„Fii atentă la imaginea asta”, îmi spune Ludmila. „Uite ce pot să deseneze copiii, stema ucraineană care oprește o bombă!“ Suntem la centrul pentru primirea refugiaților organizat în cadrul CATTIA, din Brașov.
Ludmila este asistentă socială aici. Originară din Republica Moldova, vorbește limba ucraineană și asigură traducerile. „I-am rugat pe copii să deseneze fiecare o felicitare în așteptarea lui Moș Crăciun”, îmi explică și mă invită să ne uităm împreună la ce a ieșit. Aici, Crăciunul a fost totuși sărbătorit pe stil vechi, în ianuarie.
În cutia de carton uriașă cu felicitările de Crăciun desenate de copii, imaginile cu bombe, soldați, steagul ucrainean alături de bradul de Crăciun și oamenii de zăpadă stau unele peste altele. Desenele sunt însoțite de numele și vârsta autorilor: unii au doar 4-5 ani.
Și Dima Kovaliv Sergeyovich, în vârstă de 11 ani, din Odesa, desenează felicitarea pentru Moș Crăciun. În desenul lui apare luna într-un colț, în culorile steagului ucrainean. Dima stă alături de fratele lui, Roman.
„E ca un vis urât din care nu mă pot trezi!”
Deși pe fundal se aud cântece de Crăciun, vocea lui Roman e una tristă, la fel ca și privirea, iar Dima vorbește foarte puțin, aproape deloc. Schimbă culorile și continuă desenul. Mai are de scris „Happy New Year”, în timp ce fratele lui îmi răspunde la câteva întrebări, într-o engleză aproximativă.
Roman are 17 ani și este elev la un colegiu tehnic din Odessa. În clasa a XI-a. Urmează acum lecțiile online, cu profesorii rămași acolo. Au plecat din Odesa la scurt timp după începerea bombardamentelor, împreună cu părinții și fratele mai mic. Au fost mai întâi refugiați în Bulgaria, pe urmă au ajuns la Constanța.
Mama lui vorbește engleză perfect, îmi explica el, e profesoară de limba engleză. Tocmai de aceea, Roman se oferă să o caute pe mama lui prin centru. Pleacă și reapare după câteva minute împreună cu ea.
„E ca un vis urât din care nu mă pot trezi! Încă nu îmi vine să cred că se întâmplă cu adevărat asta și că ni se întâmplă nouă! Aveam o viață liniștită și fericită în Odessa. Aveam casa noastră a țară. De la o clipă la alta totul a fost distrus.
Sunt obosită! Sunt obosită de atâtea mutări, de împachetat și despachetat.
Nu putem planifica. Simt că nu am nimic stabil, că îmi lipsește pământul de sub picioare, chiar și acum, când lucrurile s-au mai calmat. În primele zile după război am fost șocați. Nu mai pot să-mi aduc aminte de mine în acele zile, am un gol în memorie, atât de mare a fost panica!
Eu am trei copii. Când bombardamentele au început, ne ascundeam împreună cu toți copiii în beciul casei.
Eram deprimată și era foarte obositor să trăim așa, să ne tot ascundem în beci. Noaptea eram atentă și la cel mai mic zgomot.
Mi-era teamă. Mi se părea că soldații ruși aflați în apropierea Odesei vor veni peste noi.
Atunci ne-am hotărât să plecăm”, mărturisește Jane Kovaliv, mama lui Roman și a lui Dima.
Au plecat din Odesa în martie, cu alte aproximativ 100 de familii, cu autobuzul, la Varna, fiind escortați de soldații ucraineni până la granița cu Bulgaria. Părinții ei nu au vrut să plece. Au rămas acolo.
Comunică des cu ei. În casa lor, locuiesc acum alți ucrainieni refugiați. Împotriva primarului Odesei, Truhanov, Jane îmi spune că oamenii au făcut o petiție pe motiv că autoritățile nu opun suficientă rezistență rușilor.
Probleme ar fi legate de lipsa grădinițelor pentru copiii ucraineni
Jane crede că România s-a descurcat bine cu primirea refugiaților. „Românii sunt foarte prietenoși și au multă răbdare cu ucrainenii. Probleme ar fi legate de lipsa grădinițelor pentru copiii ucraineni. Fiul meu cel mic are aproape 4 ani. Eu locuiesc într-o cameră cu toți cei trei copii care urmează lecții online. Celui mic îi mai citesc povești, dar el are nevoie să socializeze cu alți copii, pe limba lui”.
Despre felul în care copiii ei percep războiul, Jane spune că sunt șocați, chiar și acum, după atâta vreme de când au plecat din Odesa.
„Suferă din cauza știrilor negative despre război. E imposibil să îi țin departe de aceste știri. Sunt mari. Intră singuri pe internet și le citesc. Îi văd apoi cum se deprimă”.
Jane se scuză că trebuie să plece, chemată fiind de fiul cel mic, de 4 ani. Îi mulțumesc pentru interviu și mă îndrept spre Viktoria Masalova, refugiată din Dnipro.
Au ezitat să plece
Copiii Viktoriei l-au așteptat pe Moș Crăciun tot la centrul pentru refugiați. Au plecat din Ucraina în februarie 2022, când Dnipro începuse să fie bombardat. S-au urcat în mașină cu cei 3 copii de 2, 5 și 7 ani.
Au luat cu ei: pamperși, termosuri, mâncare, un rând de schimburi și 50 de litri de benzină. Atât.
Decizia de a pleca a fost foarte grea. De trei ori au pregătit bagajele pentru plecare și de fiecare dată le-au scos din mașină.
„Mașina era pregătită, dar când să pornim, ni se părea că nu mai auzim sirenele, că puteam rămâne, că se calmase situația, doar că sirenele au început iar. Am plecat după trei întoarceri din drum”.
Au ajuns la granița cu Republica Moldova, iar acolo oamenii i-au așteptat cu sandvișuri încălzite la cuptoare cu microunde și cu ceaiuri calde, își amintește Viktoria cu emoție în glas. Din Moldova au venit direct în Brașov, pentru că aflaseră de la o cunoștință refugiată la CATTIA despre acest centru.
„Am ajuns noaptea la 21:00. Am primit de mâncarea și am dormit în paturile de aici.”
În casa lor din Dnipro locuiesc acum alți ucraineni. „Am făcut un credit pentru casă. Locuiam acolo doar de un an. Aveam de gând să mai construim un etaj”.
Povestind, Viktoriei ii dau lacrimile.
O întreb și pe Viktoria despre problemele întâmpinate de refugiați. Ca și Jane, Viktoria pomenește de insuficiența creșelor și a grădinițelor.
„Aici la centru aveam grădiniță și creșă. Totuși, multe femei ucrainence nu pot munci pentru că nu au cu cine și nici unde să îi lase pe cei mici.”
Viktoria nu și-a pierdut speranța că se vor întoarce curând acasă. Lucrează acum la CATTIA ca educatoare la creșă, iar soțul ei, Denis, a fost angajat și el la centru. Are jobul ideal, explică ea, soțul și copiii îi sunt în preajmă și își petrec timpul cu cei mici, de 2-3 ani, care, din fericire, nu înțeleg nimic despre război. Ei nu știu ce se întâmplă.
„S-a plâns mult pe holurile astea, mai ales în primele zile, când cei care ajungeau aici încercau să dea de rudele de acasă și nu le mai răspundea nimeni. Acest centru a fost și un loc al durerii, și un loc al vindecării, și un loc al emoțiilor pozitive”, îmi spune Flavia Boghiu, viceprimarul al Brașovului și inițiatoarea centrului CATTIA
Centrul CATTIA a fost deschis la data de 4 martie 2022, la inițiativa autorităților și cu sprijinul comunității locale. A funcționat pentru câteva luni exclusiv pe baza donațiilor. Prin centru au trecut până în prezent peste 10.000 de refugiați ucraineni. CATTIA are recunoaștere BlueDot de către UNICEF.
Alături de UNICEF, CATTIA va organiza o expoziție a felicitărilor de Crăciun (de rit vechi) la București, unde vor premia cele mai frumoase lucrări.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
