După scandalul ONB din 2016, când cea mai bună balerină a noastră, Alina Cojocaru, a fost interzisă în incinta operei și i s-a strigat „afară din țară”, instituția a intrat într-un declin rapid. De-atunci și până astăzi, la conducere s-au perindat vreo 5 directori interimari (miniștri ai culturii au fost vreo șapte).
Ce se poate constata la primă vedere (mă refer la cifre), este că, a scăzut numărul de spectacole, de premiere, de standarde nici nu se mai pune problema. Până în 2016 se reușise ca, într-o scurtă perioadă (2013-2016), baletul ONB să fie nominalizat pentru prima dată în istorie la categoriile Compania anului și, respectiv, Marina Minoiu, pentru Outstanding Performance by a Female Dancer, de către revista Dance Europe.
Repertoriul devenise comparabil cu al marilor teatre din lume (coregrafi celebri, invitați). Tot atunci, unii dintre cei mai aclamați regizori de operă ai lumii au montat la București, dacă ar fi să numesc pe regretatul Graham Vick, Paul Curran sau Valentina Carrasco.
Până și șoferii de taxi cunoșteau programul ONB. În fine, toată emulația creată în jurul neverosimilului fenomen, nimeni nu mai credea în revirimentul acestei instituții, a dispărut ca și cum n-ar fi existat. Puff!
Între timp, salariile au crescut, concurează cu cele din străinătate, înțelegem că și numărul de angajați a luat-o bine de tot la deal, și, ca ultimă realizare a managementului actual, putem, ”cu mândrie”, să constatăm o viteză de creștere a prețurilor la bilete în fața căreia și monoposturile din Formula 1 s-ar da bătute. Nu cu 10%, nici 100%, ci cu 600%. Adică, de la 100 de lei cât era cel mai scump bilet, la începutul stagiunii trecute, la începutul acestei săptămâni s-au pus în vânzare bilete cu 700 lei. Intermediarul este de 500 de lei, iar cel mai ieftin, 100 de lei.
Ca și cum acest lucru n-ar fi fost de-ajuns, ONB a venit și cu niște reguli proprii, nemaiîntâlnite, nemaiauzite niciunde în lume, ce să mai vorbim de Metropolitan Opera, New York sau Royal Opera House, ca să dau doar cele mai cunoscute exemple.
Și nici măcar nu sînt finanțate de stat. Astfel, schema de vânzare nu e ca la teatre, un loc se vinde, unul rămâne gol. Aici, sînt foarte puține locuri single, restul trebuie să cumperi câte 2 bilete sau în loje, câte 3, respectiv, 5 bilete, adică, toate locurile din lojă. Și, tipic unei țări cu cetățeni bogați ca ai României, Luxemburgului sau Monte Carlo, cele mai puține bilete sînt din categoria celor mai ieftine.
Ultima pe listă, ar fi o altă șmecherie bifată de interimarul actual. Listează biletele fără opțiune pentru cele mai ieftine și maxim 100-150 de bilete oferite. Poate crede că se uită șefii din minister să vadă ce bine stau ei cu vânzările. Dar ei nu le vând nici măcar pe cele o sută. Sau, poate, din contră. Din cele 700 de locuri nepuse la vânzare, se duc pe invitațiile politicienilor ca să îi lase în funcții și ca să fie bătaia de joc până la capăt.
De exemplu: pentru spectacolul „Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti, din 12 ianuarie, când, încă, cel mai scump bilet era ”doar” 400 de lei, pe 31 decembrie erau la vânzare 361 de bilete. Corect ar fi să spunem, circa 180 de opțiuni de cumpărare (ca medie), pentru că am precizat că, ești forțat să cumperi pachete. Pe 11 ianuarie, seara, erau 210 de bilete Nevândute, adică 105 opțiuni, ca să fim coerenți.
Dacă urmărești evoluția apariției și dispariției biletelor pe site-ul operei, poți fi sigur că Houdini era un novice. Dar, din câte am înțeles, pe locurile nepuse în vânzare!? au fost suficienți invitați, adică, gratuități. Nu există regulamente pentru acest lucru și, mai ales, nu există control. În străinătate, invitațiile cu valoare peste 5 dolari sînt calculate la impozitul pe venit.
Ceea ce șochează și mai tare, este că, deși există reclamații, răspunsurile celor în cauză a fost că, din cauza reducerii gradului de ocupare al sălii s-a mărit prețul la bilete!!!! Scădere 70% (grad de ocupare 30%) versus creștere 600% lei. Nu s-au micșorat salariile lor că, na, au cântat mai puțin sau deloc. Publicul, exclusiv în Romania, trebuie să plătească și pentru pandemia proprie și pentru cea a artiștilor. Repet, sînt angajați care n-au urcat pe scenă de luni de zile.
Bine, iubitorii de operă nu se mai împiedică de ONB, demult. La Budapesta cu prețuri ridicol de mici, vezi nenumărate spectacole de operă și balet cu invitați de primă mărime (recent Anna Netrebko sau Placido Domingo). Sînt două săli nou nouțe de concerte, teatrul de operă, cunoscut ca fratele mai mic al celui din Viena, este superb renovat. Băieți inteligenți, pentru a dezvolta turismul cultural, traducerile operelor sînt în maghiară și engleză.
Și acum, să trecem la comparația pe care o așteaptă toată lumea. Să vedem ce înțelege ministerul culturii sau dacă nu înțelege, de ce nu se desființează, iar dacă înțelege de ce ne sfidează? Cum își permit unii și alții să-și bată joc de țară, de popor, de meserie, de artă, de cultură.
„Don Carlo” de Giuseppe Verdi
România, București. Luni, seara (sic!), s-au pus în vânzare biletele pentru spectacolul „Don Carlo” de la București, din 3 februarie. 42 de bilete la preț de 700 lei/bilet și 67 la 500 lei/bilet. Asta înseamnă că trebuie să scoți 1400, respectiv, 1000 de lei pe pereche că așa ești obligat. Distribuție exclusiv românească, montare veche. 4 acte, ultimul teatru din lume care cred că mai cântă această versiune.
Ungaria, Budapesta. Premieră, 5 acte (versiunea care se cântă peste tot în lumea civilizată și cultivată), regia semnată de reputatul Frank Hilbrich, iar în pielea lui Don Carlo va intra nimeni altul decât celebrul tenor Matthew Polenzani.
Câte bilete s-au pus în vânzare nu știu pentru că sînt de ceva vreme pe site, este o serie de 5 spectacole, dar nu asta e important, ci, categoriile și valorile biletelor. FĂRĂ să fii obligat să cumperi cuplat. Ba, din contră, dacă iei pentru mai multe spectacole beneficiezi de discount-uri (până la 50%!!!!). Deci: cat. I-21 lei, II-32 lei, III- 63 lei, IV-118 lei, V-160 lei,……., XIII (VIP) – 349 de lei. Cu alte cuvinte, prost să fii să nu te duci la unguri. Nu mai e nevoie să adaug că găsești bilete bune și mai ieftine ca la noi și la Viena, Germania-la toate operele, ROH, MetOpera, Paris, Madrid, Barcelona…
Cei de la tickets office-urile de pe la toate operele europene vă pot spune că sînt multe vânzări către România. Mi-aduc aminte că, la începutul pandemiei, în martie 2020, când nu se știa nimic sigur și teatrele acceptaseră deja returnări, am vorbit ticket officer-ul de la Sadler’s Wells (catedrala dansului modern), din Londra, ca să îmi anulez ce cumpărasem pentru aprilie-mai.
Pe contul meu, femeia a văzut că tocmai fusesem, în februarie, acolo la gala Alinei Cojocaru. Și-acum îmi dau lacrimile când reaud în urechi cuvintele ei despre Alina, cât de deosebită e, nu numai ca artist, dar și ca persoană. Și tot la capitolul rememorări, pe vremea când dansa la Covent Garden, printre ziariști/public mergea vorba că „la ROH, regină nu-i regina, regină e Alina.”
Da, iar noi, aici, rămânem tot cu nebunii. Dar nu ai regelui.
Imaginea de deschidere arată cum stă consumatorul român de cultură (operă) față de cel din Ungaria. Dezavantaj total. Paritatea puterii de cumpărare este folosită ca Index de comparație în măsurarea bunăstării/poziționarea cetățenilor (de pretutindeni) între ei.
De obicei, Indexurile se măsoară pe venituri. Câte A/B/C… produse (dintr-o anumită categorie-pantofi, sticle de șampanie etc) poți cumpăra cu banii de salariu dintr-o lună. Eu am ales o unitate de măsură oferită chiar de ONB.
Aș fi putut alege salariul minim pe economie, dar ar fi arătat de 2 ori mai rău pentru noi. Este și felul în care vezi care sînt politicile guvernamentale. Dacă țara te vrea prost sau vrea să te lumineze. Guvernul ungar a făcut să fie mai ieftin să stai la operă, decât să bei cu prietenii câteva beri. Dacă stau bine să mă gândesc, chiar și mai ieftin decât costul unei cărți de la noi…. Asta altădată.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Cea care a scris articolul are o idee fixa cu Alina Cojocaru: de ani de zile, in toate articolele ei, scrie aceleasi comentarii obsesive.
Desigur, arta e subiectiva (muzica, teatru, dans, opera, sculptura, pictura etc), fiecare e liber sa aibe artistii lui preferati sau mai putin preferati, dar cand ajungi sa o mentionezi indiferent de subiectul abordat cred ca ai o problema. Fiecare subiect ar trebui tratat obiectiv, iar in acest caz (precum si in articolele precedente scrise de aceasta individa) Alina Cojocaru si pretul biletelor la opera bucuresteana sunt doua subiecte total paralele.
Apoi, sa lauzi in nestire “epoca” de la opera din Bucuresti de dinainte de 2016 – cand director era Razvan Dinca, condamnat oficial la 6 ani de inchisoare cu executare, dar in prezent ales director la Societatea Romana de Radiodifuziune de catre camarila PSD (doar in Romania se poate asa ceva!) – e cel putin hilar… opera din Bucuresti se afla in declin de cel putin 15-20 ani si nu a fost niciodata un reper in afara granitelor tarii, cu atat mai putin in perioada Dinca.
Total de acord ca salariile enorme din institutiile culturale din Romania sunt nejustificate (cu atat mai mult cu cat se sta mult acasa si putin pe scena), dar salarii enorme au avut si Alina Cojocaru si sotul ei la Bucuresti atat timp cat au fost angajati.
Subiectivismul si servilismul in presa ar trebui, totusi, anihilat, macar in 2022…