Un aspect surprinzător au fost demonstrațiile din Rusia, care au loc în mod constant în ultimii ani. nu au dus la schimbarea puterii politice, ci au fost mai mult un pretext pentru loviturile de stat împotriva conducătorului și camarilei sale. Principala explicație este dată de lipsa tradițiilor democratice și de cultura politică asiatică. Nu degeaba Nikolai Berdiaev spune că „Rusia este un imperiu tătar creștinat”.
Deschiderea și europenizarea Rusiei au fost impuse cu forța de Petru I. Nu trebuie să uităm că momentul revoluționar de la 1848 care a împânzit Europa, a ocolit Rusia. Armatele țariste au înăbușit mișcările revoluționare din Europa de Est. Iar înainte de 1848 marchizul de Custine atrăgea atenția aspupra singularismului și excepționalismului Rusiei.
Ulterior, Alain Besancon și Henry Troyat au mers pe aceeași linie ideatică. Istoricul Neagu Djuvara a menționat într–una din cele mai bune cărți ale sale că românii au început să–și pună întrebări asupra adevăratei fețe a Rusiei încă de la sfârșitul secolului 18, determinați în principal de comportamentul trupelor ruse pe teritoriul Principatelor. Mai mult decât atât, comportamentul Rusiei a fost foarte ambiguu față de noi și la momentele 1821, 1859 și 1877.
Perioadele de democrație au fost 1905–1917 și 1991–2000. În istoria Rusiei, toate reformele au fost impuse de sus, cu forța.
O perioadă de deschidere a fost epoca războaielor napoleoniene. Țarul Alexandru I, o persoană controversată, a aplicat unele reforme, dar pe jumătate și cam ezitant. Ofițerii și soldații ruși au luat contact cu ideile Revoluției franceze, Franța devenind modelul pentru nobilimea și intelighenția rusă.
Răscoala decembriștilor, din 1825, a fost opera nobililor progresiști, nu a poporului. De regulă, poporul rus a avut mai mult un rol de spectator sau a fost manipulat cu ocazia tuturor schimbărilor de putere.
Alexandru al II-lea a desființat șerbia și a introdus o serie de reforme ample. Din păcate, a fost asasinat în martie 1881, când era gata să ofere Rusiei o nouă Constituție, care poate că ar fi schimbat nu numai istoria Rusiei, ci și pe cea a lumii. Asasinarea sa l-a determinat pe succesorul său, Alexandru al III-lea, să se reîntoarcă pe cale autocrației, intoleranței, ortodoxiei și a slavofilismului.
Revoluția din 1905 a fost provocată de eșecurile politicii interne și externe ale ultimului țar, Nicolae al II-lea, un conducător total incapabil. Pe lângă demararea unei structuri constituționale similare cu cele occidentale, a avut loc și o dezvoltare economică foarte accentuată. Din păcate, aceasta nu s-a reflectat și în nivelul de trai al marii majorități a populației.
În februarie 1917, țarul a fost detronat practic de generali și de revolta gărzilor imperiale, demonstrațiile populare neavând un rol prea mare. La fel s-a întâmplat și în octombrie același an, când puterea a fost preluată de bolșevici. Tradiția seculară rusească a loviturilor de palat a continuat în perioada comunistă, când Nikita Hrușciov a fost înlăturat de la putere în 1964.
Gradul de implicare a populației a fost decisiv pentru eșecul puciului din august 1991 (deși nici acum nu este foarte clar ce s-a întâmplat atunci). Regimul Elțîn, deși a dus la creșterea gradului de democratizare și a libertăților individuale, s-a transformat într-o cleptocrație, care a favorizat instaurarea regimului autoritar al lui Vladimir Putin. Menținerea regimului autoritar a fost și este posibilă și datorită Constituției inspirate de Boris Elțîn.
Din păcate, Vladimir Putin are un comportament de despot asiatic și îl copiază pe Iosif Stalin, nu pe Petru cel Mare sau pe Mihail Gorbaciov. Mai mult decât sigur că politica sa expansionistă pe arena internațională are și rolul de a devia nemulțumirile pe plan intern. Situația economică și nivelul de trai s-au înrăutățit, mai ales din cauza acțiunilor populiste ale noului țar ales în mod democratic. Societatea civilă și nivelul de conștiință democratică ale populației sunt mai avansate decât în 1990. Explozia informațională și numărul destul de mare de ruși bogați care au proprietăți în afara țării creează o presiune suplimentară în direcția democratizării.
Vladimir Putin a declarat mai demult că îl disprețuiește pe ultimul țar pentru că a abdicat. Aceasta ne îndreptățește să credem că nu va renunța benevol la putere. Fie va recurge la violență, fie va fi înlăturat de la putere în urma unei lovituri de palat. Dacă va recurge la forța armată, există mari riscuri. În acest context, un război extern îi va îmbunătăți imaginea și pe plan intern, Cam așa a procedat și Slobodan Miloșevici în 2000, dar fără succes.
Așa–zisele recente propuneri de pace ale Rusiei sunt de fapt o revenire la sfera de influență de pe vremea țarilor și a URSS. Se adeverește ce a spus Barrack Obama despre mentalitatea de secol 19. Scoaterea din pălăria de scamator a Ucrainei reprezintă pentru țarul de la Kremlin un mijloc de deturnare a atenției publicului intern.
În ciuda cosmetizării de tip potemkinist, țara este săracă, corupția a crescut iar nivelul de trai a scăzut. În 2000, Rusia ar fi putut să continue procesul de deschidere spre Europa. Dacă ar fi avut alt lider. Aceasta, conjugat cu lipsa de cultură politică a maselor și spălarea pe creier practicate de Biserică și televiziuni au condus la situația actuală.
Imperialismul politicii externe ruse este susținut și de biserică. După căderea Constantinopolelui, Rusia se consideră a 3–a Romă. Deoarece patriarhul ecumenic al Constantinopolelui se află pe teritoriu turcesc, biserica ortodoxă rusă se consideră singura legitimă și superioară celei grecești. Nu trebuie să ne mire faptul că relațiile între Grecia și Rusia sunt destul de reci.
Situația este impredictibilă pentru occidentali pentru că rușii au altă mentalitate. Americanii mai ales nu percep acest aspect. Ei cred că setul lor de valori poate fi aplicat identic oriunde. Și mai este un aspect pe care rușii îl au comun cu est–europenii, dar în doze diferite. Vorbim despre capacitatea de a suferi și despre adaptarea la condițiile grele de viață. Și rușii și est–europenii le–au simțit pe propria piele. Pe rusul obișnuit iminența unui război îl sperie mai puțin decât pe un occidental.
SUA și UE au eșuat în încercarea lor de a transforma Rusia într–un partener de încredere. Nu e numai vina lor. Uneori, în momentele cheie, le lipsește subtilitatea și viteza de reacție. Dar probabil că acesta este un scop nerealist, indiferent dacă vorbim despre o Rusie puternică sau despre o Rusie slabă.
O Rusie democratică ar fi în avantajul întregii Europe. Marea enigmă este dacă, cum și când se va ajunge la acest obiectiv.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Citește și: From Russia with love (I)
„Rusia s-a apărat împotriva lui Napoleon şi a lui Hitler prin distanţele mari care despărţeau graniţele de centrul ţării. Fără Belarus şi Ucraina, acest element-cheie se pierde, căci nu mai există destul teren care să împiedice înaintarea inamicilor. Desigur că este absurd să considerăm că NATO ar reprezenta o ameninţare pentru Rusia. Dar ruşii gândesc în etape de câte 20 de ani şi ştiu cât de repede devine absurdul posibil.” – George Friedman
„Nu cred că Rusia sovietică doreşte război. Ceea ce vrea ea sunt roadele războiului.” – Winston Churchill
„Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei.” – Ion I.C. Brătianu
„Dracu’ m-a pus să mă nasc în Rusia cu talent şi cu suflet.” – Aleksandr Puşkin
