Comunitatea evreiască din Sighet, nimicită de naziști cu complicitatea autorităților ungare, are rădăcini de peste două secole în acest orășel din Maramureșul de la sud de Tisa.
Aici este documentată o prezență evreiască din secolul al XVIII-lea, formată evrei hasidici, ultra-religioși. Hasidismul (de la Hasidut – religiozitate în ebraică) este o ramură a iudaismului ortodox creată în vestul Ucrainei actuale de Israel ben Eliezer supranumit și Baal Shem Tov sau Besht.
La Sighet la începutul secolului al XX-lea liderii religioși erau Rabinul Yekuti’el Yehudah Teitelbaum (1912 – 1944) și unchiul său Yoel Teitelbaum (liderul curentului Hasidic Satmar, fondat la Satu Mare în 1905).
Între 1918 – 1940 Sighet a făcut parte din România, iar apoi a fost atribuit Ungariei împreună cu nordul Transilvaniei prin Cel de-al doilea Arbitraj (numit în România Dictat) de la Viena de către Germania Nazistă și Italia Fascistă.
La recensământul din 1941 numărul evreilor din Sighet se ridica la 10.144 sau 39% din populația orașului, cea mai ridicată proporție din istorie. Evreii de aici vorbeau idiș, ungară și ebraică și mulți lucrau în industria lemnului, predominantă în zonă.
Inițial regimul condus de Regentul Miklos Horthy și prim ministrul Miklos Kallay a arestat toți evreii “străini” care nu puteau proba cetățenia maghiară – aproximativ 20.000 în întreaga Ungarie – și i-au predat naziștilor din Einsatz gruppen care i-au ucis în Ucraina transcarpatică. Expulzarea lor este descrisă de un evreu originar din Sighet care pe atunci avea 13 ani, pe nume Elie Wiesel.
„Și atunci, într-o zi, toți evreii străini au fost alungați din Sighet. Și Moshe Șamăsul era străin. Înghesuiți în vagoane de vite de către Poliția Ungară, au plâns în tăcere. Stând pe peronul gării, plângeam și noi. Trenul a dispărut peste orizont; tot ce a mai rămas a fost fum gros, murdar…” scria Wiesel (1928 – 2016), laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1986) și președinte al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România (2003 – 2004).
După august 1941 lucrurile au revenit oarecum la normal și în pofida măsurilor antisemite luate de autorități, inclusiv obligarea bărbaților să presteze muncă forțată, evreii din Sighet se simțeau protejați, dat fiind că Horthy și Kallay au refuzat în repetate rânduri să accepte deportarea evreilor din Ungaria post-Trianon și nordul Transilvaniei în lagărele de exterminare naziste așa cum insista Hitler.
Această situație a durat până pe 19 martie 1944 când Germania Nazistă, alertată de manevrele lui Horthy de a negocia o pace separată cu Aliații, a ocupat Ungaria și nordul Transilvaniei.
Din acel moment evreii de acolo erau condamnați. Sub comanda personală a responsabilului nazist pentru problema evreiască, Adolf Eichmann și cu cooperarea entuziastă a jandarmilor unguri evreii au început să fie băgați în ghetouri în vederea deportării.
La Sighet între 18 și 20 aprilie 1944 au fost înființate două ghetouri: unul mai mare în care au fost înghesuiți toți cei 11.000 de evrei din oraș și din împrejurimi, printre care Elie Wiesel și familia sa, și unul mai mic cu 3.000 de evrei.
Evreii erau păziți de polițiști locali și 50 de polițiști aduși special de la Miskolc. Șeful poliției, Colonelul Sarvari, a torturat mai mulți evrei pentru a afla unde țineau lucrurile de valoare.
Deportarea evreilor a avut loc în perioada 17 – 21 mai 1944, una dintre primele ale evreilor din Ungaria și nordul Transilvaniei, destinația fiind lagărul de exterminare de la Auschwitz.
Materialul complet, pe INFO SUD-EST.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
