Feminismul și Mahsa Amini

Sinceră să fiu, mie mi-a fost tot timpul teamă să mă declar feministă. În general, alții m-au etichetat așa, fără ca eu să mă identific neapărat cu acest termen.

Cum altfel să fie definită o scriitoare femeie care scrie despre femei cu destine tragice? Când am scris „Țara brânzei”, l-am rugat pe șeful meu de atunci de la Evenimentul zilei să scrie ceva pentru coperta a patra, iar el a lansat ideea că ar fi un roman feminist.

Eu nu vrusesem decât să scriu povestea unei femei nefericite. Deși m-a suprins, am acceptat textul pe copertă zicându-mi că un bărbat, și mare ziarist pe deasupra, știe mai bine ca mine.

Pentru o anumită categorie de tradiționaliști, a fi feministă înseamnă o individă care urăște bărbații, care flutură stindardul extincției speciei masculine, care își scoate sutienul în piața publică.

Într-un registru mai jos, înseamnă o femeie lălâie și bălcâză, nesatisfăcută sexual, cu lejere tendințe lesbiene în lipsa unui bărbat demn de acest nume care să o ia de nevastă.

Înseamnă o femeie fără copii, care nu face curat, nu gătește, care se ține de demonstrații, se înhăitează cu lume nefrecventabilă, militează pentru cauze antisociale, tulbură ordinea publică, încalcă tradiția.

Cum să vrei să te declari feministă în condițiile astea ?

Sinceră să fiu, nici acum nu știu ce sunt și dacă vocea mea este cea a unei feministe. Spre marea mea rușine, nu am citit Simone de Beauvoir decât pe fragmente. Nu iau parte la mitinguri, nu înfierez masculinitatea toxică.

Sunt o bună gospodină, am fost o mamă al cărui copil a reușit și sunt o bunică bună. Cărțile mele vorbesc despre femei ca victime ale istoriei, dar nu se termină niciodată cu happy end, ceea ce să zicem că ar fi o justificare a militantismului meu. Dacă susțin vreo cauza feminină, ea este pierdută dinainte.

Citește și: VIDEO Campanie România TV pentru „spălarea” lui Visarion Alexa și acuzarea femeii agresate. Avocat: „Cât de fie de entuziasmată, să nu plece?”

În timpul masterului meu la Université de Montreal, aveam adesea impresia că feminismul este mai degrabă un curent literar, ceva care prinde bine la un curriculum academic, la o masă rotundă cu scriitori într-un festival literar.

De multe ori, am auzit femei începându-și discursul feminist zicând : „Eu nu sunt feministă, dar…”

Singurii care nu se scuză de a apăra cauza femeilor sunt bărbații.

Feminismul mi s-a părut totdeauna un curent născut în Vest și care nu servește decât femeia din vest. Un lucru extrem de benefic, nimic de zis.

Trăim într-o parte a lumii unde a devenit posibil ca femeile să devină prim-miniștri, unde femeile măritate își pot părăsi bărbații fără să fie obligate să rămână apoi baricadate în casă, să poarte ce vor, să se coafeze cum le place, să bea vin în public, să fumeze, să conducă mașina.

Ce lucruri simple pentru unele femei și ce crime abominabile pentru altele!

Ceea ce m-a descurajat dintotdeauna să mă afișez ca feministă este sentimentul de ineficacitate socială și politică al acestei mișcării. Feminismul ar trebui să militeze pentru TOATE femeile vulnerabile din lumea asta, ale căror revendicări sunt acoperite de vocea autoritară a bărbatului, a societății, a tradiției.

Feminismul ar trebui să fie un scut de apărare pentru victimele fără apărare. Un judecător implacabil al torționarilor lor. O armă eficientă împotriva abuzurilor.

Feminismul ar fi trebuit să o protejeze pe Mahsa Amini, tînăra iraniancă de 22 de ani pe care o șuviță de păr ieșită de sub batic a condamnat-o la moarte.

Citește și: Ce se întâmplă în Iran. Revolta femeilor împotriva liderilor religioși ai țării

Feminismul ar trebui să ajute femeile în China care se sinucid zilnic înghițind îngrășăminte chimice, ca să scape unui destin implacabil.

Ar fi trebuit să ajute o tânără femeie în India să nu fie violată de câțiva bărbați într-un autobuz, sub ochii iubitului ei.

Oare cum ar trebui numite femeile din Iran care ies în stradă în acest moment să demonstreze împotriva fundamentalismului religios, știind că s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată acasă? Gestul lor face că feminismul să devină un termen perimat, uzat de ineficacitate.

Curajul lor transformă feminismul într-un termen călduț, un concept născut în confortul unei locuințe și a unei societăți unde protestul unei femei nu o expune la nici un pericol în afară de câteva înjurături implicând organe genitale.

În momentul ăsta tânjesc după un alt termen care să exprime strigătul de deznădejde al atâtor femei bătute, violate, omorâte.

Acele femei care nu intră în discuțiile academice, ale căror condiții de viață sunt complet necunoscute de cei care se pronunță în numele lor.

Îmi aduc aminte de eseul lui Gayatri Spivak, Can the subaltern speak?, care milita pentru dreptul femeilor Sikh de a nu mai fi imolate la moartea soților. Primele care au ripostat la auzul acestei idei au fost tocmai victimele. Scriind acest eseu din confortul vieții ei de profesor universitar în vest, Gayatri nu avea habar că viața unei văduve în acea parte a lumii este mai crudă ca moartea.

Citește și: „În Iran, poliția de moravuri te poate nu doar viola, ci și omorî”

Defectul feminismului este că adesea luptă pentru cauze pe care nu le cunoaște, propune soluții care nu se potrivesc decât la o mână de femei și dau verdice fără să aibă habar de condițiile de viață a 90% din cele care trăiesc pe această planetă.

Cărțile mele au servit oare la ameliorarea vieții unei singure femei în lumea asta? Mă îndoiesc. Din acest motiv am ezitat dintotdeauna să mă numesc feministă.

Numai că de puține ori mi-a fost atât de rușine de lașitatea mea, a noastră, ca în momentul când le văd pe femeile care își taie părul în fața camerei știind cât de scump pot plăti gestul lor. Nu știu cât și cum le va ajuta strigătul meu.

Dar în acest moment, le spun că și eu sunt feministă. Sau mai bine, și eu sunt Iraniancă.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!