GALERIE FOTO | Investigații recente scot la iveală regimul comunist de exterminare din „orfelinatele morții”. Cine se face vinovat?

Căderea sistemului comunist și deschiderea instituțiilor sociale spre public au produs mai multe șocuri în opinia publică, atât cea internațională cât și cea românească. Toată lumea a putut vedea atunci cum căminele pentru copii, în loc să fie un loc de îngrijire și dezvoltare pentru locuitorii lor, erau de fapt o instituție inumană, profund degradantă și distrugătoare de destine.

Un astfel de caz  este cel al căminului de la Cighid, din judeţul Bihor, unde, de la înființare (1 octombrie 1987) și până în aprilie 1990, au murit 160 de copii din totalul de 183 de copii internați.

Investigaţiile desfășurate de cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au scos la iveală existenţa unor rate de mortalitate absolut șocante în instituţii așa-zise „de ocrotire” a minorilor din timpul comunismului. Doar în căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă, se estimează că, în intervalul 1967 și 1990 au murit peste 15.000 de minori.

În cele patru cămine investigate, au fost descoperite decesele a peste 2.207 de copii.

Știrea a tulburat redacțiile din țară. PRESSHhub a cerut istoricului Florin S. Soare, cercetător la Institutul de Investigarea a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, autor al proiectului și cel care a condus investigațiile, să ne explice cum a fost posibil un fenomen de astfel de proporții și ce șanse sunt să găsim vinovații și să sancționăm aceste crime.

Pentru aceste cazuri au fost depuse două sesizări penale, în 2017 si 2018, cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase, iar pentru faptele sesizate s-a început urmărirea penală in rem, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PRESShub: Domnule Florin Soare, îmi amintesc că ne-am supărat când reporterii străini au relatat – parcă prea mult, s-a spus atunci – condițiile din orfelinatele României. Dar iată că se putea și mai rău. Cât de gravă era situația în căminele acestea spital?

Florin Soare: Pentru reporterii străini și misiunile umanitare, șocul descoperirii căminelor-spital trebuie să fi fost similar descoperirii atrocităţilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de vreme ce termenii folosiţi în presa internaţională despre ororile descoperite în aceste instituţii de „ocrotire” a minorilor sunt aceia de „lagăre”, „exterminare”, „genocid”, „masacru”, „gulag al copiilor”, „camere ale morţii” și „noaptea civilizaţiei”.

Iar mărturiile supravieţuitorilor și ale celor care au luat contact cu aceștia imediat după 1990, ca și imaginile video difuzate în presa occidentală, sunt cutremurătoare. Și poate că am fi putut vorbi de exagerări, dacă în urma investigaţiilor recente ale IICCMER, toate aceste atrocităţi nu ar fi fost confirmate de numărul impresionat de decese provocate de condiţiile inumane din astfel de centre.

Investigaţiile desfășurate până în prezent au confirmat existenţa unor rate de mortalitate absolut șocante pentru aceste instituţii așa-zise „de ocrotire” a minorilor. Vorbim aici doar de căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă, unde estimările noastre se ridică la peste 15.000 de victime în intervalul 1967-1990.

Citește și: Cine controlează televiziunile. Ramona Sorescu, de la comunicare pentru PSD la CNA

Pe măsură ce trece timpul, cercetările scot la iveală noi atrocități comise de regimul comunist. De ce v-ați îndreptat atenția asupra orfelinatelor, căminelor-spital?

Potrivit cadrului legal IICCMER are între atribuţii investigarea știinţifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.

Până în 2016 investigaţiile au vizat crimele comise în penitenciarele României comuniste urmărindu-se aducerea în faţa justiţiei a foștilor comandanţi de penitenciare. Vorbim însă de infracţiuni comise în anii ’50, aproape toţi cei responsabili decedând în cursul cercetărilor sau după depunerea sesizărilor penale. Așadar a trebuit inevitabil să ne apropiem de anii ’80.

Și am pornit de la cercetări pe care le aveam în mare parte finalizate, legate de politica demografică a regimului Ceaușescu. Existau două mai tipuri de abuzuri/crime care se pretau la constituirea unor dosare penale. Vorbim, mai întâi, de femeile care au decedat în spital în urma avorturilor provocate.

Este vorba de o situație particulară, aceea a femeilor ajunse în spital și lăsate să moară pentru că nu au recunoscut că si-au întrerupt sarcina si nu i-au denunțat pe cei care le-au ajutat. Problema esenţială a fost aceea a lipsei documentelor care puteau proba acest lucru.

O a doua direcție a fost aceea a abuzurilor petrecute în căminele de copii ale perioadei comuniste. Mă refer aici căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă ale spitalelor și la o categorie particulară de minori instituționalizați, aceia considerați a avea deficiențe nerecuperabile.

În fapt, în foarte multe cazuri era vorba de copii perfect sănătoși, sau cu deficiențe minore, orfani, abandonaţi sau proveniţi din familii dezorganizate care erau repartizaţi spre astfel de centre. O bună parte dintre acești minor prezentau întârzieri în dezvoltare, sau diverse afecţiuni cronice, tocmai din cauza regimului de viaţă din leagănele în care erau internaţi până la vârsta de trei ani.

Cum a decurs cercetarea? Ați mai găsit martori, documente? Ați găsit supraviețuitori?

Cercetările noastre pornesc de la identificarea victimelor în registrele de decese din arhivele de stare civilă ale primăriilor. Apoi, încercăm accesarea arhivelor fostelor centre, în măsura în care s-au păstrat, pentru că multe dintre documente, după transformarea în unităţi de reabilitare-recuperare, au fost distruse, ori au fost păstrate în condiţii improprii și s-au deteriorat iremediabil.

În privinţa martorilor, întâmpinăm dificultăţi din cauza faptului că majoritatea celor care au supravieţuit nu sunt în măsură să poată da declaraţii despre abuzurile la care au fost supuși.

Cu toate acestea, există încă suficienţi martori direcţi, copii care au fost înfiaţi, sau care au beneficiat de diverse programe de recuperare, care astăzi se dedică ajutorării foștilor colegi și cu care am putut sta de vorbă, iar mărturiile lor sunt esenţiale pentru sesizările penale pe care le înaintăm.

Mi se pare șocant cât de mult seamănă cu modalitatea nazistă de exterminare a copiilor cu probleme. Așa a procedat și Hitler. Cum credeți că se întâmplau lucrurile în aceste cămine? Erau încurajați responsabilii să-i lase pe copii să moară, existau ordine, sugestii, o îngăduință tacită?

Până în prezent nu am identificat nici un document care să ateste că a existat un program de eliminare fizică a minorilor cu deficienţe. Cu toate acestea, prin condiţiile inumane de viaţă din astfel de centre, caracterizate prin: alimentație necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa asistenței medicale, lipsa hainelor, frig, igrasie, personal insuficient și necalificat, violenţele la care erau supuși și rata foarte mare a deceselor, se conturează premisele unui regim de exterminare.

Iar un exemplu elocvent este cel al Căminului-Spital pentru minori nerecuperabili Cighid din judeţul Bihor, unde de la înființare, 1 octombrie 1987, și până în aprilie 1990 au murit nu mai puţin de 160 de copii, dintr-un număr total de 183 internați.

În acest moment este extrem de dificil de stabilit cu exactitate cine se face vinovat direct de aceste crime. Pentru că lanţul responsabilităţilor poate pleca de la personalul și conducerea acestor centre, președinţii de consilii populare judeţene în subordinea cărora se aflau, medici, membrii comisiilor de ocrotire a minorilor, până la conducerea de statului.

În același timp, comunismul impusese o natalitate forțată. Cum se explică măsurile acestea care par că se bat cap în cap?

Într-adevăr, începând cu anul 1966 regimul Ceaușescu a iniţiat una dintre cele mai restrictive și agresive politici pronataliste, care urmărea o creștere forţată a populaţiei, fără respectul față de om și fără asigurarea tuturor condițiilor decente de viață.

Rezultatele acestei politici au fost: creșterea mortalității materne și infantile, creșterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice și psihice, cu diverse boli moștenite sau dobândite după naștere, mii de copii ajungând orfani și un număr impresionant de abandonaţi. Însă aceștia nu erau copii pe care îi dorea regimul și care puteau contribui la construcţia socialistă.

Dacă li se spunea că nu există interesul ca acei copii să supraviețuiască, cine o făcea, de la ce nivel venea „decizia”?

Cred că mai degrabă putem vorbi de o înţelegere tacită a faptului că reprezentau categorie de copii pe care statul nu era dispus s-o recunoască și nici să investească în recuperarea lor. Ei erau „rebuturile” politicii demografice și pe cale de consecinţă au fost izolaţi în cămine-spital sau spitale și secţii de neuropsihiatrie, unde au fost supuși la tratamente neomenoase și degradante, ţinuţi în condiţii de cele mai multe ori incompatibile cu viaţa.

Din ce cauze mureau cei mai mulți? Nu erau tratați, erau prost îngrijiți?

În asta constă de fapt responsabilitatea celor care îi aveau în îngrijire. Că într-o proporție extrem de mare, acești copii mureau din cauza condițiilor inumane din aceste centre, mă refer la alimentația deficitară, la lipsa condițiilor igienico-sanitare și a asistenței medicale, dar mai ales la frigul din lunile de iarnă.

De departe cea mai comună cauză prezentă în certificatele de deces este bronhopneumonia. Această cauză este consemnată în actele de deces de 61 de ori dintr-un total de 160, la Sighetu Marmației de 57 de ori în cele 91 de acte deces, iar la Siret de 182 de ori în cele 340 de decese înregistrate în anii ’80.

La acestea se alătură numeroase cazuri de enterocolită, malnutriţie și chiar traumatisme cranio-cerebrale. Vorbim așadar de decese provocate de condiţiile existente și de afecţiuni ce puteau fi ușor de prevenit, diagnosticat și tratat.

După moartea acestor copii, ați găsit vreun raport de anchetă făcută atunci? Cum se proceda? Cum se justifica mortalitatea masivă?

Până în prezent, nu am întâlnit vreun document rezultat din vreo ancheta asupra acestor decese. Nici măcar în cazurile de morţi violente sau a traumatismelor cranio-cerbrale. Existau dări de seamă semestriale ce consemnau aceste cifre, însă erau tratate cu indiferenţă de către cei ce aveau atribuţii de control.

Pentru că moartea în aceste centre intrase în firesc. Inclusiv, caietele de tură ale infirmierelor consemnau sec: „La ora 19 am luat serviciul în primire cu un efectiv de X de copii. În timpul serviciului meu au decedat trei. În rest nimic deosebit.”

Ați cunoscut vreun medic, vreun îngrijitor de atunci? Ce v-a răspuns?

În general, cei acare au lucrat în astfel de instituţii se feresc să vorbească și sunt reticenţi la orice discuţie pe această temă. Am avut însă ocazia de a sta de vorbă cu fosta directoare a Căminului-spital Cighid, care a negat din start faptul că la Cighid, au murit copii.

Pusă în faţa probelor, a recunoscut, însă a pasat responsabilitatea asupra celor care îi trimiteau într-o stare de sănătate precară și asupra celor care nu alocau fonduri suficiente. Formula folosită de ea pentru a descrie ce s-a întâmplat la respectivul centru este elocventă pentru ceea ce au însemnat în fapt Căminele-spital:

„Cighidul era locul în care se putea muri fără ca cineva să răspundă”.

Orfelinatele aveau și copii cu un singur părinte sau cu părinți care nu erau capabili să-i crească. Sau aveau rude. Au fost părinți sau aparținători care să încerce să afle ce s-a întâmplat cu copilul lor, de ce a murit? Au fost reclamații? Nici după revoluție?

În măsura în care aveau aparţinători, aceștia primeau doar certificatul deces, sau aveau posibilitatea de a-i înhuma în localităţile de domiciliu. Toţi ceilalţi erau înhumaţi la marginea cimitirelor din localitate, fără slujbă, eventual cu cruci de lemn, care în timp au dispărut. Astăzi, în acele spaţii în care au fost îngropaţi sute de minori, se mai zărește sporadic câte o cruce de metal pusă de către unii părinţi.

Așa cum spuneam, investigaţiile pe care le desfășurăm se concentrează asupra căminelor-spital, spitalelor și secţiilor de neuropsihiatrie infantilă, acestea fiind locurile în care întâlnim cel mai mare număr de decese. Vreau să menţionez faptul că majoritatea celor internaţi în astfel de centre proveneau din familii sărace, dezorganizate, mulţi dintre ei erau abandonaţi încă de la naștere. În aceste condiţii este dificil de imaginat că ar fi fost cineva preocupat să afle ce s-a întâmplat.

Știm că ați făcut sesizări penale în legătură cu aceste cazuri. Ce mai știți despre modul în care se lucrează la acestea?

În anul 2017, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a inițiat o serie de investigații speciale cu privire la abuzurile la care au fost supuși minorii, în urma cărora au fost sesizate organele de urmărire penală pentru infracțiuni contra umanității în legătură cu căminele-spital de la Cighid, Sighetu Marmației, Păstrăveni și Spitalul de neuropsihiatrie infantilă de la Siret.

În cele patru cămine au fost investigate decesele a peste 2207 de copii. Legat de cele patru centre au fost depuse două sesizări penale, în 2017 si 2018 cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase, iar pentru faptele sesizate s-a început urmărirea penală in rem, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sunt conștient că este vorba de dosare complexe, cu un numai foarte mare de victime, de martori ce trebuie audiaţi, însă consider că în cei cinci ani scurși de la primul denunţ se putea face mai mult. Și asta inclusiv din partea IICCMER, care timp de trei ani a suspendat investigaţiile pe acest subiect. Vă mai pot spune de la începutul acestui an, în contextul unei noi conduceri la nivelul institutului, cercetările s-au reluat, iar până la finele acestui an vom anunţa rezultatele unei noi investigaţii.

Totodată, în primăvara acestui an, procurori de la Parchetul General alături de cercetători de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului au desfășurat o acțiune de exhumare a două dintre victimele Căminului spital pentru minori irecuperabili Păstrăveni, în vederea efectuării unei expertize medico-legale de către experți din cadrul INML Mina Minovici București. Așteptăm rezultatul acestor analize și sperăm la o soluţie cat mai cat mai rapidă în cazul acestor dosare.

Simțiți că există un interes din partea celor responsabili de a îneca în uitare acest trecut care nu ne onorează?

Nu aș putea spune asta, mai ales că cei care poartă răspunderea pentru ororile din căminele spital nu mai activează în sistem. Rămâne în sarcina instituţiei noastre să aducă la lumină aceste crime și abuzuri petrecute în timpul regimului comunist, iar instituţiile abilitate, pe baza probelor pe care le punem la dispoziţie, să aducă în faţă justiţiei pe cei responsabili.

Totodată, consider că statul român are datoria morală de a face dreptate acestor victime, de a le recunoaște și de a-i include pe cei ce au avut de suferit în căminele și orfelinatele ceaușiste în categoria victimelor comunismului, iar supravieţuitorii să poată beneficia de o serie de drepturi cu caracter reparatoriu.

Citește și: Cercetarea românească, prea săracă pentru a fi performantă

Cine este Florin Soare

Florin S. Soare (n. 1984), este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din București și al programului de master „România în secolul XX”, al aceleiași universităţi. Doctor în Științe Umaniste la Facultatea de Istorie – Universitatea din București. Teza de doctorat Instituționalizarea pronatalismului în România comunistă. Proiectare, aplicare, consecințe.

Cercetător la Institutul de Investigarea a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCR/IICCMER) din 2007 până în prezent. A mai publicat: Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă (coautor, Editura Polirom, 2010), Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu.

Instituţii și practici (coord., vol II, Editura Polirom, 2011), „Controlling and Constraining. The Prohibition of Abortion in 1980’s Romania” în People and the State. Divergent Medical Discourses (Elena Bărbulescu coord.) (Editura Mega, 2011), „Ceaușescu’s Population Policy: A Moral or an Economic Choice Between Compulsory and Voluntary Incentivised Motherhood?” în European Journal of Government and Economics (vol. 2, nr. 1/2013).

Urmăriți PressHUB și pe Google News!