Probabil, când îți place ceva foarte mult, providența începe să lucreze în favoarea ta. În mai puțin de zece zile am avut șansa să asist la evoluțiile balerinelor mele preferate.
Prima relatare s-a și publicat. Tot la Londra, acum, a venit rândul Francescăi Velicu, English National Ballet, 21 septembrie, care a debutat în rolul titular din baletul Giselle al coregrafului Akram Khan. Mai precis, încă de când am văzut premiera, în 2016, cu Alina Cojocaru atunci, știam că acesta este un rol pentru Francesca și arsenalul său artistic și așteptam momentul.
Despre Giselle-Akram Khan
Toată lumea știe baletul Giselle, dar nu foarte mulți îl cunosc. Există multe renașteri, reinventări ale titlurilor clasice de balet, al coregrafiilor academice. Nu neapărat de dragul actualizării, atemporalizării. Temele sunt acolo. Dar vedem povestea repetată în fiecare zi, în altă formă sau dintr-o altă perspectivă. Și dacă povestea are altă viață, atunci și baletul are altă viață. Există puține reinterpretări care să devină clasice instant. Care să schimbe definitiv percepția și felul în care vei vedea de atunci încolo spectacolul de balet. La nivelul acesta narativ, pentru mine, sunt, până acum, în ordine cronologică, Lacul Lebedelor a lui Matthew Bourne și Giselle -ul lui Akhram Khan.
Lărgind aria artelor spectacolului, aș spune că, cei doi sunt corespondentul din teatru a lui Robert Icke, cel care a readus în zilele noastre mari capodopere ale lumii, Sofocle–Oedip, Shakespeare – Hamlet, Romeo și Julieta etc.
Când s-a anunțat că Akram Khan va reimagina Giselle, cunoscându-i realizările și geniul, mi-am spus, asta va face istorie. Exact așa s-a întâmplat. De la prima vizionare, vulcanul emoțional degajat din concept, muzică, perfecțiunea execuției, mă bântuie fără încetare.
Giselle și țăranii din povestea inițială devin muncitorii emigranți de astăzi, „proscrișii” pentru că sub povara unui capitalism inuman încearcă să supraviețuiască. Pe acest fundal începe povestea de dragoste, în care Albrecht un moștenitor de „regat”. Giselle nu știe ce este iubitul ei, dar își dă seama când recunoaște, pe o reprezentantă a bogaților sosiți la o petrecere, veșmintele realizate chiar de ea și, arătându-i lui Albrecht, acesta o respinge. Durerea, decepția sunt atât de cumplite că Giselle nu le face față.
În partea doua, Giselle, spiritul său, ajunge într-o de fabrică părăsită, acolo unde se regăsesc fantomele altor femei, fostele spirite din versiunea originală, care și-au pierdut viața la muncă sau ca Giselle, din dragoste. Ele au devenit ielele conduse de Myrtha în căutare de răzbunare. Albrecht, mistuit de dragostea pentru Giselle, o caută și ajunge aici. Myrtha și ielele vor să-l pedepsească. Nu și Giselle. Ea nu vrea răzbunare. Vrea mântuire.
Unul din cei trei piloni pe care se bazează Khan este scenografia-costume. Tim Yip, laureat Oscar, a concentrat tot setul într-un perete de hală de fabrică, rotitor cu rol despărțitor – limitare socială, cu aspect medieval, betonat neuniform, pe care au rămas impresionate palmele celor care au muncit acolo.
Cumva, un revers a ceea ce admirăm noi, palmele vedetelor imprimate pe diverse walks of fame. Întregul spectacol este inundat de cenușiu ca efect de lumini, cu accente de lumină caldă. Atmosferă gotică, misterioasă care îți impregnează dermic drama. Costumele proscrișilor sunt „incolore” ca ei, identice, doar rochia lui Giselle are o nuanță deosebită. În contrast, apariția bogaților este șocantă. În primul moment ai senzația unui catwalk de la o extravagantă prezentare haute couture, cu sursă de inspirație portretele baroque. Antagonismul e ascuțit la maxim.
Pilonul muzical. Vincenzo Lamagna, nu știu cât balet cunoștea, știa, desigur, că după muzica lui Adolphe Adam a făcut coloana sonoră, sau cât era în lumea baletului la vremea când a compus muzica, dar partitura sa e o indiscutabilă revoluție. Acea participare unică a muzicii electronice cu instrumente clasice, compilate genial de Lamagna. Sunetele industriale plasează acțiunea în abstractul fabricii și fabulos, cornii, ca în original, anunță venirea patronilor. Visceralitatea mișcărilor e reflectată în muzică, la fel cum segmentele lirice de inspirație populară din momentele de grup și pas de deux sunt atât de superb transpuse vizual. Atât de profundă, atât de angajantă, de hipnotizantă, nu vreau să spun lucruri mari, cu o intrare demnă a V-a de Beethoven, partitura curge drenând emoția și tensiunea ca simfonia. Desigur, cu aportul aranjamentului lui Gavin Sutherland, pe care l-am văzut și la pupitrul orchestrei. Acum a fost Maria Seletskaia.
O coregrafie pentru eternitate
Pilonul coregrafic. Chiar și cei care nu au văzut acest Giselle sau n-au văzut vreo lucrare de-a lui Akram Khan, niciodată, știu că filozofia sa, atât pentru angajamente, cât și pentru propria companie, e venită din dansul clasic indian Kathak. Nu explic acum, dar ce voiam să subliniez este că, deja avea o experiență din a aduce vechi dansuri clasice în contemporan, Khatak contemporan fiind semnătura sa. Aici, însă, s-a produs efectul miraculos. Pentru că, așa cum am văzut, Khan a produs o nouă mișcare, o nouă specie de dans. Un fel de contemporan pe care nu poți să-l execuți fără clasic, și invers. Această nouă creație e, de fapt, o vrajă, o magie. Dar are și un mare dezavantaj. Trebuie executată perfect. Altfel, nu că strică estetica, devine deranjant de-a dreptul.
Pe acest fond, imaginile create de ansambluri devin iconice. Tablouri vii. Comunitatea proscrișilor este impresionant descrisă de mișcări viguroase, de fugă, descriind permanenta luptă de supraviețuire, alternate cu momente, uneori, de bucurie, euforice, sau de tablouri cu scene de umilință, de supunere, în care proscrișii sunt folosiți ca distracție la festinurile mai marilor. Una dintre cele mai zguduitoare scene este, însă, acel scut uman din jurul lui Giselle, în care ai impresia că, nu numai Giselle înnebunește, ci și toată comunitatea. Dar ca în viață, ea moare singură. Un efect impunător, o vezi odată, n-o mai uiți niciodată.
Fiecare personaj primește o cheie, numai a sa. Hilarion, un fel de MC, are un rol de compoziție acrobatică, jucăușă, cu mare priză la public și e interpretat superb de Jose María Lorca Menchón. El dozează foarte bine între cele două „fețe” ale sale. Îi pasă de Giselle, dar poate deveni și crud atunci când rolul său de „colaboraționist” i-o cere.
Myrtha e interpretată de Alice Bellini, șefa ielelor, din a doua parte. Myrtha este cea care o trage pe Giselle, aducând-o în lumea lor. O deschidere de act 2 de mare efect, după care începe lupta de revenire, pentru ca mai apoi, odată cu apariția lui Albrecht, cea de convingere. Aici, Bellini și Velicu au fost minunate în redarea luptei interioare, un suflet chinuit și toate frământările pe drumul până la iertare.
Momentele scenei din dansul ielelor au fost palpitante, obsedante, ucigătoare chiar. Toată scena are loc pe poante, minute în șir, pentru că fantomele nu au masă, nu au gravitație. Un moment coregrafic strălucitor. Echivalent cu originalul, dar mult mai dramatic, mai tulburător.
Albrecht a fost interpretat de Rentaro Nakaaki. Am văzut mai mulți dansatori în rol, Nakaaki a adus cu el inocența și naivitatea tânărului rupt de iubirea adevărată, shakespeareană (Romeo și Julieta), a fost convingător. Rigiditatea regală dată de clanul căruia îi aparține, a fost un pic îndulcită, probabil, încă mai caută punctul de trecere.
Fabian Reimar, patronul, și Isabelle Brouwers, Bathilde-logodnica lui Albrecht, surprind exact răceala și infatuarea tagmei din care provin.
Francesca Velicu este Giselle. În prima parte, designul coregrafic a fost structurat din mișcări care să descrie personalitatea și felul în care vede Giselle lumea. Momentele în care ea este veselă, deschisă și prietenoasă, grijulie cu comunitatea sunt compuse din mișcări vivace, extrovertite, multă mimică. Solicitările rolului sunt copleșitoare. Dar nu și pentru Francesca. Ritm și perfectă suprapunere cu grupul, mișcările sunt energetice, dar cu un control fabulos în acea mașinărie în care pașii devin bătăi de inimă. Solo-urile și scenele de duet din ambele acte sunt curate lecții de actorie.
Aici mișcarea începe să devină interiorizată, mai apăsată, foarte elaborată. Aici cred că s-a văzut și acea școală de clasic absolvită cu brio, în care fiecare mișcare de deget contează, spune ceva sau nu spune nimic. Credibil sau necredibil. Linii de demarcație atât de fine, dar pe care Velicu le stăpânea deja. Tot ce-a făcut a fost împingă emoția până la cei din sală. Și dincolo, în locurile de unde te vor bântui în continuare mișcările eterice, narcotice, în care, ca un paradox, vedeai vulnerabilitatea și puterea în același timp. Ea împinge, conduce, uneori. Dar nu-și uită tandrețea nicăieri și vezi asta din atingerile fine de degete, expresiile de regrete, teamă. Sau e fermă, neînduplecată când îi respinge Myrthei moartea lui Albrecht. Spectacolul a fost dominat de duetele cu Nakaaki. Pasionale, pline de fragilitate, mișcări desprinse de realitate. Poate că pe undeva, cel puțin așa am văzut, a fost bine că amândoi protagoniștii debutau, pentru că am văzut pe scenă un plus de naturalețe, de prospețime.
Întreg spectacolul e atât de fluid și compact în același timp că poți uita să respiri. Cineva cu care am fost și îl vedea pentru prima dată a pățit acest lucru. I-au trebuit câteva minute după spectacol să-și revină. Catharsis în demonstrație. Cred că nici Khan, însuși, nu ar putea să-i aducă vreo modificare, nici dacă ar vrea, iar ansamblul a atins perfecțiunea absolută în execuție.
Dacă nu pentru balet, în sine, o experiență cu adevărat epică, atunci pentru a o vedea pe Francesca Velicu merită tot efortul. În distribuție mai este pe 27 septembrie (mai erau vreo 10 bilete), Sadler s Wells, Londra, English National Ballet.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(sursa foto: Camilla Greenwell, Isabella Turolla, arhivă personală)
