EXCLUSIV Scriitoarea Rana Soleimani, despre protestul femeilor din Iran: Școlile și universitățile au devenit un abator

Moartea, pe 16 septembrie, a Mahsei Amini, o iraniană kurdă de 22 de ani, aflată în custodia așa-zisei poliție a moralității din Iran, pentru o presupusă încălcare a codului vestimentar ultraconservator al țării, a declanșat masive demonstrații antiguvernamentale.

Protestele au fost pornite inițial de femeile sătule să se supună regulilor dure ale regimului islamic, în care nu au aproape nici un drept, nici măcar cel de a merge cu capul descoperit sau cel de a cânta singure pe scenă.

Ulterior, s-au alăturat manifestațiilor de stradă mulți bărbați. Și, în ciuda intervențiilor violente ale autorităților – 243 de morți, dintre care 23 de copii, mii de persoane arestate – dar și a unei slabe susțineri politice din străinătate, protestele nu doar că nu au încetat, dar la 40 de zile de la moartea tinerei s-au amplificat.

PRESShub a discutat cu scriitoarea iraniană Rana Soleimani despre condițiile grele de trai pentru femeile din Iran, despre una dintre cele mai dure societăți patriarhale și despre șansele ca regimul islamic să cadă.

Prima ei carte, Lorca pe Strada Îngerilor, a fost interzisă de la publicare de către autoritățile din Iran. Deși în Iran, a participat la numeroase concursuri literare, nu a fost printre câștigători din cauza refuzului său de a se conforma regulilor Republicii Islamice.

În cele din urmă, Rana Soleimani a plecat din Iran, iar din 2014 locuiește în Suedia. Printre cărțile Ranei se numără și Sindromul Ulise, un roman publicat în Londra care descrie povestea unei evreice forțate sa părăsească Iranul alături de copilul ei, și Viva la Vida, povestea a patru femei din închisoarea Ervin, fiecare acuzată de un delict diferit. Aceasta carte a fost un bestseller Iranian în străinătate anul trecut. 

Cele mai importante declarații ale Ranei Soleimani

Ministerul Culturii și al Orânduirii din Republica Islamică Iran este responsabil de limitarea accesului la orice conținut non-Islamic și de prevenirea promovării culturii străine în Republica Islamică.

Marea problemă a societății iraniene este că cenzura nu operează doar în câmpul beletristicii, ci se manifestă și asupra conținuturilor academice, științifice, asupra producțiilor teatrale, cinematografice etc.

Este interzisă prestația solo a femeilor pe scenă, într-o piesă de teatru sau într-un film, iar atingerea trupului unei femei sau a părului ei este interzisă cu totul. 

Codul Penal Islamic din Iran este reflecția unei societăți patriarhale dintre cele mai dure, în care drepturile femeilor reprezintă jumătate din drepturile bărbaților.

Au mai existat mișcări de protest în ultimii ani  generate de obligativitate purtării hijabului. Mișcarea de protest a fetelor din Strada Elkhebal, din ianuarie 2016, a transformat tema hijabului obligatoriu într-una din temele principale la nivel politic și social.

Problema esta că, așa cum regimul însuși o recunoaște, cultura a fost o fortăreață pe care nu au reușit să o cucerească până acum, rămânând unul dintre principalii piloni ai rezistenței oamenilor împotriva regimului.

Se poate spune acum că regimul dictatorial a pierdut jocul și că spiritul colectivității s-a schimbat. Republica Islamică trebuie înlăturată. Principala problemă nu este înlăturarea vălului. Oamenii vor drepturi civile și vor ca aceste drepturi să le fie respectate.

PRESShub: Ați plecat din Iran și ați ajuns în Suedia în 2014. De ce ați părăsit țara natală și de câte ori v-ați mai întors în Iran?

Rana Soleimani: Am imigrat de dragul cuvântului. Când am plecat, valiza mea era goală, dar înăuntrul meu eram plină de cuvintele pe care nu îndrăznisem să le rostesc în țara mea. Sunt o scriitoare, iar scopul unui scriitor este să exprime ceea ce se întâmplă în jurul lui. Date fiind restricțiile din țara mea, nu am avut de ales decât să trăiesc în exil. Este un exil autoimpus care rămâne o închisoare în esență. Din nefericire, nu, nu am mai putut să mă întorc în Iran.

Deși ați studiat Economia Afacerilor la Universitatea din Teheran, ați devenit mai târziu scriitoare, membră a Centrului de Literatura Iraniana, și autoarea a 5 cărți în limba persană.  Cum a avut loc tranziția de la economie la literatură?

Am visat să ajung scriitoare încă din copilărie. În adolescență, m-a interesat foarte mult literatura franceză, am avut o atracție specială pentru cartea lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”. Inițial am optat pentru literatura franceză la universitate, dar întrucât nu aveam un viitor cert în față studiind Literatura, am început să studiez Economie la insistențele tatălui meu. 

Eu mi-am scris teza de licență având ca temă lupta împotriva sărăciei din societatea iraniană. Desigur, lucrarea mea de cercetare nu a primit nicio evaluare critică sau apreciere. Ulterior, după studiile de Economie, am început să urmez cursuri de literatură și de filosofie.

Citește și: Ce se întâmplă în Iran. Revolta femeilor împotriva liderilor religioși ai țării

Prima dumneavoastră carte, „Lorca în Strada Îngerilor”, a fost interzisă de la publicare de către Ministerul Orânduirii din Iran. Ce înseamnă Ministerul Orânduirii, de fapt? De ce au interzis autoritățile cartea dumneavoastră și cât de greu v-a fost să depășiți cenzura din Iran?

Ministerul Culturii și al Orânduirii din Republica Islamică Iran este responsabil de limitarea accesului la orice conținut non-Islamic și de prevenirea promovării culturii străine în Republica Islamică.

Prima mea carte, Lorca în Strada Îngerilor, nu a fost inițial permisă pentru publicare din cauza problemelor existente cu cenzura. Ulterior, la doi ani distanță, cartea a fost publicată, după ce s-au eliminat cuvinte și concepte din conținutul ei.

Marea problemă a societății iraniene este că cenzura nu operează doar în câmpul beletristicii, ci se manifestă și asupra conținuturilor academice, științifice, asupra producțiilor teatrale, cinematografice etc.

Cel mai important aspect de subliniat în acest caz este că presiunea cenzurii și sentimentul de sufocare sunt foarte mari și ca urmare a faptului că autoritățile trimit la pușcărie sau chiar ucid scriitori și jurnaliști cunoscuți, sub diverse pretexte.

Asta se întâmplă pentru că Republicii Islamice îi este frică de creșterea gradului de conștientizare în rândul oamenilor.

Însă, în zilele noastre, multe femei din sfera poeziei și a literaturii ficționale încearcă să își exprime măreția spirituală și statutul social printr-o privire critică, pledând pentru un stat ideal în fața publicului. Ele încearcă să reacționeze astfel, să nu mai rămână pasive la evenimentele sociale care le privesc în mod direct.

Acest tip de atitudine va continua să fie din ce în ce mai mult obiectul cenzurii și al presiunii sociale.

Există restricții care se aplică doar scriitoarelor, nu și scriitorilor iranieni? Știu, spre exemplu, că femeilor care cântă, spre deosebire de bărbați, nu le este permisă prestația solo pe scenă.

În general, scopul autorităților Republicii Islamice este oprimarea femeilor, de aceea autoritățile se opun oricărei activități care nu este în linie cu acest scop.

Ați semnalat foarte bine acest aspect, este interzisă prestația solo a femeilor pe scenă, într-o piesă de teatru sau într-un film, iar atingerea trupului unei femei sau a părului ei este interzisă cu totul. 

Aceste restricții din societatea iraniană patriarhală stârnesc nemulțumirea și protestul femeilor, protest pe care îl  exprimă în artă –  pictură, muzică, literatură. Femeile transformă prin intermediul creației furia negativă într-un produs artistic pozitiv. 

Majoritatea scriitoarelor iraniene scriu despre problemele femeilor, criticând cultura patriarhală, infidelitatea soților, pierderea custodiei copiilor, inegalitatea de gen și așa mai departe.

Pe de altă parte, deoarece bărbații nu sunt supuși anumitor restricții de gen și au posibilitatea de a avea diferite experiențe, de exemplu, pot participa la război, se pot implica social și politic, ei abordează în scrierile lor teme mult mai diverse.

Locuiți în Suedia de mai bine de 8 ani. Cât de diferit este statutul femeilor din Suedia în comparație cu statutul femeilor din Iran și cât de bine reușiți să vă adaptați societății suedeze?

Eu însămi sunt o femeie iraniană, o persoană care a fost considerată cetățean de rangul doi  în societatea ei, din cauza sexului ei. A fi femeie într-o societate inegală și nesigură nu poate fi înțeles pe deplin decât dacă te afli și trăiești acolo.

Locuiesc acum în Suedia, una din țările promotoare a drepturilor egale pentru femei și bărbați. Totuși, faptul că mă aflu aici are un cost, doar că acest cost este mic raportat la beneficii.

În primii ani, după ce am ajuns în Suedia, am întâlnit o femeie iraniană care mi-a spus că noi, femeile iraniene, suntem ca un copac sub ploaie. O furtună poate înlătura propriile noastre lacrimi. Este frumoasă asemănarea unei persoane cu un copac pentru că un copac este produsul pământului în care a crescut, este rezultatul mediului din care provine.

Așadar, da, noi suntem ca niște copaci, însă ca niște copaci separați de rădăcinile noastre. 

Codul Penal Islamic din Iran continuă să aplice pedepse juridice corporale ca tortura, ducând până la amputare, biciuire, orbire, crucificare și ucidere cu pietre. Care este impactul Codului Penal Islamic asupra societății? În ce măsură menținerea acestui cod afectează viața normală a iranienilor? Știu că ați documentat o parte din aceste aspecte în cărțile dumneavoastră.

Am documentat unele aspecte ale Codului Penal Islamic în privința femeilor. Codul Penal Islamic din Iran este reflecția unei societăți patriarhale dintre cele mai dure, în care drepturile femeilor reprezintă jumătate din drepturile bărbaților.

Spre exemplu, pentru adulter, o femeie primește pedeapsa capitală. Potrivit aceluiași cod, există un drept la zestre, dar dreptul femeii la zestre înseamnă jumătate din zestrea cuvenită bărbatului.

Viva la Vida este una din cărțile în care am expus aspectele Codului Penal Islamic în privința femeilor. Cartea este povestea a patru femei încarcerate în închisoarea Ervin, fiecare fiind învinuiă de câte un delict diferit.

Subiectul cărții este amar și întunecat, fiind vorba despre femei și execuții în Iran. Pentru această carte am citit memorii disparate ale femeilor din închisoare sau m-am întâlnit cu unele dintre acestea. Impactul emoțional al mărturiilor a fost atât de puternic încât parcă eu însămi trăisem ceea ce trăiseră ele și mereu mi-am spus că am fost o persoană puternică dacă am reușit să supraviețuiesc acelor mărturii.

După ce am scris această carte am făcut o depresie puternică. Totuși, am considerat și consider că am obligația să continui să scriu pentru a expune suferința poporului iranian, a femeilor iraniene, pentru ca această suferință provocată de regim să rămână în istorie.

Citește și: „În Iran, poliția de moravuri te poate nu doar viola, ci și omorî”

Atenția întregii lumi este îndreptată asupra Iranului în aceste zile, ca urmare a protestelor femeilor care au început acum mai bine de o lună, după moartea Mahsei Amini în custodia Poliției Moralității, unde a fost dusă din cauza că nu a purtat corespunzător hijabul. Chiar dacă aceste proteste au izbucnit la nivel local, odată cu înmormântarea Mahsei Amini într-un oraș din Kurdistan, protestele s-au răspândit repede în întreaga țară. De ce credeți că aceste proteste s-au răspândit atât de rapid, mobilizând nu doar femei, ci și bărbați?

Da, moartea nedreaptă a Mahsei Amini a atras după ea protestul femeilor și al bărbaților deopotrivă, indiferent de ideologie, de religie, de etnie sau de trib. Moartea Ginei Mahsa a fost un eveniment care a lăsat un gol profund în sufletele oamenilor, rupând structura rigidă a realității, transformând strada într-un loc al deschiderii către ceva nou, către umanitate și libertate.

Purtarea hijabului a devenit obligatorie în Iran pentru toate femeile în 1983. Pedeapsa pentru  violarea legii a fost introdusă in 1990 și a oscilat de la plata unei amenzi până la închisoare. Ceea ce înseamnă că femeile iraniene au fost supuse acestei legi timp de aproape 40 de ani. De ce nu am văzut până acum proteste similare, în ceea ce privește magnitudinea lor, împotriva purtării hijabului?

Potrivit Codului Penal Islamic din Iran, femeile care apar astăzi în public fără a purta vălul Sharia pot primi o pedeapsă de la 10 zile la 2 luni de închisoare sau pot fi amendate.

Atunci femeile și-au agățat vălurile în bețe, s-au urcat pe platforme și au protestat împotriva hijabului obligatoriu. Multe dintre acele femei, care au devenit cunoscute ca fetele revoluției din stradă, au fost arestate, iar o parte au ajuns în instanță și au primit pedepse cu închisoarea și biciuirea.

Femeile își ard acum vălurile și vor să înlăture Republica Islamică. Sunt niște femei puternice, femei pionier, iar bărbații le susțin pentru a câștiga împreună lupta împotriva răului. 

Ceea ce este caracteristic protestelor actuale din Iran nu este atât brutalitatea poliției împotriva protestatarilor, care nu este nouă, ci și faptul că țintele acestei brutalități sunt copiii, elevii de liceu de 15- 16 ani. Mai multe adolescente au fost raportate în media ca fiind moarte,  după ce au fost bătute cu bastoane. Cum vedeți această barbarie?

Da! Ceea ce guvernul a făcut în stradă și în școli nu este doar o suprimare a dreptului la libertate, ci și o călcare în picioare a dreptului la viață al copiilor, iar acesta este un act criminal. Acest guvern își omoară copiii, iar școlile și universitățile devin un abator.

Autoritățile ucid cei mai buni copii ai țării și ascund  familiilor trupurile acestora.

Ce altceva poate fi spus în privința copiilor care pleacă de acasă și nu se mai întorc?!

Până acum, 243 de copii au murit în timpul protestelor din stradă.

Comitetul pentru Drepturile Copilului a solicitat Republicii Islamice a Iranului să adere la obligațiile sale internaționale de respectare a drepturilor omului, în special la obligațiile prevăzute în Convenția pentru Drepturile Copilului. Dreptul copiilor de a le fi auzită vocea, inclusiv cea a fetelor, nu trebuie suprimat cu nici o formă de violență sau forță.

Într-un discurs ținut la începutul acestei luni, liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei a declarat că: „protestele au fost orchestrate de SUA și de regimul de ocupație, fals sionist, precum și de agenții lor plătiți, cu ajutorul unor trădători iranieni de peste hotare”. Ce părere aveți despre această declarație?

Aceste declarații sunt făcute de către Khamenei și de către alți lideri ai regimului de mai mulți ani încoace, de fiecare dată când guvernul se află într-o situație riscantă. Nu sunt niște declarații noi.

Acesta este retorica clasică a ultimilor 45 de ani împotriva oricărei voci opozante.

Aceste declarații nu au dus la altceva decât la o ridiculizare și ironizare a regimului. Și chiar mulți dintre oficialii acestui regim nu iau declarațiile în serios. Problema e că regimul nu se poate legitima în fața protestelor, motiv pentru care apelează la aceste teorii ale conspirațiilor străine.

În cadrul aceluiași discurs, Ayatollah Ali Khamenei a afirmat că sunt două tipuri de protestatari în stradă, „aceia care sunt agenți sau aliniați dușmanului și aceia care s-au lăsat duși de val”. În timp ce pentru primul grup a recomandat autorităților să își ducă la capăt sarcinile juridice și de securitate, ayatollahul Ali Khamenei a adăugat că niște „programe culturale“ ar trebui implementate în cazul celui de-al doilea grup. Ce anume credeți că a avut în vedere ayatollahul prin aceste „programe culturale”?

Acele programe culturale au început după Revoluția din 1975 prin atacul la adresa tuturor instituțiilor culturale și a continuat cu revoluția culturală din universități și din instituții educaționale,  fără a se opri din implementare nici măcar o singură zi până astăzi.

Problema esta că, așa cum regimul însuși o recunoaște, cultura a fost o fortăreață pe care nu au reușit să o cucerească până acum, rămânând unul dintre principalii piloni ai rezistenței oamenilor împotriva regimului. Odată cu venire guvernului prezidential, presiunea din partea Ministerului Ocârmuirii s-a dublat și a avut loc un nou atac din parte cenzurii, suprimând oamenii de cultură. 

Ceea ce  autoritățile au în minte prin aceste „programe culturale’’ este reprezentat de aceeași politică a represiunii manifestată în formele de până acum.

Simultan cu protestele împotriva guvernului au apărut și demonstrații în stradă pentru susținerea guvernului, la care participă în special femei. Cum se explica existența acestor demonstrații?

Și în trecut au existat cazuri de demonstrații în sprijinul guvernului, însă toate demonstrațiile au fost organizate de instituții guvernamentale. Acest tip de adunări publice nu este fără precedent, iar guvernul a folosit diverse tactici pentru a atrage oamenii la aceste adunări, de la presiunea asupra angajaților guvernamentali pentru a participa la miting până la distribuirea de alimente, băuturi gratuite și bunuri pentru clasele de jos.

În ultimii ani, cu diverse ocazii, mai ales în fața protestelor de stradă ale oamenilor, guvernul a încercat să-și demonstreze legitimitatea organizând astfel de adunări.

Dar ceea ce a fost întotdeauna interesant este numărul mic de participanți, care scade de la un protest la altul. În ultimele săptămâni, acest număr a fost atât de mic încât autoritățile au fost nevoite să folosească fotografii trucate de media, arătând mulțimi de susținători de câteva ori mai mari decât cele reale. În unele cazuri, autoritățile au fost chiar nevoite să anuleze adunările din cauza lipsei de sprijin din partea susținătorilor lor.

Citește și: Feminismul și Mahsa Amini

O cerere comună printre protestele iranienilor este „moarte dictatorului”.  Credeți că aceste manifestații de stradă ar putea duce la sfârșitul Republicii Islamice, așa cum s-a întâmplat în anumite state în timpul Primăverii Arabe sau mai degrabă există o șansă ca actualul regim islamic să ajungă la un acord cu protestatarii, acceptând unele revendicări, cum ar fi eliminarea obligativității hijabului în public?

Se poate spune acum că regimul dictatorial a pierdut jocul și că spiritul colectivității s-a schimbat. Republica Islamică trebuie înlăturată. Această republică emite fatwa împotriva oamenilor. Reprezentanții ei sunt ca închinătorii la soare care își schimbă cu ușurință culoarea. O ușă deschisă de ei pentru popor va duce la alte o mie de uși închise în calea modernizării.

Principala problemă nu este înlăturarea vălului. Oamenii vor drepturi civile și vor ca aceste drepturi să le fie respectate.

De asemenea, noi cerem ca drepturile celorlalte minorități, etnice și minorități de gen, să fie respectate. Vrem egalitate de gen. Totodată, Iranul este o țară bogată în rezerve naturale, iar pentru a trăi în prosperitate trebuie înlăturați cei care o jefuiesc.

Chiar și mullahi ar trebui obligați să meargă pe stradă în haine normale sau măcar să treacă pe lângă fetele și femeile iraniene în mod respectuos atunci când acestea sunt îmbrăcate în haine lejere. În Iran, acum limbajul și lumea noastră sunt în alb și negru, iar noi ne dorim o lume modernă, în culori.

Chiar dacă persoane publice importante și politicieni din întreaga lume au arătat solidaritate față de poporul iranian, mulți dintre ei prin gesturi simbolice, tăindu-și părul în public, recent un grup de 77 de disidenți, activiști ai drepturilor omului și membri ai familiilor unor deținuți politici au semnat o scrisoare deschisă cerând „lumii libere’’ să facă mai mult împotriva regimului. În ce fel Vestul, în special SUA, ar putea să facă mai mult? Ce măsuri concrete ar trebui Occidentul să adopte în acest caz, în afara sancțiunilor individuale care au fost impuse deja asupra unor oficiali iranieni?

Scopul protestelor este înlăturarea regimului islamic și instaurarea unui regim democratic. În atingerea acestui scop, poporul iranian nu poate conta pe ajutorul Statelor Unite sau al Uniunii Europene, pentru că acest popor a văzut deja ceea ce  însemnat ajutorul străin dat altor state din regiune. 

Statele Unite și membrii UE au politici prin care își urmăresc propriile interese în regiune, dat fiind că au continuat să facă concesii Regimului Islamic ani la rând. Nici unul dintre aceste state nu a empatizat cu poporul iranian.

Republica Islamică va cădea, poate nu acum, dar această cădere va avea loc cu siguranță. Numărătoarea inversă a zilelor regimului islamic începe cu anul 1386 și se apropie de sfârșit tot mai repede, cu fiecare revoltă.

Credeți că vă veți putea întoarce în Iran vreodată?

Chiar dacă trăiesc în exil, am un vis mai mari decât întoarcerea mea în Iran într-o bună zi. Acest vis înseamnă pace și liniște pentru poporul meu.

„Lumea nu rămâne așa, tot pune roțile fiecăruia la locurile lor” – Saib Tabrizi

Interviul cu Rana Soleimani a fost realizat prin e-mail, în limba engleză.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!