bartók, Pachelbel și „Doina”.
Pentru cine îi urmărește cariera, alegerile Bartók (6 Dansuri Românești) și Beethoven (Sonata Lunii #14, op.27-2) nu sînt o surpriză.
Trecutul său e bântuit de reorchestrări și interpretări ale celor doi compozitori. Iar dacă Bartók, pentru mine, cel puțin, într-o viață anterioară sau o, eventuală, reîncarnare, este un compozitor de jazz, mulți s-ar întreba ce are de-a face Beethoven cu asta? Vorba cântecului.
Păi, are, că, ce poate fi mai bluezz! decât „Patetica” sau „Sonata Lunii”? Și așa, ascultând, practic, una din fețele ascunse sau de neimaginat pentru melomanii de clasic (reciproca e valabilă) „materializezi”, și mai bine, universalitatea clasicilor și ”vezi” mai bine galaxia din care aceștia și-au extras notele, temele.
Nu garantez că ar fi fost niște compozitori de jazz la fel de celebrii (sic!), dar sigur le-ar fi plăcut la nebunie aceste reinterpretări. E, totuși, o strălucire aparte când se adaugă orchestrației divinitatea vocii.
Pare o altă dimensiune. Vine cu pasiune în plus. Și, mergând pe calea surprizelor, „Canonul în Re Major”, Johann Pachelbel, acest șlagăr al barocului, este ceva superbissima. Sigur, pentru un fan baroc, inevitabil, a mai auzit crossoveruri, însă, aici, este ceva ce depășește imaginația.
Osatura CD-ului este dată de Rapsodiile lui Enescu. Încă, de când i-am auzit interpretarea din Festival Enescu cu Camerata Manchester, am spus că, la fel ca peste tot, trebuie să eliberăm clasicii de propriile noastre prejudecăți, să-i lăsăm să construiască muzica nouă, așa cum au făcut chiar ei, la acea vreme.
Și așa, cum am văzut-o pe scenă, și pe disc, interpretările sînt appassionate. Culorile naturii se curg, se combină, dând naștere, pe paleta vocală a Teodorei, unei cromatici ieșite de comun. Simbiotic, galben auriul lui Klimt, carminul și cobaltul lui van Gogh, albastrul cobalt și verdele crom ale lui Monet, le ai pe toate.
Citește și: Evenimentele Muzicale ale Săptămânii la Festivalul de Muzică Veche București
Cireașa de pe tort rămâne, însă, „Doina”, ultima piesă.
Iar când vorbim de orchestră, LSO nu cred că mai are nevoie de prezentări. Bagheta îi aparține lui Robert Ziegler. Poate ridica semne de întrebare ipostaza de band de jazz. Nu e niciun semn de întrebare, sună superb orchestrațiile lui Lee Reynolds. Maiestuos ca o simfonie, intim și fresh ca un jam session.
Călin Grigoriu și Teodora Brody sînt maeștrii acestui pentimenti CD. Dacă îl cumpărați în formă fizică, veți afla mai multe din booklet.
REMEMBERING TEBALDI – MELODY MOORE – Lawrence Foster, Transylvania State Philharmonic Orchestra, Transylvania State Philharmonic Choir
Casa de discuri: Pentatone Records. Găsești aici.
Cum e și normal, dacă tot există (pentru anume rațiune), recomand varianta Hi-Res sau forma fizică de SACD, pentru o audiție regală.
Lansarea a fost pe timpul verii. Între timp, critica de specialitate, continuă să recomande discul ca unul, nu numai, bine realizat, selecție inteligentă, dar și foarte bine interpretat. Pe RRM, aici, se pot asculta fragmente.
Să dăm Cezarului, totuși, primul cuvânt. Acest inestimabil ți inepuizabil Lawrence Foster, dirijorul, prin eforturile căruia, Filarmonica de stat „Transilvania” nu este la prima sa înregistrare. Are deja un CD cu „La Fanciulla del West” de Puccini.
Despre Foster și iubirea sa necondiționată pentru România putem discuta la nesfârșit. Originile sale românești, norocul nostru, au făcut ca multe dintre proiectele sale internaționale să aibă loc via România. Iar peste toate, unul dintre cei mai mari și rafinați dirijori ai lumii.
Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la nașterea marei soprane Renata Tebaldi. O voce cu un timbru special, tonalități încântătoare, o putere seducătoare, o interpretare profundă. Alături de reprezentanți ai generației de aur, a dus arta lirică la un alt nivel. Înregistrările sale inspiră și încântă generații.
Are una dintre cele mai bogate colecții discografice. Și, desigur, să nu ignorăm, deși nu s-au considerat niciodată rivale, din contră, a fost numele care era cel mai des alăturat celui al Mariei Callas.
Melody Moore este o soprană cu o voce extraordinar de versatilă. Acest lucru îi permite și abordarea unui repertoriu neomogen, foarte interesant și nu de puține ori rar cântat. Nu este la prima colaborare cu maestrul Foster, apare chiar și pe CD-ul deja menționat, dar și multe alte titluri, și foarte mult Puccini.
Puccini, și frumos, și pretențios.
A nu se porni audiția cu prejudecata că vocea sa ar trebui să sune la fel cu cea a lui Tebaldi. Din contră. Trebuie doar să-ți redea personajul, drama, frumusețea muzicii. Și asta ni se oferă.
Cu o frazare superbă, un pianissimo de manual, legato impecabil și multă strălucire, această imprimare chiar este de neratat. Nici nu mă miră că toată critica elogiază la unison.
În spate, Orchestra Filarmonicii are o susținere, nu superbă, ci, de talie internațională. Nu a fost o surpriză. Am mai auzit-o de multe ori în Festival Enescu, inclusiv cu operă, dirijată de același Lawrence Foster. Poate să sune impecabil fără probleme. Înregistrarea, ultraHIFI, în sine, îi pune în valoare nuanțele și rotunjimea sunetelor.
Selecția e pe cât de diversă, pe atât de frumoasă. Ea parcurge diversele perioade ale legendarei soprane și, astfel, se conturează profilul și personalitatea acesteia. Un foarte frumos omagiu.
Compozitorii care ne însoțesc în călătorie: Giacomo Puccini, Giuseppe Verdi, Pietro Mascagni, Gioachino Rossini, Arrigo Boito, Umberto Giordano, Francesco Cilea, Alessandro Scarlatti („Sento nel core”, arr. Job Maarse pentru voce, oboi și coarde).
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
