O întâmplare haioasă îl leagă pe Marcel Capriş de clădirea al cărei proprietar avea să devină. Era în clasa a IX-a şi fugise de la ora de limbă rusă. Pentru că era dimineaţă, după o ploaie, lume puţină pe stradă, s-a urcat pe umerii unui coleg ca să atingă sânii cariatidelor.
„Eram foarte obraznic! Ne-a prins miliţia, iar lunea următoare am fost scos la careul şcolii şi făcut de ruşine. Mi-a rămas în minte casa asta… După vreo 30 de ani, cineva mi-a spus că pe strada Domnească este o casă de vânzare şi am venit s-o văd. Am recunoscut balconul şi cariatidele”, îşi aminteşte Marcel Capriş, om de afaceri şi doctorand în istorie.
S-a grăbit să plece la Bucureşti să-l caute pe vânzător, Ion Bonini, soţul nepoatei celui de-al doilea proprietar al casei, Nicolae Dariu. „Nu e nici un secret: ruina a costat 300.000 de euro. Am plătit în rate, că era o sumă mare, şi am făcut nişte eforturi formidabile”.
Vandalizată sub ochii lui
„În casă locuiau 37 de romi, majoritatea fără ocupaţie, care avuseseră case în comunele Frumuşiţa şi Iveşti şi le vânduseră. Legea spune că nu poţi să dai locuinţă socială celor care şi-au vândut casa, dar lor li se făcuseră contracte de chirie pentru anexa din spatele casei şi erau folosiţi în scop electoral.
Aproape doi ani a durat ca să devin efectiv proprietar! Până atunci am asistat cum furau de faţă cu mine! Era o tragedie aici: ningea înăuntru, casa nu mai avea acoperiş, iar pe jos era pământ! Rupseseră tot dinăuntru şi, ce nu furaseră, puneau pe foc. Vandali!
M-am judecat ca să-i pot evacua, apoi a trebuit să plătesc pază, că-i scăpam înapoi în casă”, ne-a povestit Marcel Capriş.
Secretul din perete
Când a devenit proprietar Marcel Capriş nu cunoştea istoria imobilului. Nici vânzătorul nu ştia nimic, iar soţia acestuia, când a plecat din casă, avea doar patru ani. Trecutul clădirii avea să i se dezvăluie lui Marcel Capriş printr-o fericită întâmplare.
Ciocănea un perete şi i s-a părut că sună a gol. A făcut o gaură, a găsit hruba care fusese umplută cu resturi de construcţie şi zidită, iar în fundul acesteia a dat peste nişte sticluţe cu medicamente care purtau semnătura doctorului Serfioti.
„Aha, deci tu eşti!”, şi-a spus după ce i-a văzut bustul de bronz din curtea Spitalului „Elisabeta Doamna” din Galaţi şi şi-a amintit că Spitalul Militar poartă numele dr. Aristide Serfioti, personalitate marcantă şi unul dintre marii filantropi ai Galaţiului.
A început căutările la bibliotecă şi arhivă şi aşa a dat peste arhiva medicului. Avea să afle că Aristide Serfioti a fost comandidatul clădirii pe care o cumpărase, ba mai mult, a găsit cererea de autorizare a construcţiei, adresată municipalităţii pe 10 iunie 1867, act prin care Serfioti îi încredinţa „zidirea acestei căşi” arhitectului Comisiei Europene a Dunării, Oscar Swab.
De la masonerie la „masonereală”
„Casa era un loc de întâlnire pentru acea societate de binefacere numită „Discipolii lui Pitagora”, deschisă de Serfioti. Era o societate a unor oameni elitişti din Galaţi, care credeau că oamenii trebuie să întoarcă în societate o parte din binele primit.
Asociaţia a avut un rol foarte activ în secolul al XIX-lea. Reprezenta cu adevărat masoneria. Acum unii se joacă de-a masonereala”, afirmă Marcel Capriş.
Pe portalul http://www.cuvantmasonic.ro am găsit şi noi un comunicat de presă potrivit căruia la Galaţi a luat fiinţă „prima lojă masonică din România la 1733, ritualul fiind realizat în casa renumitului francmason dr. Serfioti”, a cărui casă, cavou şi activitate „sunt marcate de simboluri masonice, gesturi masonice”.
Potrivit lui Marcel Capriş, în perioada 1885-1888, Aristide Serfioti i-a vândut clădirea avocatului Nicolae Dariu. După moartea acestuia, imobilul a ajuns în proprietatea unuia dintre fiii avocatului. „Când comuniştii vin să naţionalizeze casa, el fuge la Bucureşti.
A murit la cutremurul din ’77, cu nepoţica de trei ani în braţe, în timp ce fiica lui se afla în oraş cu soţul. Locuiau în acelaşi bloc cu Toma Caragiu. Fotografii de familie şi actul de partaj voluntar pe baza căruia moştenitorii lui Dariu s-au judecat şi au câştigat restituirea casei au fost recuperate din moloz”, spune Marcel Capriş.
Batjocorită şi propusă spre demolare
Până să le fie retrocedată moştenitorilor lui Nicolae Dariu, casa avea să-şi scrie propria istorie. Potrivit lui Marcel Capriş, în Casa Serfioti, la etaj, între anii ’40-’50, au funcţionat câteva clase de la Pensionul Notre-Dame de Sion din Galaţi.
În perioada comunistă, a fost sediul Stării Civile: „S-a căsătorit jumătate din populaţia oraşului în această clădire!”.
Apoi a fost sediu al Direcţiei Judeţene de Cultură, iar după Revoluţie, sediu al Partidului Democrat. „Fusese acoperită cu afişe electorale de jos până sus. Pe calcanul de la nord rămăsese un mash cu PD pe care eu l-am dat jos, cu satisfacţie! Era batjocorită de politicienii care s-au folosit de ea, apoi au lăsat-o ruină.
S-au judecat între ei care să pună mâna pe casă! PD s-a mutat în alt spaţiu ca să repare casa, iar cel care răspundea de înnoirea contractului închiriere a mers la Primărie şi a spus că PD nu se mai întoarce acolo, că o vrea el, a luat-o, apoi s-a judecat cu partidul.
Cât timp a fost în procese, clădirea a fost exploatată comercial: a fost schimb valutar, se vindea ulei de motor pe hol… Casa s-a vandalizat în mod conştient, ca să-i scadă preţul! În 1993 s-a propus demolarea ca să se facă sediu de Primărie! Au numit-o „casă netrebuincioasă””, spune revoltat Marcel Capriş.
Trei ani documentaţia, doi ani lucrările
Casa Serfioti nu este monument de arhitectură, dar face parte din „Ansamblul Urban strada Domnească”, înscris pe Lista Monumentelor Istorice gălăţene (cod GL-II-a-B-03010), şi în imediata vecinătate a unui alt monument de arhitectură – Palatul Administrativ, opera arhitectului Ion Mincu.
Deşi Marcel Capriş nu-şi dorea decât să readucă ruina la imaginea splendidă de odinioară, documentaţia i-a fost respinsă de câteva ori: „Ce-i aşa mare lucru să îl ajuţi pe un om cu documentaţia ca să te poţi mândri cu centrul oraşului?
Nu am fost capabili să ne întreţinem acest patrimoniu formidabil şi nici puţinul pe care-l mai avem nu suntem în stare să-l protejăm. Mai mult de trei ani a durat numai să fac documentaţia. Mi-a fost întoarsă, deşi era perfectă!
Îmi uitau dosarul în sertar până când expirau avizele şi trebuia să plătesc altele. Casa este o realizare comună a mea şi a arhitectului Sergiu Porumboiu, care a fost rezistent la ticăloşiile autorităţilor şi la ambiţia, perseverenţa şi graba mea. La exterior, casa arată exact aşa cum a fost! Nu am modificat nici structura interioară. La baza proiectului de restaurare a stat proiectul de la 1867”, spune Marcel Capriş.
„Stomatologie”
Dacă lucrările de consolidare şi restaurare a clădirii au durat doi ani, aflaţi că numai restaurarea balconului, care mai avea puţin şi se prăbuşea, a durat o vară întreagă: „A fost demontat, consolidat şi montat înapoi! Casa are nişte elemente exterioare care erau distruse. A trebuit să lucrez cu doctorul în arte Liviu Adrian Sandu.
Fiecare piesă s-a luat la mână, s-a decapat şi s-a făcut recompoziţie şi s-a montat înapoi. De pildă cariatidele nu mai aveau ba faţă, ba jumătate de cap, ba nas. Am făcut recompoziţie! Am luat de la una şi am pus la cealaltă, dar a ieşit perfect! Am folosit materiale de făcut dinţii folosite la stomatologie! Nu mai aveau degete! Mâinile au fost date jos, construite de mine şi ataşate din nou.
Şi la statuile de pe faţadă a trebuit să reconstruim pentru că mai cădea mingea în spatele capului lor şi era dată jos cu pietre!”, afirmă proprietarul.
În decembrie 2014, de Crăciun, Casa Serfioti a fost redeschisă, slujba de sfinţire fiind oficiată în limbile greacă şi română.
Preţul casei nu se mai măsoară în metri pătraţi construiţi!
Marcel Capriş a ţinut să păstreze discreţia asupra valorii investiţiei făcute pentru restaurarea Casei Serfioti: „Sunt proprietar şi am o oarecare experienţă îndeajuns ca să înţeleg o casă construită artistic, şi una care se vinde la metru pătrat construit. Acum preţul casei nu se mai măsoară în metri pătraţi construiţi! Personal, nu-mi plac expresiile de genul: am redat strălucirea de odinioară! I-am redat prestigiul unei case cu personalitate”.
Am fost curioşi să aflăm dacă n-ar fi fost mai ieftin să demoleze construcţia şi să ridice o casă nouă. „Nu era mai ieftin să construiesc o casă nouă! La nord, peretele casei are un metru şi zece centimetri! Este o casă construită artistic, are o arhitectură unitară, are o anumită simbolistică, are decoraţiuni!
Câţi mai sunt în stare să mai facă aşa ceva?! Să o construieşti de la zero, din cărămidă, cu pereţi de un metru, cu fundaţie pe granit, pe structură pe grinzi de lemn, elastică şi foarte rezistentă – este un volum de muncă uriaş şi manoperă calificată. Se află într-o zonă istorică, e al naibii de frumoasă, şi e tainică”, spune Marcel Capriş.
Zile fripte şi seri culturale
Nici n-a apucat bine să se bucure de restaurarea Casa Serfioti, că au şi tăbărât necazurile. Construcţia noii Primării a oraşului, la doar 30 de centimetri de peretele Casei Serfioti, larma şantierului, dar mai ales cozorocul construcţiei futurise, despre care aţi putut citi deja în Platforma Justiţie Curată, i-au făcut zile fripte.
„Muncitorii s-au urcat pe casa mea pentru a ajuta la construcţia dihăniei de-alături! Ce garanţie are un privat când îl agresezi cu dodia de-alături! Am cerut să scurteze un pic fieroaica aia care parcă-i căzută de pe trailer! E supradimensionată! Am fost ameninţat! Mi-au spus: te mâncăm! Eu mi-am investit banul şi vreau să păstrez valoarea! Dacă vreau să vând mâine am satisfacţia că las ceva în urmă”, spune Marcel Capriş.
Casa Serfioti găzduieşte acum „Ethos Cafe”, unde au loc loc seri culturale, seri retro, seri de muzică, lansări de cărţi, întâlniri ale istoricilor. Aici se întâlnesc membrii Cenaclului Serfioti, şi se predau lecţii de tango. Până şi timpul îl măsoară pendula elveţiană a primilor proprietari, recuperată tocmai de la Timişoara.
Iar cei care vor doar să bea o cafea sau o bere într-o atmosferă retro-clasică, pot admira pe pereţi fotografiile de familie ale lui Serfioti şi Dariu, ori să răsfoiască sau citească, la masă, una dintre zecile de cărţi despre Galaţi şi istoria lui, din biblioteca pusă la dispoziţie în cafenea de Marcel Capriş. Pe scurt la Galaţi Casa Serfioti îşi scrie în continuare istoria.
Cine a fost Aristide Serfioti (1828 – 1905)
Născut în Hydra, în Grecia, absolvent al Universităţii de Medicină „Ludwig-Maximilian“ din München, dr. Aristide Serfioti a profesat la Viena, iar în 1853 s-a stabilit la Galaţi. A fost medic de batalion la Garnizoana Galaţi, apoi medic şef al Spitalului Militar, dar a profesat şi în spitalele civile, cum ar fi Spitalul „Elisabeta Doamna – Caritatea Gălăţeană”.
A fost fondator şi preşedinte al Societăţii medicale gălăţene, s-a implicat, în activitatea de Cruce Roşie, având o contribuţie importantă în timpul Războiului de Independenţă. A fost decorat cu ordinele „Coroana României” în grad de comandor, „Steaua României“ în grad de ofiţer, ordinul rus „Sf. Stanislav” şi ordinul prusac „Coroana Prusiei”.
Înmormântat la Galaţi, într-un cavou declarat monument de arhitectură, medicul a lăsat prin testament bani pentru acordarea unor burse studenţilor medicinişti, pentru înzestrarea mai multor familii tinere din Fileşti şi pentru azilul de copii, iar moşia lui de la Calica Fileşti a revenit Spitalului „Elisabeta Doamna”.
Foto: Anca Melinte, Marcel Capriş
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
