De la Zakho mai departe, oriunde ai vrea să mergi, ai o singură variantă, un taxi pe care să-l împarți cu alții. Trebuie să ajungi la ieșirea din oraș, spre Duhok, Mosul, Erbil, într-o parcare de pământ, unde două-trei mașini parcate sub soarele neiertător își așteaptă clienții. E nevoie de măcar trei clienți pentru ca drumul să merite.
Șoferii stau pe o bancă pe care e o pernă lungă plină de pete sub un acoperiș precar. Mai degrabă aș fi stat pe bordură, dar oamenii m-au invitat la umbra lor și n-am vrut să-i jignesc. Am așteptat vreun ceas, fără să se mai fi ivit cineva, așa că am ieșit lângă șoseaua largă și după vreo zece minute, un taxi cu încă doi bărbați înauntru a oprit. Duhok? Întreb. Sunt invitată să urc, deschid portbagajul, îmi arunc rucsacul înăuntru și urc în strigătele de nemulțumire ale șoferilor, care așteptau în căldura infernală de atâta vreme.
Șoseaua șerpuiește printre munți și are câte două benzi pe fiecare sens de mers, e considerată una dintre cele mai periculoase din lume din cauza accidentelor mortale care se întâmplă adesea între Zakho și Duhok.
Șoferul merge cu peste 100 de kilometri pe oră și a încetinit într-un singur loc, în care o camera de filmat era montată pe trepied un la marginea drumului.
Când am ajuns în oraș începuse furtuna, vântul bătea gata să mă ia pe sus, ploua cu nisip și praful fierbinte intra cu generozitate în ochi, nas și urechi. Vânzătorii de pe lângă bazar au început să tragă obloanele și toată lumea încerca să se adăpostească. Totul a durat mai puțin de o oră și în jur s-a așezat o pîclă albicioasă.
Duhok e între munți arizi, de o parte Zawa și de partea cealaltă Muntele Alb. Orașul pare așezat pe fundul unui ceaun, unde vântul aduce nisipul de pe crestele deșertice, care jos se combină cu praful care vine dinspre construcțiile frenetice de pe dealurile din jur și cu mizeria orașului, care nici dimineața la prima oră nu arată mai proaspăt.
Companiile turcești folosesc în Kurdistanul Irakian aceleași proiecte de blocuri care au umplut orașele din Turcia, unde bula imobiliară e pe cale să se spargă și să producă ravagii. Mi s-a spus că în Duhok, un apartament cu trei camere costă 70.000 de dolari, iar salariul mediu este undeva între 300 și 800 de dolari.
De ce rămân turcii marii investitori din Kurdistanul irakian, deși kurzii consideră că Turcia e principalul lor inamic? Pentru că ei sunt printre puținii care acceptă condițiile precare ale locului, îmi explică Razak, un funcționar local: „Spre exemplu, occidentalii care vor să vină aici să investească cer prețuri duble, față de cele pe care le practică în Europa, pentru a-și asigura investiția, fiindcă în cazul în care nu-și recuperează banii, nu există o justiție care să-i ajute. În schimb, turcii nu se impacientează dacă sunt întârzieri de plăți, ei așteaptă răbdători să-și primească banii”.
De fapt, Ankara e nemulțumită de condițiile pe care le găsește aici și mai ales din cauză că investitorii turci au nevoie de viză, pe care uneori o primesc după șase luni, cu toate că în total investițiile turce au depășit în Kurdistanului irakian 20 de miliarde de dolari.
În schimb, oficialii kurzi sunt enervați că nu există încă o relație diplomatică între Ankara și Erbil, capitala Regiunii autonome kurde din Irak. Lucrurile sunt însă complicate pe această axă, fiindcă părțile se acuză reciproc de violențe.
Razak mi-a spus imediat ce ne-am văzut că Duhok este unul din orașele cele mai sigure din lume, unde nimeni nu ți-ar fura niciun ac. Orașul e pașnic, dar în jur se duc lupte. Chiar în ziua în care soții Dosky m-au luat în mașina lor să-mi arate împrejurimile, până la Amedi, în apropiere în satul Dishishe, a fost omorât un fermier de un glonț rătăcit, după o puternică ciocnire între militarii turci și Partidul muncitorilor din Kurdistan (PKK). Satul este unul dintre cele cinci din regiune, din care oamenii au plecat din cauza luptelor, în care au murit și au fost răniți mai mulți civili. Cu câteva ore mai devreme, patru rachete Katiușa au fost trase asupra unei baze militare turcești din Bashiqa, la nord de Mosul. În ultimele luni, Ankara și-a intensificat operațiunile terestre și aeriene în zonele de frontieră din Kurdistanul irakian și în munții Qandil.
Guvernul regional kurd cere mereu Turciei și PKK să plece și să nu mai folosească teritoriul Kurdistan-ului ca teren de luptă pentru disputele pe care le au cele două părți.
La Amedi, unde mulți kurzi cu dare de mână și-au făcut case de vacanță, pentru a profita de răcoarea înălțimilor, oamenii nu aflaseră încă de tragedie și își petreceau după-amiaza afară, la plimbare sau stând cu un ceai în față. Amedi e un oraș construit pe o stâncă, unde mai demult se putea ajunge doar pe o potecă în care au fost tăiate scări în piatră. Se crede că Cei Trei Magi, care au venit la nașterea lui Isus, aducând aur, smirnă și tămâie locuiau la Amedi. Aici, trăiesc, de altfel împreună, creștini asirieni, evrei și kurzi musulmani.
E celebră în Amedi o mica fabrică de tahini, care face această pasta de susan după o rețetă veche și care are un gust special.
Patronul ne-a arătat cum spală susanul, cum îl lasă în apă cu sare pentru ca mizeria să iasă la suprafață, cât îl lasă la înmuiat, cum îl usucă și apoi îl prăjește, pentru ca în cele din urmă să-l pună în cele trei centrifuge, destul de uzate, din care va curge pasta aceasta extraordinară, pe care o mănânc la fiecare mic dejun, aici în Orientul Mijlociu, pentru a-mi asigura proteinele de care am nevoie.
La întoarcere, ne-am oprit la peștera Enishke, care în anii 70 era folosită de militanții ca spital. Veneau pe furiș medici kurzi să-i trateze pe cei răniți în luptele pe care le dădeau cu armata irakiană, aducând cu ei medicamente și tot ce trebuie, fără să aibă alte condiții, în afară de apa care vine din munte și traversează peștera. Acum, celebrarea eroilor de atunci se face într-o ceainărie mizeră în care cântă muzică arăbească și parcă nimănui nu-i mai pasă de un trecut nu foarte îndepărtat, deși zgomotul armelor e la doi pași.
Kurzii s-au bătut mereu în aceste locuri, iar negocierea autonomiei cu Irakul au început încă din anii 1950: Mustafa Barzani, din celebrul trib cu același nume, de partea kurzilor și generalul Abd al-Karīm Qāsim din partea administrației irakiene. Tratativele au eșuat și pe 11 septembrie 1961 a început primul conflict serios între irakieni și kurzi, care a produs peste 100.000 de victime până în 1970. Violențele au fost temporizate o vreme de noi tratative, care au eșuat din nou, iar ostilitățile au fost reluate după 1974, când irakieni au reluat controlul asupra regiunii kurde din nordul țării și Mustafa Barzani împreună cu majoritatea conducerii Partidului Democrat Kurd (KDP) au fugit în Iran.
În schimb, rivala acestei formațiuni, Uniunea Patriotică Kurdă (PUK), condusă și astăzi de familia Talabani, profitând de fuga democraților, a încercat să umple locul lăsat liber. Cele două formațiuni kurde au intrat într-un conflict deschis la finele anilor 70, ceea ce le-a dat posibilitatea liderilor de la Bagdad să-și extindă influența asupra părții de nord a țării, inclusiv prin politici demografice foarte agresive, aducerea arabilor în zonele kurde, mutarea kurzilor în sud, arestări pe scară largă.
Războiul dintre Irak și Iran (1980-1988) le-a dat ocazia kurzilor să fie din nou de aceeași parte a baricadei, iar Barzani și partidul său au primit sprijin militar inclusiv din partea iranienilor. Insurgența kurzilor a reînceput în forță, profitând de războiul dintre Bagdad și Teheran. Răspunsul Irakului a fost de această data crunt și s-a sfârșit printr-un genocid împotriva populației civile kurde. Aproape 5.000 de sate kurde au fost distruse și zeci de sate ale creștinilor asirieni au fost rase de pe fața pământului în acțiunea Irakului, cunoscută sub numele de Anfal.
„Anfal”, numele operațiunii pentru exterminarea kurzilor, inclusiv prin folosirea armelor chimice, a fost împrumutat de guvernul lui Saddam Hussein din Coran, înseamnă în traducere pradă de război care e exemplificată în Coran prin victoria celor 313 de adepți ai noii credințe musulmane împotriva celor 900 de păgâni în bătălia de la Badr din 624 d. Hr. Urmând acest exemplu, generalul Ali Hassan al-Majid, căruia i s-a spus aici în Kurdistan, Ali Chimicul, le-a spus oamenilor săi că jefuirea kurzilor și siluirea femeilor era ceva legal. Ali Chimicul a fost ajutat în masacrarea populației kurde de informatori proveniți din rândurile acesteia, numiți jași sau pui de măgari.
Între 50.000 și 200.000 de kurzi au fost omorâți în campania numită Anfal, dar la finele războiului dintre Irak și Iran, kurzii au obținut de facto, nu de jure, autonomia. Abia în 2005 guvernul de la Bagdad a recunoscut Regiunea Autonomă a Kurdistanului, după ce luptătorii kurzi peșmerga au ajutat forțele aliate să-l dea jos pe Saddam Huseein. Această recunoaștere nu a adus liniștea, cele două familii și partide rivale, se sabotează reciproc, militarii turci au baze militare în nordul țării și produc victime permanente în rândul kurzilor, în vreme ce bătălia pentru petrol între liderii irakieni și cei kurzi se suprapune peste neînțelegerile istorice.
În paralel, islamiști ISIS își continuă existența la suprafață, la marginile franjurate ale regiunii kurde.
Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă
Un proiect Black Sea Trust, susținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.
