EXCLUSIV Extraordinara poveste a poporului shuar, spusă de Nua, prima femeie diplomat

Ligia Fanny Utitiaj Ankuash (Nua) este prima femeie din istoria indienilor shuar din Amazonia Ecuatorială intrată în diplomație. Lucrează în Geneva, într-o misiune diplomatică permanentă, anterior fiind viceconsul al Ecuadorului în Beijing.

Shuarii (sau jivaro) sunt indigenii din America de Sud cunoscuți pentru ritualul cu ayahuasca, devenit astăzi o curiozitate turistică. Pe lângă ritualul cu această plantă halucinogenă, despre care shuarii spun că este sacră, tsantsa este un alt obicei care i-a făcut renumiți pe shuari.

În cadrul acestuia, inamicului i se tăia capul, care apoi era micșorat pentru a putea fi folosit ca trofeu sau amuletă. Tehnica de micșorare a capetelor inamicilor consta într-o incizie făcută la ceafă, prin care se scoteau oasele craniului. Pielea era fiartă de mai multe ori până se strângea. Pe urmă era remodelată în așa fel încât să păstreze trăsăturile chipului omenesc. Capul obținut era 4 ori mai mic decât cel retezat.

„Gura trebuia cusută pentru că shuarii credeau că prin orificii poate ieși spiritul răzbunător al inamicului”, a explicat Nua pentru PRESShub.

Procesul de integrare, unul îndelungat

În prezent, majoritatea shuarilor s-au integrat în societățile din Ecuador și Peru, în baza teritoriilor care le aparțin, părăsind jungla amazoniană. Cu toate acestea, păstrează și transmit din generație în generație modul de gândire, practicile și obiceiurile shuar.

În afara „shuarilor contactați”, adică a celor integrați în noile societăți, există însă și un număr mult mai mic al „shuarilor necontactați”, care trăiesc în continuare în junglă, refuzând formele de civilizație modernă. Procesul de contactare și de asimilare a shuarilor a fost unul îndelungat.

PRESShub a vorbit cu Ligia Fanny Utitiaj Ankuash despre istoria și tradițiile poporului ei, despre dificultățile integrării într-o societate modernă, despre zeul shuar și dumnezeul creștin, dar și despre ritualurile care se mai păstrează încă.

„Mama a încercat să ne țină cât mai departe de stilul de viață shuar. Nu vorbea în shuar chicham (limba indigenilor) decât foarte rar. Ne vorbea mai tot timpul în spaniolă. Spera ca noi, copiii ei, să avem o altă viață, mai bună, decât a avut ea. Mama vroia să studiem. Ea suferit foarte mult”, a povestit Nua.

Din ce cauză a suferit mama ta?

„Ar fi multe de povestit. Aș începe prin a spune că noi, poporul shuar, nu am fost cuceriți pe cale războinică nici de Imperiul Inca și nici de coloniștii spanioli. Din punct de vedere istoric, atunci când a început perioada de colonizare, teritoriul shuar, care corespunde provinciilor Morona Santiago, Pastaza și Zamora Chinchipe, nu a căzut sub controlul coloniștilor.

Spaniolii au încercat să ia contact cu noi și să impună o formă de tribut pentru rege, în cantități de aur și de zăcământ minier, dar nu au reușit, pentru că noi ne-am revoltat și am luptat. Ei au scăpat luând-o la fugă”, vorbește Nua despre rezistența indigenilor shuar de-a lungul secolelor.

Creștinare și abuz

Abia mult mai târziu, coloniștii s-au reîntors în persoana misionarilor religioși, iar cei salezieni au reușit să intre pe teritoriile shuar. Au înființat școli evanghelice în diverse părți și au deschis ușile pentru copiii shuar să studieze.

„Acest proces de creștinare cred că fost și bun, și rău, în același timp. Generația părinților mei a fost școlită de acești misionari. Desigur, au primit o educație, dar în același timp au fost victime ale violenței și abuzurilor. Nu toți misionarii salezieni au fost oameni buni.

Misionarii le-au interzis indigenilor să vorbească în limba lor și le-au blocat cultura. Au început să impună propriile standarde culturale, nu prin forță armată, ci într-o formă mai subtilă, folosind noțiunea unui Dumnezeu care pedepsea, mai degrabă decât să fie înțelegătir față de cultura și de stilul nostru shuar de viață”.

Ucis pentru una dintre cele cinci soții

Am întrebat-o pe Ligia Fanny Utitiaj Ankuash cum a avut loc, efectiv, suprimarea culturii shuar odată cu venirea misionarilor salezieni.

„Spre exemplu, străbunicul meu putea să aibă cinci femei. În cultura noastră, asta era ceva normal. În plus, asasinatul, răzbunarea, războiul făceau parte din cultură. Însă, atunci când au venit misiunile catolice, situația a început să se schimbe. «Tu trebuie să trăiești doar cu o singură femeie și să renunți la restul, așa că alege una!», li se spunea bărbaților noștri.

Eu vorbesc din perspectiva propriei mele istorii de familie. Poate că alții au povești diferite. Prin urmare, străbunicul meu a avut cinci femei și a fost asasinat de un alt shuar din cauza uneia dintre ele”, își amintește Nua.

Bunicul ei avea doar două femei când a ajuns misiunea salezienilor, ceea ce, după cum le spuneau creștinii indienilor shuar, era un păcat în ochii lui Dumnezeu. Așa că misionarii i-au cerut și lui să aleagă o singură femeie și să o lase pe cealaltă.

„Cealaltă femeie la care bunicul a renunțat a fost bunica mea. În plus, Misionarii i-au luat copiii bunicii mele, care a trebuit să plece din casa bunicului.

Când mama a fost luată de misionari, ea trebuie să fi avut vreo 4-5 ani. Ea nu știe la ce vârstă era exact, pentru că shuari nici nu aveau noțiunea de vârstă, însă își amintește că nu știa să se îmbrace singură și, deci, trebuie să fi fost foarte mică.

Prin urmare, misionarii au luat-o pe mama ca să o educe și nu-i permiteau să o vadă pe bunica mea decât o singură dată pe săptămână. Mama povestea că uneori nici nu primeau de mâncare, alteori li se dădea să mănânce doar cojile fructelor și legumelor care se găteau.

Am intrebat-o pe mama de ce nu reclama toate aceste abuzuri. Mi-a răspuns că nu se putea face nimic în privința asta pentru că misiunile aveau autoritate. Așadar, misionarii au intrat cu vorba dulce la noi, vorbind despre Dumnezeu, dar mai târziu au schimbat tactica”, a povestit Nua, pentru PRESShub.

Preotul creștin care a înțeles cultura shuar

Cu timpul, nici indigenilor nu le-a mai fost atât de greu să se adapteze, pentru că ușor-ușor au început să se obișnuiască cu normele catolice. În plus, călugărițele învățau femeile să țese, să coase, să cânte. Le căutau viitori soți. Când se căsătoreau, ieșeau de sub tutela misionarilor.

Printre misionarii salezieni sosiți pe teritoriile shuarilor pentru a-i evangheliza au existat și călugări care au înțeles importanța conservării culturii shuar, precum preotul Alberto María de Agostini.

„El a fost un shuar”, explică Nua, „vorbea shuar chicham fără accent, întocmai ca un shuar”. Alberto María de Agostini îi învăța pe shuari că nu trebuie să își disprețuiască propria cultură, că nu trebuie să se dezică de ea, că e important să conserve prin scris ceea ce știau din generație în generație prin viu grai. El a fost cel care, trăind printre ei și studiind limba lor, a introdus sistemul de scriere pentru shuar chicham.

Ce se păstrează astăzi din cultura și stilul de viață shuar?

„Este vorba de un bagaj cultural foarte amplu, desigur, nu la fel de mare ca cel corespunzător generației mamei mele, însă am păstrat multe lucruri. Din timpuri străvechi, cultura noastră era foarte cunoscută pentru faptul că era războinică, o cultură foarte legată de luptă, de supraviețuire.

Spre exemplu, atunci când un shuar îl întâlnea pe celălalt, forma de salut era: «Al cui fiu ești tu?», strigată de la distanță. În felul acesta, ei știau dacă se pot apropia unul de altul sau nu. Această formă de salut se folosește și astăzi.

Ei erau dușmani dacă strămoșii lor, la rândul lor, fuseseră dușmani. Eu am știut dintotdeauna, pentru că așa mă învățase mama, că nu puteam fi prietenă cu cei din familia acelui shuar care l-a ucis pe străbunicul meu.

Ceva din acest spirit războinic se regăsește și în spiritul shuarilor de astăzi, și anume, dorința de nu ceda, de a lupta, de a urma până la capăt o cauză”, a menționat Ligia Fanny Utitiaj Ankuash.

Ritualul de trecere și decizii importante

Ritualul cu ayahuasca se practică în continuare. Este un ritual de trecere, care marchează diferite etape ale vieții, cum ar fi trecerea de la copilărie la adolescență. Ayahuasca se bea și atunci când trebuie să iei o decizie foarte importantă în viața ta sau pentru o purificare corporală, spune Nua.

Se bea întotdeauna sub îndrumarea unui înțelept al comunității, a șamanului, care în cultura shuar este persoana cea mai asociată medicinei.

A trecut și Nua prin ritualul cu ayahuasca, chiar de două ori, deși mama ei nu ar fi vrut ca ea să-l cunoască.

„Influențată de educația primită de la misionarii salezieni, a încercat să anuleze tot bagajul ei cultural shuar, așa cum am menționat deja. În plus, mama știa că experiența consumului de ayahuasca nu este una plăcută din punct de vedere fizic, fiind însoțită de stări de vomă și chiar de vomă propriu-zisă. Ayahuasca are un gust foarte neplăcut.

Eu am luat ayahuasca pentru prima dată în trecerea la adolescența. Ritualul meu a avut loc în familie. Unul dintre unchii mei este cunoscător al medicinei shuar.

Știind că urma să trec la adolescență, acest unchi a venit cu rădăcina de ayahuasca la noi acasă. Se pregătește printr-un proces foarte riguros, împreună cu alte plante. Se prepară începând cu dimineața zilei respective. Doza necesară este stabilită de șaman.

Persoana care consumă ayahuasca trebuie să se pregătească fizic și spiritual pentru această experiență. nu putem mânca timp de 3 zile carne și nu mâncăm nimic timp de o zi. Se bea doar apă.

Trupul trebuie pregătit să elimine anumite toxine. Șamanul te pregătește mental, explicându-ți dinainte ceea ce se va întâmpla cu tine după ce ai băut planta. Ayahuasca o bem întodeauna seara, în jurul orei 18:00-19:00, iar ritualul durează până în zori, atunci când șamanul s-a asigurat că planta a fost eliminată complet din trup și te poate lăsa să adormi. Când te trezești, ai amintirea a ceea ce s-a întâmplat în timpul ritualului, a viziunilor avute.

Am băut ayahuasca în mijlocul naturii, pentru că shuarii au o legătură foarte puternică cu natura.

Cred că, la rândul lor, arborii au fost niște shuari în trecut și că ayahuasca are propriul ei spirit, iar în timpul ritualului spiritul plantei începe să ne vorbească și să ne ghideze. Ceea ce șamanul îți spune este că trebuie să fii gata să te eliberezi de orice teamă.”

Între Arútam și Dumnezeu

După ce Nua a băut planta, toate simțurile ei s-au amplificat. A început să audă și cele mai imperceptibile sunete. Auzea, ne spune, cum sare un greier. Asculta un sunet de pași, care i se părea foarte puternic.

Simțea cum venea o furnică, urcând până la genunchii ei. I s-a făcut teamă și a strigat „Nu! Nu vreau!”.

Atunci șamanul i-a spus: „Planta este foarte respectuoasă, dacă tu nu o lași să intre, ea nu o să intre!”

Putea vorbi cu șamanul în timp ce era sub efectul plantei de ayahuasca. „Ai în permanență contact cu persoana care te ghidează. Tu îi comunici șamanului felul cum te simți din punct de vedere fizic. Pe urmă, am început să văd tot felul de imagini.

Acele imagini, sunt potrivit crezului nostru, imagini din viitor. Te pot întări ca să înfrunți mai bine viitorul. Eu vedeam că i se întâmpla ceva cațelului meu, dar șamanul îmi spunea să nu mă uit. Am văzut că urma să moară.

Mai mult, simțeam cum totul în jurul meu are viață. Desigur, cineva poate spune că arborii au oricum viață, pentru că sunt plante vii, însă atunci simțeam forța naturii, care nu se vede cu ochiul liber, care se poate doar simți, și înțelegeam de ce în trecut arborii și celelalte plante au fost la rândul lor shuari, așa cum ne povestiseră strămoșii noștri.

Cunosc persoane care au trecut prin acest ritual în mijlocul cascadei. Bărbații, de regulă, beau ayahuasca acolo și povestesc că au simțit forța și curajul insuflate de apa în căderea ei liberă, pentru că dumnezeul nostru, pe care noi îl numim Arútam, se regăsește în cascadă, la fel cum dumnezeul creștinilor se regăsește în Biserică.

Oamenii s-au eliberat de teamă astfel simțindu-l pe Arútam în cascadă. Pentru mine, personal, credința mea catolică este complementată de dumnezeul meu cultural, care este shuar.”

Când ai trecut pentru a doua oară prin ritualul cu ayahuasca ?

„Atunci când a trebuit să iau o decizie foarte importantă pentru viața mea, și anume dacă să ies sau nu din comunitate, ducându-mă să studiez în capitală, în Quito. Nu vroiam să ies, simțeam neliniște și teamă, pentru că urma să las totul în urmă și nu știam ce mă așteaptă.

Ritualul s-a petrecut în apă și am avut atunci viziunea unui bătrân shuar. Știam că e un înțelept, pentru că cerceii pe care îi purta erau din pene, dintr-un șirag mare de pene. Bătrânul cânta și dansa, iar forța cântecului și a dansului său făcea ca solul să vibreze. Am înteles că, deși voi pleca în Quito, nu voi fi niciodată singură, că voi fi însoțită mereu de prezența strămoșilor mei.

Acum îmi dau seama că generația mea împlinește viziunile avute de strămoșii mei, acele viziuni pe care eu le ascultam când eram copil. Bunica îmi povestea cum ea avusese viziunea că cineva dintre ai noștri se va urca într-un avion mare-mare și va pleca. Ea ne povestea asta pe vremea când nimeni din comunitatea noastră nu știa ce era acela un avion. Poate că la fel se va întâmpla și cu viziunile pe care le voi avea eu, poate că el vor fi împlinite de copiii și de nepoții mei.”

Cochetăria bărbaților, care a pierdut teritorii

Shuarii credeau în trecut în reîncarnare, credeau, de exemplu, că cineva se putea reîncarna în șarpe, pentru a nu-și părăsi cu totul familia. Acum, la fel ca în Biserica Catolică, există credința în Înviere. Ceea ce s-a păstrat din cultura shuar este convingerea că prin moarte oamenii nu dispar cu totul. Ei continuă să existe undeva, într-o lume paralelă, iar uneori îi simțim foarte aproape sau ne apar în vis. Prin vis se poate împlini comunicarea cu ei. În felul acesta moartea nu mai este atât de dură.

„Pentru cultura noastră visul este esențial. Visul este uneori premonitoriu.”

În trecut, comunitatea politică a shuarilor era bazată pe familia extinsă. Fiind acceptată poligamia, familiile erau foarte numeroase, la fel ca și legăturile de rudenie. În afara acestor legăturii de rudenie, se aflau dușmanii, față de care ura era transmisă din generație în generație.

Când doi membrii a două familii dușmane se întâlneau, întotdeauna cineva sfârșea mort, iar din capul celui ucis se obținea tsantsa. Acesta este motivul pentru care salutul protocolar era „Al cui fiu ești tu?”, salut strigăt de la distanță, povestește Nua.

Uneori, pentru a mai calmă ura și dorința de răzbunare, făcând pace între familii, se aranjau căsătorii între familiile dușmane. Nua îsi amintește că acesta a fost cazul bunicii ei paterne.

Pe de altă parte, dacă în cultura europeană, cochetăria este atributul femeilor, în cultura shuar cochetăria aparține bărbaților, iar acest aspect se păstrează și astăzi. Bărbații sunt cei care poartă cele mai frumoase podoabe, mai ales cercei, făcuți din pene care au o strălucire naturală, iar fața lor este pictată cu cele mai frumoase desene simbolizând comunicarea directă cu Arútam. La fel se întâmplă și în dans, dansul bărbaților este mult mai complex decât al femeilor, având mult mai multe elemente care atrag atenția.

„Din cauza cochetăriei bărbaților, shuarii au pierdut multe teritorii la schimb cu metișii. Schimbul de teritorii  s-a făcut păcălindu-i pe shuari cu lucruri insignifiante, ca bucăți de oglindă, obiecte strălucitoare care să potențeze frumusețea lor sau pentru macete”.

Ulterior, după cum explică Nua, statul ecuadorian a recunoscut oficial teritoriile shuar ca aparținând Federației Shuar, iar astăzi vânzarea lor este interzisă prin lege.

Chiar dacă femeile shuar nu erau la fel de cochete ca bărbații și nici nu puteau avea mai mulți parteneri asemeni lor, au avut mereu un rol politic important, iar din adunările politice nu lipseau niciodată.

Femeile pregăteau chicha și tot ele erau cele care îl sfătuiau pe bărbat ce și cum să vorbească.

„Râsul femeii era foarte important la întruniri, prin râsete femeile detensionau situațiile conflictuale”, explică Nua.

În privința bolilor, Nua povestește că în cultura shuar aveau o dimensiune spirituală. Deochiul, el mal de ojo, este în legătură mai multor boli. Alte boli sunt generate, potrivit credintei shuar, de faptul că unii șamani își folosesc puterea nu pentru a vindeca, ci pentru a face rău. 

„Medicina shuar tradițională era un adevărat tezaur. Shuarii știau bine care plantă putea fi consumată și care nu, sau care plantă putea vindeca o anumită boală.

O bună parte dintre cunoștințele shuarilor despre medicină s-a pierdut cu timpul. După metișii interesați de arborii de cauciuc, alți străini au sosit în junglă sub pretextul dorinței de a cunoaște cultura shuar. I-au primit cu multă ospitalitate, însă s-a dovedit apoi că mulți dintre acești străini veniseră cu intenția de a afla mai multe despre ayahuasca și de a scoate planta din comunitate pentru a o comercializa”, a arătat Ligia Fanny Utitiaj Ankuash, pentru PRESShub.

În vederea păstrării și protejarii culturii shuar, în prezent există un Secretariat Național al Popoarelor și Naționalităților din Ecuador. Același organism este cel care încearcă să asigure autonomia teritorială a Federației Shuar.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!