Dacă există un loc unde misoginia este încă la ea acasă în Canada este la dealerii de mașini. Zilele astea, tot încercând să schimb vechiul meu Nissan cu unul mai puțin vechi, am gustat-o din plin.
La dealerii de mașini, nu vezi picior de femeie singură; toate vin acompaniate de bărbați chiar dacă ele sunt cele care au nevoie de acest produs. Iar când vânzătorul prezintă mașina, se adresează totdeauna bărbatului, ca și mecanicii auto de altfel. În Canada, ca oriunde în lumea asta, există concepția generalizată că o femeie nu se pricepe la mașini, și nu prea înțelege ce i se spune.
Când am luat decizia să îmi schimb mașina, vroiam să fie una mică. Visam chiar la un mini Cooper, simbol al decadenței care vine cu vârsta. După ce am încercat câteva însă, am înțeles prăpastia între aspirații și realitate.
Cu o mașină mică în Canada intri în zăpadă și mai ieși la primăvară. Iar în interior, nu îți auzi gândurile de la zgomotul motorului care este imediat sub volan. Așa că am băgat în viteza întâia și mi-am redirecționat criteriile de căutare.
În primul rând am decis să-mi urmez instinctual tot mai conservator, care vine și el cu vârsta, și să rămân la ce cunosc și am folosit: mașinile japoneze. Am avut o Toyota, pe care nu am respectat-o destul și am oprit-o în fundul alteia, după care a trebuit să mă separ de ea în lacrimi.
Acum conduc o Nissan Altima spațioasă și încă bună, dar care da semne de oboseală. Așa că după multe ore pierdute pe internet să găsesc ceva convenabil ca kilometraj, an de producție și culoare neagră, numai și numai neagră, am găsit câteva exemplare convenabile.
Au urmat telefoane la dealerii auto deschiși în timpul sărbătorilor, ore întregi pierdute în halele cu sute de mașini, programări pentru ședințele de condus mașina în oraș.
Tot căutând mașina visurilor mele, am urcat la volanul unui Subaru, Toyota, Mitsubishi, Honda, și încă o dată mini Cooper, numai așa de sanchi. În cele din urmă, am decis să îmi simplific viața și să îmi urmez ținta inițială: un Nissan Sentra modest care să nu incite hoții sau vandalii. Am găsit câteva exemplare pentru care am cerut detalii.
Tipul a început prin a-mi spune că el nu e plătit la comision. Pe scurt, vinde nu vinde, el își ia banii. Asta ca să înțeleg că cumpăr, nu cumpăr, nu îi pasă. A început apoi să îmi explice modul de finanțare al mașinii, adică dacă nu am bani, concesionarul mă ajută să o plătesc în rate cu o dobândă de 9%, ceea ce e mai mult decât o ipotecă.
Fără să mă cunoască, vânzătorul știe că o femeie nu are bani să plătească o mașină: o femeie este totdeauna cineva care își acordă un lux pe care nu și-l permite.
Apoi a început să îmi prezinte mașinile. Detaliile pe care punea accentul erau, în această ordine: scaune de piele, încălzite, o fereastră în acoperiș, și camera de recul, pentru când dau cu spatele. Asta ar trebui să fie cam tot ce mă interesează: o mașină trebuie să fie fățoasă înăuntru, să îmi fie cald la fese, să deschid trapa din tavan ca să îmi fluture vântul pletele și pentru că nu știu să parchez, voila, camera de recul îmi dă ceva mai multe șanse să nu lovesc zidul din spate.
Citește și: De ce serviciile secrete rusești joacă un rol major în politica externă a Kremlinului
Când întrebam de cilindri, volumul motorului, kilometraj, accidente (o mașină veche are mari șanse să fi trecut prin accidente care îți vor face reparațiile viitoare foarte scumpe) tipul ma privea sceptic. Cu cât avansam în discuții, cu atât era mai convins că o femeie e greu de convins, e necooperantă și nu știe ce vrea.
O întâlnire cu un astfel de vânzător îți amplifică exponențial tendințele rasiste care există în noi și care sunt hrănite de societate, cultură, politică, vecini, comunitate și cel mai adesea familie.
Dacă e Negru, are IQ-ul mic, dacă e Arab e Taliban, dacă e Român, degeaba a venit în Canada. Când vânzătorul e alb și nativ, spunem doar că a fost nepoliticos.
Culoarea pielii și lipsa de accent îl plasează într-o categorie superioară, chiar atunci când te servește prost.
Vânzătorul meu era migrant. Culoare pielii și accentul sunt departe de a mă deranja. Ceea ce mă deranjează este misoginia pe care mulți o aduc cu ei în Canada, credința că o femeie este o subspecie, cu puteri și capacități limitate.
În bagajele multor migranți există concepția că competențele unei femei se măsoară în rețete de bucătărie și că cuvântul „cilindru” nu se asortează cu rujul de buze. De acum înainte, consider vânzătorii de mașini un barometru al misoginiei în Canada.
Când vrei să îi măsori nivelul, treci pe la dealerul auto.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Prostii. Am fost cu nevasta-mea la Subaru ca sa-si ia o masina si salesmanul vorbea cu ea nu cu mine. Eu doar mai bagam cite-o gluma proasta ca sa nu ma plictisesc. Omul era cit se poate se amabil si prietenos incit am devenit regulari. Navasta-mea e la a 3-a masina Subaru si experienta a fost intotdeauna joviala si nici urma se misoginism. Dar asa e cind cineva cauta nodul in papura cu lupa. Trebuie o aroganta maxima sa vii cu o experienta proprie in care pornesti din start cu ideea ca vei fi „misoginita” si sa generalizezi asta la intreaga Canada. Absolut penibil!
Daca ati fi citit cu atentie printre rinduri ( cum ne-a obisnuit odata Tovarasul Nicolae Ceausescu ) a propos de cazul particular la care face referire articolul ,puteati sa remarcati usor din ce parte a lumii era …”vinzatorul a carei culoare a pielii si acent” nu erau deranjante . Dintr-o parte a lumii in care femeile inca sint legal executate prin lapidare si in care un viol declarat la „politie” devine prostitutie in cazul in care nu se aduc pentru confirmare a acuzelor :1) un martor de sex masculin ori 2) doua martore de sex feminin. C’asa-i in tenis! Cit despre misoginia privita prin prisma vinzatorilor de masini vorba poetului …Insa Doamn(a) sa ne ierti… aici de acord , cam lejer extinsa categorisirea probabil generata de subiectivismul experientei proprii. Asta in afara de cazul in care statistic ( dar cine are timp s-o faca) majoritatea vinzatorilor sint din arealul geografic detaliat mai sus.