Geopolitică și droguri. Evenimentele de la 2 Mai au scos în evidență încă o dată cât de gravă este probema traficului și consumului de droguri. România fiind țară de consum, este util să vedem cum s – a ajuns aici.
Dar ne vom axa numai asupra contextului internațional.
Unul dintre cele mai interesante şi importante aspecte ale problemei producerii, traficului şi consumului de droguri este reprezentată de legătura dintre droguri, problemele (aspectele) geostrategice, terorism, crima organizată şi ineficienţa (slăbiciunea) autorităţilor (instituţiilor) publice naţionale.
Cele mai ilustrative exemple în acest sens pot fi considerate în principal Afganistanul şi Birmania (Burma, Myanmar).
Cele mai mai mari ţări din lume producătoare ilegale de opiu, Afganistanul şi Birmania, au fost (şi poate într-o anumită măsură încă mai sunt) două state paria pentru comunitatea internaţională.
Interdicţia producerii a determinat rentabilizarea comerţului illicit, care la rândul său a justificat impunerea sancţiunilor şi a embargourilor. Sancţiunile şi embargourile au reprezentat factori agravanţi ai recurgerii la economia drogurilor ilicite.
Afganistanul şi Birmania au cunoscut o considerabilă majorare a producţiilor de opiacee, corespunzătoare redeschiderii statelor respective circuitului comerţului mondial şi economiei de piaţă.
În ambele ţări, regimurile aflate la putere au tolerat dezvoltarea economiei drogurilor (ne referim aici la regimul taliban din Afganistan şi la junta militară din Birmania), impunând chiar taxe sau obţinând venituri substanţiale de pe urma acestor activităţi.
Comunitatea internaţională, prin impunerea izolării economice şi diplomatice, pe lângă faptul că a transformat aceste state în state paria, nu a reuşit să rezolve problemele pe care dorea să le rezolve.
Deşi nu s-a dovedit existenţa unei legături cauzale directe şi absolute între izolarea diplomatică a Afganistanului şi Birmaniei şi mărirea producţiei lor de droguri ilicite, putem spune că sancţiunile impuse mai degrabă au încurajat recurgerea la economia drogurilor de către populaţii şi state din ce în ce mai izolate.
Politica internaţională de izolare a Birmaniei şi Afganistanului nu a avut un efect pozitiv asupra conflictelor lor interne, a cadrului democratic, al respectării drepturilor omului sau al producţiei de droguri.
Şi în Afganistan şi în Birmania economia opiului are o netă dimensiune politică, chiar geopolitică.
Condiţiile politice au avut ascendent asupra celor economice. Piaţa opiului este o problemă geopolitică, implicând mai mult factori politici decât economici. Aceasta se traduce în practică prin raportul de forţe pe plan teritorial şi etnic între diferiţii actorii (comandanţii locali afgani, juntele birmane şi rebeliunile armate).
Pe de altă parte, se poate spune că deşi drogul a fost nervul războiului, poate deveni scopul său. În Birmania deciziile politice majore au contribuit în mod net la creşterea producţiei de opiu.
În Afganistan, preponderenţa economică şi strategică a opiului, precum şi importanţa sa ca instrument de negociere şi de presiune, au determinat adoptarea unor anumite decizii politice de către diverşii actori ai scenei politice, cum ar fi statele, organizaţiile internaţionale, sau chiar narcotraficanţii.
Putem spune că atât pentru junta birmană, cât şi pentru regimul taliban din Afganistan, drogurile au reprezentat o dilemă, deoarece imperativele politicii interne erau incompatibile cu cele ale politicii externe.
Armatele etnice şi narcotraficanţii din Birmania sau ţăranii producători de opiu din Afganistan, trebuiau să aleagă între o autoritate internă şi o recunoaştere externă parţială cu valoare relativă pe scena geopolitică internă.
Se poate observa că deciziile politice au trasat ritmul dezvoltării producţiei de opiu. Toate cele înfăţişate până acum îndreptăţesc afirmaţia că există o relaţie simbiotică între droguri şi terorism, structurată în jurul a cinci piloni.
Este vorba aici de pilonul economic (drogurile finanţează terorismul, iar teroriştii protejează operaţiunile traficanţilor), logistic (traficanţii şi teroriştii utilizând aceleaşi mijloace şi tactici), istoric (după Războiul Rece, teroriştii, nemaifiind finanţaţi de state, au fost nevoiţi să recurgă la traficul de droguri), farmacologic (unii terorişti gândind în mod corect că pot slăbi inamicul inundându-l cu droguri provocând dependenţă accentuată) şi axiologic(culturile şi consumul de droguri erodând până la distrugere toate elementele necesare pentru funcţionarea democraţiei, lucru pe care teroriştii l-au înţeles prea repede).
Potrivit serviciilor americane antidrog şi antiteroriste, precum şi potrivit Departamentului de Stat, narcoterorismul a devenit o activitate transnaţională, desfăşurată de diverse grupări, situate pe mai multe continente.
Putem menţiona aici America Latină (FARC, ELN şi AUC din Columbia, Sendero Luminoso din Peru), Asia Centrală şi fosta URSS (Al Qaida şi Mişcarea Islamică din Uzbekistan), Asia de Sud (Grupurile militante din Kashmir, LTTE din Sri Lanka, fostul Ceylon), Asia de Sud-Est (UWSA, Grupul Abu Sayyaf din Filipine), Orientul Mijlociu (Hezbollah, Jihadul Islamic) şi Europa (PKK, PIRA, ETA şi grupările musulmane din Kosovo şi Bosnia-Herţegovina).
Termenul de narcoterorism a fost folosit pentru prima dată de către fostul preşedinte peruan Fernando Belaunde Terry în 1983, pentru a descrie atacurile întreprinse împotriva poliţiei anti-drog peruviene de către gherilele marxiste Sendero Luminoso, fiind preluat şi de fostul preşedinte american Ronald Reagan în 1986.
Acelaşi termen a fost menţionat pentru prima dată de autorii români într-o carte apărută în 1991 la Editura Humanitas.
Potrivit DEA (Drug Enforcement Agency) narcoterorismul se referă la “acte teroriste întreprinse de către grupuri care sunt implicate direct sau indirect în cultivarea, producerea, transportul şi distribuţia drogurilor ilicite”.
Conform acestei definiţii, grupurile narcoteroriste sunt acele grupuri care folosesc comerţul cu droguri pentru a-şi finanţa activităţile teroriste.
În aceeaşi ordine de idei, DEA consideră că se poate vorbi despre narcoterorism şi atunci când există legături strânse şi scopuri comune între organizaţiile traficanţilor de droguri şi organizaţiile teroriste.
Cu toate acestea, nu putem considera că aceste definiţii sunt total corecte. Această afirmaţie poate fi demonstrată prin faptul că, deşi organizaţiile traficanţilor de droguri şi organizaţiile teroriste împărtăşesc deseori aceleaşi obiective pe termen scurt, obiectivele pe termen lung pot fi uneori diferite.
În realitate, există legături foarte strânse între droguri, terorism şi operaţiunile sub acoperire încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar folosirea banilor obţinuţi din droguri pentru finanţarea unor operaţiuni discrete a fost mai mult apanajul ţărilor din tabăra câştigătoare a Războiului Rece.
Printre cele mai cunoscute cazuri în acest sens se numără utilizarea fondurilor obţinute din traficul cu cocaină pentru a finanţa activităţile rebelilor Contras, ce luptau împotriva regimului sandinist din Nicaragua.
Mai recent s-a dovedit existenţa unor strânse legaturi între droguri şi terorism în zone ca Irlanda de Nord, Cecenia, Columbia, Uzbekistan şi Kosovo. Concluzia ce se trage de aici este foarte simplă, adică mai puţini bani din droguri înseamnă mai puţini bani pentru grupările teroriste.
Citește și: Soția judecătorului CCR Gheorghe Stan, promovată cu notă maximă la Tribunalul București
Pe lângă faptul că atât pe teritoriul afgan, cât şi pe cel birman, exista o tradiţie a cultivării opiului (mai pronunţată în spaţiul birman), motorul declanşării producţiei de masă a fost în ambele cazuri unul extern.
Ne referim aici în ordine cronologică la invazia gomindanistă din 1949 şi la cea sovietică din 1979 (am putea spune din direcţii idelogice diferite, sau din taberele opuse implicate în Războiul Rece).
Trebuie făcută totuşi deosebirea între calitatea de ocupant a Armatei Roşii şi căutarea unui refugiu pe teritoriul birman de către forţele armate gomindaniste. Legat de această deosebire vine şi faptul că armatele gomindaniste erau concomitent cultivatoare şi consumatoare de droguri, pe când forţele sovietice erau numai consumatoare. Ulterior, cultivarea a fost impulsionată de serviciile secrete străine, în special CIA.
O altă deosebire constă în ceea ce priveşte amestecul puterii politice. În Afganistan, din punct de vedere oficial, producţia şi consumul de droguri erau condamnate, pe când în Birmania, aceste activităţi s-au desfăşurat până de curând sub controlul juntei militare ce guvernează ţara de circa 40 de ani.
Mai mult decât atât, diferă şi regimurile din aceste două ţări. Afganistanul a cunoscut o semi-dictatură comunistă (semănând mai mult cu un regim autoritar), care a încercat să impună sistemul partidului unic de tip sovietic, dar fără a reuşi să ajungă la o dictatură comunistă clasică, pe când Birmania este condusă de 40 de ani de către junte militare, care au interzis activitatea partidelor politice.
În compensaţie, opoziţia afgană a fost mult mai divizată, iar factorul religios a jucat roluri opuse. Islamismul i-a îndemant pe afgani la luptă şi rezistenţă armată, pe când budismul himayana (religia dominantă în Birmania) a dus la pasivitate şi resemnare în faţa regimului militar.
Iar din punctul de vedere al istoriei politico-instituţionale, Birmania a fost colonie britanică (cucerită în urma a trei războaie, 1824-1826, 1852-1853 şi 1885-1887), cunoscând timp de trei ani şi ocupaţia japoneză, pe când Afganistanul nu a cunoscut experienţa colonială.
Afganii au fost conduşi de proprii regi până în 1973, situaţie inexistentă pentru birmani din secolul 19.
Afganistanul şi Birmania nu pot fi separate de marile zone producătoare de droguri în care se află, adică Semiluna de Aur (Afganistan, Pakistan şi Iran) şi Triunghiul de Aur (Birmania, Laos şi Tailanda).
Semiluna de Aur şi Triunghiul de Aur reprezintă principalele zone de producere ilicită a opiului, pe când Columbia este principalul producător de cocaină.
Atât Semiluna, cât şi Triunghiul de Aur nu pot fi separate de istoria comerţului cu droguri în Asia.
Probabil că germenii acestui comerţ pot fi consideraţi Drumul Mătăsii şi comerţul matitim chinez, care în secolul 1 î.e.n atinsese coastele Africii.
Mai mult ca sigur că planta de mac are origini europene fiind răspândită pe continentul asiatic de negustorii arabi. Aceiaşi negustori au răspândit planta în India în secolul 7 e.n, iar în China un secol mai târziu.
Afganistanul şi Birmania sunt cei mai mari producători mondiali de opiu şi heroină. La nivelul anului 2003, Afganistanul a avut o producţie de 3.600 tone de opiu (suprafaţa cultivată fiind de 80.000 de ha), Birmania a recoltat 810 tone (de pe 62.000 de ha), fiind urmată de Laos, cu 120 de tone (având 12.000 de ha).
Motivele dezvoltării în asemenea proporţii a unei economii ilegale în aceste state sunt multiple şi complexe.
Dintre acestea un rol primordial îl joacă contextul (cadrul) politico-teritorial-strategic şi, legat de acestea, conflictele armate.
Semiluna de Aur şi Triunghiul de Aur sunt caracterizate prin suprapunerea unor dimensiuni fizico-geografice, economice, culturale, sociale, politice şi lingvistice multiple şi diverse.
Un aspect comun al Asiei de Sud-Vest (zonă în care este situată Semiluna de Aur) şi al Asiei de Sud-Est (unde se află Triunghiul de Aur) este antagonismul existent între zonele joase, de câmpie (locuite de etniile majoritare şi dens populate) şi cele înalte, de obicei muntoase (slab populate şi locuite de minorităţile etnice).
Un alt aspect este caracterul artificial al frontierelor naţionale trasate între aceste state şi existenţa unor state non-naţionale, cu un caracter eterogen.
Aceste două spaţii geografice pot fi considerate laboratoare ale geopoliticii şi geostrategiei în Asia, mai ales din cauza faptului că sunt spaţii ale rivalităţilor istorico-politice.
Un prim aspect comun pentru Afganistan şi Birmania este faptul că producerea drogurilor a căpătat o amploare fără precedent după cel de-al Doilea Război Mondial, concomitent cu procesul de globalizare economică şi cu războaiele civile din aceste ţări.
Alt aspect este faptul că producerea şi traficul de droguri în aceste zone sunt efecte colaterale (secundare) ale Războiului Rece, fiind impulsionate de rivalităţile politico-ideologice şi amestecul serviciilor secrete (în primul rând CIA). Serviciile secrete, în primul rând cele americane şi franceze, au stimulat producţia şi comerţul de droguri.
În sfârşit, veniturile obţinute din droguri sunt folosite pentru finanţarea activităţilor teroriste şi ale mişcărilor secesioniste.
Semiluna de Aur are o tradiţie mult mai îndelungată în domeniu decât Triunghiul de Aur. Cu toate acestea, a devenit o zonă principală de producţie a opiului abia în anii ` 50, pe când Triunghiul de Aur a căpătat acest statut în anii ` 70 (în cadrul său primul loc fiind deţinut de Birmania). Semiluna de Aur şi-a redobândit primul loc la începutul anilor 90 (datorită Afganistanului).
Semiluna de Aur poate fi definită ca acea zonă geografică situată la întretăierea între Asia Centrală, de Sud şi de Vest. Zonele muntoase ale Afganistanului, Iranului şi Pakistanului definesc contururile Semilunii de Aur.
Cu toate că în această zonă consumul de droguri avea o tradiţie îndelungată, abia în 1853 Iranul a început exportul de opiu spre Europa, datorită întreruperii legăturilor cu sursele de aprovizionare din India, în urma celor două războaie sino–britanice ale opiului (1839-1842, concomitent cu primul război anglo-afgan şi 1857-1862, când au participat şi francezii alături de britanici, datorită începutului expansiunii coloniale în Indochina Franceză).
Producţia iraniană de opiu a crescut până la 1350 de tone în 1936, reprezentând 15 % din veniturile obţinute din activitatea de comerţ exterior. La mijlocul anilor 50 populaţia iraniană număra 2 milioane de opiomani. În 1955, la presiunile SUA, guvernul iranian a interzis producţia şi consumul de droguri.
Ca efect al acestei măsuri, a apărut piaţa neagră, care nemaiputând să se aprovizioneze decât în mică măsură din producţia proprie, a determinat creşterea producţiei de droguri în Afganistan, Pakistan şi Turcia. Interdicţia a durat până în 1969, când şahul a pretins ca şi celelalte trei state să aplice aceeaşi măsură. Regimul islamic venit la putere în Iran în 1979 a impus o prohibiţie totală şi mult mai dură. Aceeaşi prohibiţie a fost instaurată şi de guvernul afgan în 1958, dar fără nici un rezultat practic.
Drept rezultat, în anii 70 producţia afgană de opiu varia de la 100 la 300 de tone anual, iar numărul opiomanilor se cifra la circa 100.000.
În Pakistan, ultima recoltă legală din 1979 a fost de 800 de tone, iar în anii următori interdicţia absolută instaurată de regimul islamic al generalului Zia-ul-Haq a dus la mari restrângeri ale producţiei pakistaneze.
Cu toate acestea, cererea de pe piaţa pakistaneză a fost satisfăcută mai ales din producţia afgană, care s–a mărit de la 300 de tone în 1982 la 575 în anul următor. Chiar şi în aceste condiţii, numărul heroinomanilor pakistanezi s–a majorat de la 5.000 în 1978 la 100.000 în 1983, ajungând la peste 1.000.000 în 1988.
În acest context, Afganistanul deţinea încă din 1991 primul loc în lume la producţia de opiu cu 1782 de tone, cantitate ce a crescut la un maxim de 4.500 de tone în 1999 şi la 3.400 de tone în 2002. Creşterea astronomică a producţiei de opiu a fost unul din motivele principale pentru care SUA a întrerupt orice ajutor spre Afganistan.
Spre deosebire de conflictul vietnamez, unde implicarea CIA în producerea drogurilor a fost directă, în cazul conflictului afgan, producţia şi traficul de droguri au fost tolerate de CIA.
Deşi majoritatea fondurilor şi armamentului erau furnizate de SUA şi Arabia Saudită, serviciile secrete pakistaneze (ISI) se ocupau de distribuirea propriu – zisă a acestora rezistenţei afgane.
Veniturile obţinute din droguri au jucat un rol minor. Principalul beneficiar al acestor sume de bani se pare că a fost (şi poate mai este) Gulbuddin Hekmatyar, actualul aliat al talibanilor şi al Al-Qaeda. Transportul drogurilor se realiza cu camioanele armatei pakistaneze, ceea ce însemna şi venituri suplimentare pentru generalii pakistanezi implicaţi.
Ţăranii afgani au început să cultive opiu la ordinele mujahedinilor, ca un fel de taxă. Astfel s–a ajuns ca zona de graniţă afgano–pakistaneză să devină principalul producător de heroină şi să furnizeze circa 60 % din cererea de heroină de pe piaţa SUA.
Pe parcursul a 10 ani DEA (Drug Enforcement Agency) şi alţi oficiali americani din Islamabad au refuzat să investigheze orice acuzaţii formulate împotriva aliaţilor afgani, deoarece politica americană împotriva traficului de droguri de pe teritoriul afgan era subordonată scopului principal, mult mai important, şi anume războiul împotriva influenţei sovietice în zonă.
Acest fapt a fost confirmat în 1995 de către Charles Cogan, coordonatorul acţiunilor CIA în Afganistan în acea perioadă. Primele victime ale acestui context au fost chiar soldaţii sovietici, care au început să se obişnuiască din ce în ce mai mult cu consumul de droguri, vânzându–şi uneori în acest scop armele şi echipamentul. Bineînţeles că au dus cu ei acest obicei şi după întoarcerea acasă.
Drept efect şi societatea sovietică a început să se confrunte cu acest flagel în ultimii 3 ani de existenţă a imperiului sovietic.
Tot în această perioadă a demarat (probabil tot cu ajutor american şi pakistanez) cultivarea si consumul de droguri în republicile sovietice central-asiatice.
Banii obţinuţi din droguri au fost utilizaţi pentru finanţarea la începutul anilor 90 a Armatei Musulmane Bosniace şi a Armatei de Eliberare din Kosovo (Kosovo Liberation Army-KLA sau UCK).
Toate cele înfăţişate până acum îndreptăţesc formularea anumitor concluzii referitoare la situaţia Afganistanului între 1918-1992, având legături şi cu situaţia existentă în prezent.
Evenimentele petrecute pe teritoriul afgan nu pot fi tratate separat, fiind de fapt consecinţa evenimentelor din ţările vecine şi ale jocurilor strategice pe plan mondial şi regional.
De la începutul secolului 19, Afganistan a intrat în marele joc de interese (Great Game) între imperiul britanic şi cel ţarist, situaţie care a durat până în 1918.
Acest joc a dus la 3 războaie anglo–afgane (1839-1842, 1878-1880 şi 1919). Ulterior acestui an, acest echilibru a continuat, cu o înclinare ceva mai mare spre talgerul bolşevic al balanţei, situaţie care s–a prelungit până în 1947.
Independenţa Indiei, urmată de prăbuşirea imperiului colonial britanic a stricat acest echilibru care a asigurat supravieţuirea Afganistanului timp de 200 de ani. Locul Marii Britanii ar fi putut fi luat de India. Ceea ce a făcut imposibilă această înlocuire a fost destrămarea Indiei britanice, urmată de rivalitatea indiano-pakistaneză.
În acest context, singura putere care putea înlocui Marea Britanie pentru asigurarea echilibrului regional era SUA.
Cu toate insistenţele cercurilor conducătoare afgane în acest sens, americanii au declinat oferta, datorită miopiei strategice sau din alte motive. Date fiind aceste condiţii, căderea Afganistanului în sfera de influenţă sovietică era de neevitat.
Apropierea relaţiilor indiano–sovietice şi trecutul relaţiilor cu Iranul şi Pakistanul au făcut ca în momentul invaziei de către Armata Roşie, statul afgan să fie înconjurat fie de state ostile, fie de state care nu ar fi sărit în ajutor în caz de pericol.
Singura excepţie în acest sens ar fi putut fi considerată Pakistanul (într-o anumită proporţie). Aceasta deoarece regimul islamic condus de Zia-ul-Haq, instaurat în 1977 începuse un proces de normalizare a relaţiilor afgano-pakistaneze.
Atunci când americanii au sistat orice livrări de arme către India şi Pakistan datorită războiului din 1965, China a devenit principalul furnizor de arme al Pakistanului, iar relaţiile strânse cu China au devenit una dintre liniile directoare ale politicii externe pakistaneze.
După primul test nuclear indian din 1974, Bhutto a dat adevăratul start al programului nuclear propriu, cu ajutor chinez.
În momentul de faţă nu se ştie dacă Statele Unite au deţinut informaţii despre colaborarea nucleară sino-pakistaneză, sau chiar dacă au ştiut, deocamdată este o problemă strict secretă. Atât colaborarea, cât şi programul au cunoscut un nou avânt după instaurarea regimului militaro-islamic.
În 1982, diplomaţii chinezi au refuzat să dea un răspuns clar cu privire la colaborarea nucleară cu Pakistanul. Cu toate acestea, în anul următor analiştii Departamentului de Stat au ajuns la concluzia că marea putere est-asiatică acorda asistenţă în domeniul producţiei de materiale fisionabile şi al design-ului armelor.
În 1989 administraţia Bush şi-a exprimat îngrijorarea referitoare la „rapoartele cu privire la acordarea de asistenţă chineză programului de înarmare nucleară al Pakistanului”, situaţie negată din nou de diplomaţii chinezi.
Trei ani mai târziu, administraţia americană a exercitat presiuni asupra Chinei în 1992 pentru a adopta unele măsuri de siguranţă în operaţiunea de vânzare a unui reactor nuclear către Pakistan.
Invazia sovietică a Afganistanului a pus capăt celei de-a treia faze (etape) a Războiului Rece, o etapă de destindere, începută cu 10 ani mai devreme. A patra şi ultima fază a Războiului Rece (sau al doilea Război Rece) a fost caracterizată printr-o accelerare a cursei înarmărilor şi o sporire a tensiunii politice internaţionale, procese stopate odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov.
Anterior invaziei, consilierii liderilor de la Kremlin în avertizaseră pe aceştia asupra posibilităţii declanşării celui de Al Treilea Război Mondial.
Mutarea (acţiunea) afgană pe tabla de şah a geopoliticii mondiale a fost determinată de 2 presupuneri total eronate a conducerii sovietice, aceea că operaţiile militare vor dura numai câteva săptămâni, precum şi cea a absenţei oricărei reacţii americane.
Fostul preşedinte american Jimmy Carter a declarat că acest eveniment l–a determinat să înţeleagă adevărata natură a URSS. Reacţia americană a mai fost motivată şi de faptul că în 1979 SUA pierduse 2 aliaţi importanţi, Iranul şi Nicaragua. Implicarea americană pe teatrul afgan încă din 1979 reprezenta de fapt răspunsul la sprijinul acordat de sovietici nord–vietnamezilor.
În continuare, abia în perioada 1984-1986 administraţia Reagan s-a implicat în mod decisiv în conflictul afgan de partea mujahedinilor.
Pot fi luate în considerare 3 motive care au determinat această schimbare de optică a americanilor. Primul a fost acela că fără un ajutor masiv extern rezistenţa afgană ar fi fost înfrântă.
Al doilea motiv era că întărirea poziţiei mujahedinilor ar fi condus la slăbirea URSS atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern ar fi dus la diminuarea prestigiului PCUS şi al Armatei Roşii, precum şi la amplificarea nemulţumirilor şi creşterea sentimentelor islamiste în republicile sovietice central-asiatice.
Pe plan extern ar fi demonstrat că Uniunea Sovietică nu este în realitate o putere militară de prim rang din punct de vedere convenţional şi ar fi atras diminuarea influenţei sovietice în cadrul ONU, în Lumea a Treia şi în rândurile ţărilor nealiniate.
Al treilea motiv a fost reprezentat atragerea simpatiei ţărilor islamice. Până la invadarea Afganistanului de către sovietici valul de ură al extremiştilor islamici împotriva civilizaţiei europeano-creştine era îndreptat în exclusivitate împotriva SUA şi a ţărilor membre NATO.
Ulterior acestui moment, o serie de state şi cercuri de influenţă islamice au început să colaboreze strâns cu americanii, aceştia folosind factorul islamic pentru a submina URSS din interior şi din exterior.
Procesul de distribuire propriu-zisă a ajutoarelor a reprezentat prilejul cu care CIA a comis unele greşeli tactice, dintre care unele au dus la apariţia şi extinderea activităţii unor facţiuni afgane anti-occidentale, aliate cu militanţii arabi.
Comiterea acestor erori nu poate fi imputată în totalitate CIA. Principala vină în acest sens aparţine Pakistanului şi în special ISI. Toate ajutoarele americane (bani, armament, etc) erau filtrate de către serviciul secret pakistanez ISI, care deţinea efectiv controlul pe teritoriul afgan.
Acesta decidea care dintre grupările afgane să beneficieze în mod prioritar de armament şi instruire, proces caracterizat de favorizarea grupărilor islamiste şi pro-pakistaneze.
Exemplificator în acest sens este impunerea forţată şi nejustificată a grupării lui Hekmatyar ca principala forţă a rezistenţei, cu toate că eficacitatea ei combativă lăsa mult de dorit, iar opiniile anti – americane şi anti-occidentale ale liderului ei erau cunoscute de pakistanezi.
Conform unor relatări, Hekmatyar a fost agent pakistanez încă de la sfârşitul anilor 60. Alţi l-au suspectat că ar fi agent sovietic, deoarece forţele sale au ucis mai mulţi mujahedini decât sovietici. El a situat scopul revoluţiei islamice înaintea luptei împotriva URSS şi a guvernului pro-comunist de la Kabul.
Rolul predominant pe care l-a dobândit şi deţinut (şi poate încă îl deţine) multă vreme reprezintă o situaţie gravă, mai ales pentru faptul că exista o alternativă.
Ne referim aici la liderul tadjik Ahmed Şah Massoud, un musulman (sufit) moderat şi un excelent comandant militar. Calităţile sale militare sunt scoase în evidenţă de faptul că a respins 9 ofensive sovietice îndreptate împotriva sa, dintre care a 5-a şi a 6-a au fost considerate cele mai grele bătălii ale conflictului afgan.
A fost singurul lider al rezistenţei care a reuşit să treacă de la gherila statică (utilizată de toţi ceilalţi comandanţi afgani) la gherila mobilă, creând în acest scop o forţă militară de gherilă mobilă şi modernă.
Din păcate el nu a primit de la americani ajutorul pe care-l merita, mai ales datorită faptului că imaginea sa era distorsionată în ochii americanilor de către pakistanezi, care nu – l agreau din cauza vederilor sale moderate şi a caracterului său independent (contrastând cu atitudinea servilă a lui Hekmatyar faţă de pakistanezi).
Din această cauză, Massoud a căutat şi a găsit ajutor la iranieni, israelieni şi francezi. Astfel, liderul tadjik, cu toate că era cel mai bun general, iar vederile sale politice erau cele mai apropiate de interesele americanilor, nu a beneficiat de susţinerea acestora.
II
În acest context, guvernul american şi CIA au comis o primă eroare, aceea de nu face presiuni asupra oficialităţilor pakistaneze pentru a distribui ajutorul american (estimat la circa 3.000.000.000 de dolari în anii 80) într – o direcţie care să oglindească interesele SUA.
Cum acest lucru nu s-a petrecut niciodată, pakistanezii au continuat finanţarea disproporţionată a majorităţii grupărilor islamiste şi a grupărilor afgane cu vederi anti-occidentale, grupări care i-au antrenat şi pe militanţii islamişti care în zilele noastre au râspândit jihadul şi terorismul în întreaga lume.
În limbajul serviciilor secrete o astfel de operaţiune (situaţie) poartă denumirea de “blowback” (lovitură inversă sau întoarsă).
A doua eroare a americanilor a fost aceea de a nu supraveghea îndeajuns de atent acţiunile saudiţilor (mai ale diferitelor fundaţii şi organizaţii private). Aceştia pe lângă furnizarea de fonduri exportau şi ideile extremiste wahhabite.
Finanţarea era în special atribuţia oficialităţilor saudite, pe când propaganda wahhabită era susţinută în primul rând de diferite organizaţii neguvernamentale saudite. Din nefericire, cea mai mare parte a fondurilor mergea şi în acest caz spre Hekmatyar şi alte grupări radicale.
Osama Bin Laden, a cărui colaborare cu liderul paştun se pare că a început spre sfârşitul conflictului afgan, a beneficiat de fonduri în principal din surse private şi ale propriei familii. Din această cauză se poate spune că americanii aveau nevoie de el, însă el nu avea nevoie de americani.
Această realitate nu a fost percepută de agenţiile de specialitate americane, care ar fi trebuit să – l supravegheze mai îndeaproape pe Ben Laden încă din vremea conflictului afgan.
Datorită independenţei sale financiare, teroristul saudit îşi permitea să adopte o atitudine de sfidare la adresa americanilor şi să-şi urmărească propriile scopuri.
Ulterior conflictului afgan a avertizat guvernul saudit în ceea ce priveşte intenţiile lui Saddam Hussein de ocupare a Kuweitului. După invadarea micului emirat, cu toate că era de acord cu motivul prezenţei americane pe teritoriul saudit (războiul împotriva dictatorului irakian), se declara împotriva prezenţei trupelor americane.
Deşi şi-a oferit serviciile autorităţilor saudite, oferta sa a fost refuzată. Poate acest lucru a reprezentat o eroare. Dacă luptătorii săi ar fi venit în Arabia Saudită, probabil ar fi fost mai uşor de urmărit şi de controlat.
O dovadă în acest sens este plecarea lui Osama Ben Laden în Sudan în 1991. Acest moment a conferit un nou avânt procesului de globalizare a jihadului, demarat în Afganistan (unde au venit musulmani din întreaga lume).
Organizaţia (reţeaua) lui Ben Laden este în acelaşi timp o creaţie şi un efect al globalizării.
Caracterul său globalist şi cosmopolit este dovedit de faptul că a acţionat în peste 20 de ţări. Această trăsătură este amplificată de prezenţa în rândurile sale a unor oameni cu înaltă calificare economică şi tehnică, care au înţeles mecanismele de funcţionare ale democraţiilor şi ale economiei de piaţă şi încerrcă să le submineze cu propriile mijloace şi exploatând slăbiciunile acestora (aşa cum au dovedit din păcate şi recentele evenimente din Spania).
Se poate spune că într-o anumită măsură (din punctul de vedere al organizării ) reţeaua Al – Qaeda funcţionează ca o societate pe acţiuni, situaţie similară celei din anii 20, când bandele mafiote americane au început să se organizeze asemenea corporaţiilor comerciale.
A treia eroare americană este aceea a continuării finanţării rezistenţei afgane şi după retragerea sovietică din 1989. Nici în această perioadă nu s-a urmărit atent destinaţia reală a fondurilor, iar pakistanezii au continuat să acorde sprijin grupărilor radicale.
Situaţia a fost uşurată de faptul că atenţia americanilor şi a lumii întregi era îndreptată spre zona Golfului Persic. În această perioadă a început antrenarea sistematică a luptătorilor islamişti şi redistribuirea fondurilor în vederea exportării jihadului în diverse zone ale globului.
A patra eroare a Statelor Unite a fost folosirea sentimentelor pan-islamiste în primul rând în republicile sovietice central-asiatice dar şi în alte zone în vederea subminării URSS şi a aliaţilor săi. Aceste sentimente au scăpat apoi de sub control.
În sfârşit, a cincea şi ultima eroare a SUA este reprezentată de faptul că nu au întreprins nici un demers pentru a dimunua sau stopa producţia şi traficul de droguri din zonă, situaţie care a condus în prezent la transformarea zonei în primul producător mondial de opiu. Veniturile obţinute din opiu au fost şi sunt folosite pentru finanţarea diverselor acţiuni şi grupări teroriste.
După sistarea ajutoarelor şi căderea guvernului pro-comunist, SUA s-au retras complet din viaţa politică afgană, situaţie care a dus la modelarea scenei publice afgane în funcţie de interesele pakistaneze, ceea ce a condus la evenimentele din zilele noastre.
În prezent, rezolvarea situaţiei din Afganistan nu depinde numai de înfrângerea talibanilor şi a reţelei Al-Qaeda, ci şi de relaţiile şi raporturile de forţe dintre puterile mondiale şi regionale.
Ne referim aici la SUA, Rusia, China Pakistan, India, Iran şi fostele republici sovietice central-asiatice.
Un alt aspect care poate duce la agravarea situaţiei este dorinţa Statelor Unite şi a altor ţări occidentale de a impune cu orice preţ propriul sistem de valori, chiar dacă este un sistem de valori democratic.
Rezolvarea situaţiei din Afganistan depinde şi de eventuala construcţie a unor conducte petroliere pe teritoriul său, care să lege republicile central-asiatice de Oceanul Indian (ceea ce ar duce indirect la diminuarea influenţei Rusiei în zonă), precum şi de începerea exploatării marilor sale rezerve de petrol, gaze naturale şi uraniu.
În Afganistan, producţia ilegală de opiu, împreună cu ajutorul extern, reprezintă principalele surse ale venitului naţional. Opiul alimentează războaiele între liderii locali şi le finanţează armatele personale, permiţându-le să sfideze guvernul central.
Comerţul cu opiu este considerat de către marea majoritate a observatorilor ca fiind cea mai mare ameninţare pentru pacea, prosperitatea şi stabilitatea politică a ţării.
Soluţia ideală în domeniul producţiei de opiu ar fi stimularea (favorizarea) unei dezvoltări economice şi politice integrate, lăsând pe ultimul plan soluţia militară.
Din păcate, nici SUA şi nici statele membre ale NATO şi UE nu acordă atenţia cuvenită acestei probleme.
Producţia afgană de opiu a crescut în mod constant de la 2.700 de tone în 1998 la 4.600 în 1999.
După decretul religios (fatwa) a mollahului Omar din iulie 2000, producţia a scăzut la 185 de tone în 2001, dintre care numai 35 de tone în zonele controlate de talibani, iar restul de 150 pe teritoriul controlat de Frontul Unit (Alianţa Nordului).
Această eradicare este similară celei chineze din anii 50.
Ulterior căderii regimului taliban în decembrie 2001, Afganistanul şi-a recăştigat poziţia de lider, cu o producţie de 3.400 de tone în 2002.
Ca rezultat al acestei stări de lucruri alarmante, în luna august a acestui an Consiliul Afgan al Ulemalelor a emis o nouă fatwa similară celei din 2000. Cu toate acestea, se estimează că în 2004 Afganistanul se va evidenţia prin cea mai mare producţie de opiu din istoria sa, cifrată între 5.400 şi 7.200 de tone.
Concomitent, suprafaţa cultivată cu opiu din Semiluna de Aur s-a redus de la 90.000 de ha în 1999 la 74.000 în 2002.
Probabil că Afganistanul este parte a unui nou Great Game, care acum se joacă în jurul bogăţiilor energetice ale Caucazului şi Asiei Centrale.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Iubirea ideală, veşnică, fără pic de ură, există doar între dependent şi drogul său.” – Sigmund Freud
„Drogurile, ca şi beţia, sunt efectul lipsei de voinţă sau al unei voinţe şi al unei imaginaţii viciate.” – Ileana Vulpescu
„Drogurile sunt un pariu cu mintea.” – Jim Morrison
„Asta fac drogurile și alcoolul, îți taie emoțiile în cele din urmă.” – Ringo Starr
