În această săptămână, se împlinește un an de când scriu cu o regularitate de care aproape că nu mă credeam în stare pentru această extraordinara platformă care este PRESShub. Cincizeci și două de texte, așadar, fără nicio excepție, unele scrise în cele mai improbabile locuri pe unde am umblat, dar cele mai multe din fața laptopului, din biroul de acasă, locul în care se adună cioburile zilelor.
A fost până acum în primul rând un exercițiu de disciplină mentală, de educare a voinței, dar și a inspirației. E un exercițiu pe care îl recomand și studenților mei, căci el dezvoltă o anumită rigoare, ce nu ține doar de forma sau de ritmul scrisului, de dimensiunile unui text care trebuie respectate, ci și de antrenarea pașilor pe care trebuie să-i facă mintea, de elasticitatea gândurilor și de capacitatea lor de a se înlănțui în fraze cu sens.
A fost apoi o provocare majoră: aceea de a ține pasul cu actualitatea, dar păstrând o anumită distanță față de ea. Este provocarea (căreia foarte probabil nu i-am răspuns întotdeauna cum se cuvine), de a găsi acea distanță optimă față de actualitate care să te împiedice să te scufunzi în ea, să te lași dus de valurile ei necruțătoare, dar care să te țină în același timp în imediata ei apropiere, să-i simți pulsul, clocotul, chiar și seducția, fără a-i ceda pe cât posibil.
Nu sunt un jurnalist (am dificultăți uneori în a scrie scurt), sunt filosof prin formație și prin deformare profesională. Dar din filosofie am învățat cum să fii inactual fără să fii inadecvat, nostalgic sau ostil prezentului.
Inactualitatea este felul în care filosoful poate fi un soi de jurnalist elaborând ceea ce s-ar chema o gândire a prezentului stând chiar pe marginea lui. Căci nu este vorba doar de a reda prezentul, de a-l transmite și transpune în articole de presă (atât de necesare), ci de a-i înțelege amestecul de sens și de non-sens, de importanță și de neînsemnătate.
A încerca să înțelegi ce anume din prezentul care ne copleșește este efemer și ce anume persistă din tot ceea ce trece fără să băgăm de seamă.
Jurnalismul filosofic caută să extragă mai ales întrebările bune din prezent, întrebarea-cheie, de fapt: „Ce înseamnă toate acestea?” sau, altfel exprimat, „De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?”. Cu alte cuvinte: „Ce anume din ceea ce ni se întâmplă azi merită reținut, merită atenția și grija noastră, timpul nostru prețios și energia noastră emoțională?”.
Făcând un astfel de jurnalism, cel mai mare păcat și cea mai gravă impostură intelectuală este aceea de a încerca să înghesui realitatea în propriile tale certitudini și adevăruri.
Nu mi se pare o trădare mai mare a intelectualilor (filosofi sau nu) decât aceea de a căuta în realitate confirmări ale propriilor lor idei și convingeri, pe care să le răspândească apoi într-un public avid de înțelesuri și răspunsuri.
Atunci când veți auzi un intelectual exclamând: „V-am spus eu!”, să vă depărtați de el, pentru că tocmai face reclamă unui produs ieftin pe care îl vinde la suprapreț: propria lui vanitate. Feriți-vă cât puteți de profeții cărora realitatea nu încetează să le confirme profețiile.
Iar rețelele sociale au dat multor înțelepți de tinichea ocazia de a face acest comerț nedemn și lipsit de respect cu întrebările și speranțele noastre.
Ce am mai învățat din această practică de jurnalist-filosof?
Am mai învățat că relația cu prezentul unei societăți tumultoase cum este cea românească nu e deloc ușoară: bombardați cum suntem, în spiritul timpului, de milioane de lucruri inutile care ne fac adeseori să ne pierdem discernământul și să ne consumăm energia urmărindu-le, pierdem din vedere multe din lucrurile importante care chiar dau un sens vieții noastre.
Unele nu sunt plăcute, altele nu sunt vizibile. Dar sunt unele care cer imperativ din partea noastră, a tuturor, două calități majore: curaj și moderație, neapărat folosite împreună.
Intelectuali sau nu, jurnaliști sau cititori, avem cu toții nevoie de curaj și moderație în această societate complexă, guvernată haotic, măcinată de corupție, dar și de lașități și fobii nespuse, de prejudecăți grele, amestec de impostori guralivi și de eroi tăcuți.
De curaj, pentru a denunța nu doar lucrurile cele mai generale și mai îndepărtate de noi, ci și cele din vecinătatea noastră: dacă ești medic, să denunți șpaga din spitale, dacă ești profesor, violența sau incompetența din școli, dacă ești magistrat, abuzurile din justiție, dacă ești simplu cetățean, nedreptățile și fraudele mărunte din jurul tău.
Nu avem cum să mergem înainte laolaltă întorcându-ne privirea de la toate acestea, ca și cum nu ar exista. Pentru că ne ajung din urmă precum ciupercile agresive din The Last of Us și ne transformă la rându-ne în monștri, dacă nu ne strângem în solidarități trainice.
Ori de câte ori tăcem în fața unei nedreptăți, va crește și mai mare; nu va dispărea de la sine doar pentru că decidem să o ignorăm, pentru că ne este mai comod să ne prefacem că nu există, pentru că nu e treaba noastră etc.
Dar și de moderație, căci curajul nu este isteria extremistă sau violența care să ne ațâțe pe unii împotriva altora. Orice societate e străbătută de fisuri și de tensiuni. E o iluzie periculoasă să ne dorim ca toate acestea să dispară și să visăm că rămânem sudați ca un corp perfect și omogen: aceasta este iluzia xenofobilor, pentru care orice străin e rău și tot ce e rău vine de la străini.
Ne suntem oricând, oriunde, cel puțin în parte, străini unii altora, dar asta nu ne face dușmani. Suntem diverși, iar diversitatea nu e un păcat, nu e o boală sau un pericol, ci e chiar șansa noastră de a ne îmbogăți trăind unii cu alții.
Moderația este răspunsul așezat și ferm al unei persoane care gândește cu mintea ei și nu cu mintea altora, care simte cu propriile-i trăiri și cu nu cele induse prin manipulare.
Moderația fără curaj ne împinge spre lașitate. Curajul fără moderație ne aruncă în extremism. O democrație ca a noastră care crește (și ea crește greu) are nevoie ca fiecare dintre noi să înțeleagă că nici lașitatea și nici extremismul nu sunt soluții la problemele cu care ne confruntăm.
Fiecare trebuie să-și pună la bătaie forța de a spune nu nedreptății și de a spune da înfruntării prezentului. Suntem încă departe de ce ne dorim, știm asta, dar mult din ce vrem să fie țara asta în viitor depinde, în fiecare zi, de fiecare dintre noi, cu fața întoarsă spre prezent.
PS: Toată recunoștința mea merge către echipa formidabilă de jurnaliști profesioniști de la PRESShub, în special către Răzvan Chiruță, cu care am avut o comunicare impecabilă, cristalină, vreme de un an de zile. Ei fac parte dintre stâlpii libertății de exprimare în România de azi.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
