În lumina evenimentelor din ultimele săptămâni, cu toții ne întrebăm de ce Putin și Rusia acționează în aceste moduri. Rădăcinile răului sunt vechi de 30 de ani, la dezvoltarea lor contribuind și acțiunile fostului și actualului adversar principal, Statele Unite ale Americii.
Probabil prima greșeală s–a datorat mentalității americane, iar Statele Unite au crezut că istoria se va repeta, iar fostul adversar va deveni o democrație autentică, cum s–a întâmplat cu Germania și Japonia după 1945.
Pe parcursul acestei perioade, relațiile SUA–Rusia au fost determinate în mare măsură de relațiile excelente personale existente între Bill Clinton și Boris Elțîn. Aceasta la o primă vedere superficială. De fapt, Clinton a comis marea greșeală de a nu se ocupa personal de gestionarea relației cu Rusia, încredințând această sarcină unui trio compus din vicepreședintele Al Gore, Strobe Talbott de la Departamentul de Stat și Lawrence Summers de la Departamentul Trezoreriei.
Principalul personaj al acestui trio, vicepreședintele Al Gore, avea ca principale preocupări reforma guvernamentală, dezvoltarea tehnologică și protecția mediului. În aceste condiții, a fost o mare greșeală din partea lui Clinton să-i încredințeze o astfel de sarcină. Se poate spune că și Ronald Reagan i–a acordat destule misiuni oficiale vicepreședintelui său George Bush. Darm în acest caz, vorbim de o altă anvergură și experiență personală, culminând cu mandatul prezidențial.
Strobe Talbott, secretar de Stat adjunct între 1994 – 2001, era un prieten apropiat al președintelui. Datorită acestui fapt, influența sa era mult mai mare decât a secretarilor de Stat din acea perioadă, Warren Christopher și Madeleine Allbright. Viziunea lui Talbott (neîmpărtășită de Anthony Lake, consilierul pentru probleme de securitate națională) era destul de simplistă (cine e cu Elțîn e bun, cine nu, e rău).
Datorită acestor trei oficiali, politica SUA față de Rusia a avut destule handicapuri. A fost susținut puternic guvernul central rus, în loc să se procedeze la destructurarea statului sovietic și să se creeze un sistem economic bazat pe libera inițiativă. S–au cultivat relații personale privilegiate cu un mic număr de politicieni ruși corupți, în loc de a se crea contacte și cu alte persoane din afara cadrului politic.
Atenția s–a concentrat asupra activității executivului, în dauna legislativului, a administrațiilor regionale și a societății civile. Nu s–au făcut corecții pe parcurs, în ciuda semnalelor de eșec sau a suspiciunilor de corupție.
Eforturile s–au concentrat pe întărirea capacității financiare a guvernului rus și pe transformarea monopolurilor de stat în monopoluri private, în loc să se creeeze bazele economice și legislative ale liberei inițiative. Ca urmare, miliardele de dolari acordate guvernului rus sub formă de ajutoare nu au fost direcționați către economia reală, ci către sistemul corupt și ineficient al vechilor întreprinderi de stat.
Admininstrația Clinton nu a vrut să dea crezare numeroaselor rapoarte ale CIA care semnalau gradul ridicat de corupție al înalților oficiali ruși. Atitudinea de desconsiderare a lui Elțin față de legislativ a fost încurajată de guvernul american. Președintele rus a avut un stil autoritar de conducere, prin decrete. La aceasta trebuie adăugată și influența mult prea mare în administrarea statului a fiicei președintelui rus, Tatiana Diatcenko, ale cărei acțiuni au contribuit foarte mult la creșterea gradului de corupție, haos și arbitrariu a vieții politice ruse.
Relațiile bilaterale SUA-Rusia erau gestionate de Comisia SUA–Rusia în domeniul Cooperării Economice și Tehnice, ai cărei copreședinți erau Al Gore și Victor Cernomârdin. Se poate spune că a fost rețeta perfectă a eșecului. Nu trebuie uitat că Victor Cernomârdin a fost directorul Gazprom, prim–ministru și ambasador în Ucraina sub administrațiile Elțin și Putin.
Printre nerealizările cele mai importante ale acestei comisii putem enumera lipsa elementelor de bază ale unei economii libere de piață, disfuncționalități grave ale programului de cooperare spațială, ”privatizarea criminală” a sectorului energetic și proliferarea armelor de distrugere în masă.
Un alt rezultat al activității acestei comisii este apariția oligarhilor, marile întreprinderi trecând de sub jugul monopolului de stat sub cel al monopolului privat. Cei mai competenți ”investitori”erau prietenii familiei Elțîn. E o situație asemănătoare cu cea a investitorilor sau țeparilor strategici din România, dar fără asistența SUA.
Elocventă este o estimare conform cărei aproximativ 500 de miliarde de dolari au părăsit Rusia începând cu 1991, majoritatea rezultând din activități ilegale. Chiar și în aceste condiții, oamenii de afaceri americani au avut de beneficiat foarte puțin, mai ales datorită excluderii străinilor din procesul de privatizare. În perioada 1990 – 2000, în Rusia au intrat doar 3,7 miliarde de dolari ca investiții străine directe. Cu toată amplitudinea relațiilor ruso–americane, SUA dețineau doar 5% din comerțul extern al Rusiei, pe când statele membre ale UE peste 50%.
Datorită eșecului reformei economice susținute de americani, cetățenii ruși consideră că scopul SUA a fost de fapt transformarea Rusiei într–o putere de rangul doi. Această percepție explică în prezent popularitatea lui Putin și comportamentul agresiv al Rusiei.
Primul mare șoc în relațiile ruso–americane s–a petrecut în 1999, cu ocazia bombardamentelor NATO asupra Serbiei. Tot atunci, 200 de parașutiști ruși din trupele SFOR au ocupat aeroportul din Priștina. Mai mult decât atât, comandantul forțelor NATO din Europa din acea perioadă, generalul Wesley Clark, a fost aproape de punctul de a declanșa un război deschis cu Rusia, când a ordonat atacarea trupelor ruse, ordin care nu a fost respectat de trupele britanice de pe teren.
Perioada 1991–1999 poate fi considerată prima fază a relațiilor americano–ruse de după căderea URSS, o perioadă caracterizată de o cooperare multiplă. A doua fază, care a durat până la 11 septembrie 2001, a fost una de indiferență ambiguă.
A treia fază, când au apărut speranțe de reînnoire a bunelor relații, a durat până în martie 2003, odată cu invadarea Irakului.Tot în același an, arestarea lui Mihail Hodorkovski a pus în evidență alunecarea Rusiei spre autoritarism. Actuala fază, din 2003 încoace, poate fi cosiderată un nou Război Rece, mai ales dacă luăm în considerare recentele evenimente din Ucraina și Crimeea.
Cetățenii ruși obișnuiți au fost dezamăgiți de dorința NATO și UE de a se extinde în fostele republici sovietice și fostele state comuniste membre ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia. În martie 1999, Cehia, Polonia și Ungaria au aderat la NATO.
Ulterior, în 2002, 2004 și 2007, NATO și UE au înglobat alte 10 state foste comuniste sau foste republici sovietice. SUA și–a extins înfluența și în noile state din Asia Centrală și Caucaz, zone considerate de Rusia ca aparținând tradițional sferei sale de influență.
Așa–zisa prietenie ruso–americană de după 11 septembrie 2001 a fost o prietenie de conveniență pentru președintele rus Vladimir Putin, care a avut abilitatea de a insinua existența unor legături între Al–Qaeda și teroriștii ceceni. Pe de altă parte, nu trebuie uitat sprijinul acordat de fosta URSS diferitelor organizații teroriste arabe.
Revoluțiile portocalii din Ucraina, Georgia și Kirghizstan au fost și ele considerate ca tentative ale SUA de a se extinde în spațiul ex–sovietic.
Combinația de condiții istorice întâlnită în Europa de Est a creat un consens anticomunist în majoritatea statelor din zonă, fenomen ce nu a fost întâlnit în Rusia. Absența unei fuziuni între democratizare și eliberarea națională în Rusia explică absența unui consens național în direcția unor transformări economice și politice. Biserica ortodoxă rusă este o anexă a statului încă din vremea lui Petru cel Mare, dând dovadă de o totală obediență față de factorul politic.
În alte state est-europene, biserica a fost principalul factor catalizator al rezistenței anticomuniste și al cristalizării societății civile.
În fostele state comuniste europene, schimbările produse au fost un amestec între dorința de independență față de URSS, ideologia liberală, naționalism și economia de piață. Rușii obișnuiți nu au vrut să trăiască într–o societate de tip occidental, ci într–o societate diferită de cea comunistă.
(va urma)
Citește și: From Russia with love (II)
