Furtul obiectelor de tezaur expuse la muzeul Drents din Assen a provocat la noi, așa cum era de așteptat, o mulțime de reacții, unele argumentate și raționale, dar altele cu totul deplasate, trădând vechi complexe și frustrări precum și practici anacronice.
Unele din ele sunt de un ridicol care le-ar face amuzante dacă n-ar fi mai ales penibile. Reacția la vârf a autorităților a fost tipică pentru un stat birocratic, obișnuit să fugă de răspundere ascunzându-se după o grămadă de hârtii.
Vă amintiți, poate, minunatul film al lui Nikita Mihalkov Oci ciornie (1987). Protagonistul, admirabil interpretat de Marcello Mastroianni, se duce în Rusia (căutând femeia pentru care făcuse o pasiune) și nu găsește alt pretext mai bun decât să se prezinte drept un om de afaceri italian care propune spre vânzare o sticlă cu calități excepționale, extrem de rezistentă.
Ciolacu a aruncat toată vina pe olandezi
Scopul lui este să ajungă în localitatea unde locuiește femeia iubită, dar pentru asta avea nevoie de o aprobare oficială (Rusia țaristă, ca de altfel mai târziu Rusia bolșevică, inventase un soi de pașaport intern, grație căruia putea supraveghea deplasările cetățenilor). Italianul nostru trece dintr-un birou în altul, se înclină în fața a nenumărați funcționari, unii mărunți, alții generali galonați, fără succes, până când, mai mult din întâmplare, un înalt personaj pune pe cerere ștampila miraculoasă.
Birocrația țaristă era redutabilă, la fel birocrația comunistă. Dar vechile obiceiuri au viață lungă. Așa cum bine s-a observat (de către Dan Tăpălagă, de pildă), prima reacție a premierului Ciolacu a fost să afirme că piesele de tezaur nu puteau fi scoase din țară fără hotărâre de guvern.
În acest fel, prim-ministrul se lepăda de orice responsabilitate în această tristă afacere. Oricum, o hotărâre de guvern nu i-ar fi împiedicat pe hoți să comită furtul. Și, ca să fie și mai convingător, Ciolacu a aruncat toată vina pe olandezi, declarând că România va cere „despăgubiri fără precedent”, declarație care a gâdilat plăcut urechea patrioților noștri. Numai că „fără precedent” e un clișeu fără substanță și uzat de atâta folosire: „fără precedent” prin raport la ce? La alte furturi similare? La situații când România a mai primit despăgubiri? Sau, cine știe, fără precedent pe plan mondial, și deci fără echivalent în istorie?
Continuarea în Ziarul de Iași
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
