Începând de duminică, capul de afiș al arenei internaționale este ținut de retragerea trupelor americane din Afganistan. Tot ceea ce se întâmplă nu este chiar surprinzător, ci are rădăcini cu multe sute de ani în urmă.
Afganistanul nu este un stat clasic, ci mai degrabă un stat eșuat (failed state). Este mai degrabă un mozaic de etnii (paștuni 42%, tadjici 27%, hazara 9%, uzbeci 9% etc.), care au avut mai mereu un guvern central slab. De obicei se luptau între ei, solidaritatea apărând în cazul unui inamic extern. Nu degeaba este numit „cimitirul imperiilor”. Britanicii au încercat să îi cucerească de trei ori, (1839–1842, 1878–1880 și 1919), iar sovieticii între decembrie 1979 și februarie 1989.
Din punct de vedere istoric, este parte a Great Game, adică rivalitatea britanico–rusă. Britanicii au încercat să ocupe teritotiul afgan pentru a stopa incursiunile de pradă în India și pentru a preîntâmpina ocuparea lui de către ruși.
După cel de–al Doilea Război Mondial, fosta URSS a început să își exercite influența. Invazia sovietică din 1979 s–a produs datorită cererii guvernului comunist afgan, care nu mai putea controla țara. Armata afgană capitula în fața rebelilor. După cum se vede, istoria se repetă. A fost o decizie destul de strânsă, unii lideri sovietici fiind foarte sceptici cu privire la utilitatea acțiunii.
Inițial, sovieticii au dorit o intervenție limitată ca durată și efective, dar incapacitatea comuniștilor afgani le-a dat planurile peste cap. Unul dintre handicapurile majore ale comuniștilor afgani a fost dorința lor de a impune schimbări bruște unei societăți medievale și patriarhale, care intrase foarte rar în contact cu alte civilizații.
Aproximativ 600.000 de soldați sovietici au luptat în totalitate pe teritoriul afgan, Apogeul luptelor a fost între anii 1985 și 1986, când contingentul sovietic a depășit 100.000 de soldați. Începând cu 1987, noul lider sovietic Mihail Gorbaciov, dându–și seama că o victorie militară este imposibilă, a început negocierile de pace, care au avut drept rezultat retragerea completă a trupelor sovietice în 1989. Guvernul comunist afgan a reușit să se mențină până în 1992.
Tot în anii 90 a început să apară termenul de taliban (studenți), ei fiind mai ales tineri instruiți în școlile islamice din Pakistan. În timpul războiului împotriva sovieticilor, luptătorii erau numiți mujahedini. Aceștia au fost susținuți de SUA, Arabia Saudită, Pakistan, Marea Britanie, Iran, Egipt și China. Ideea susținerii mujahedinilor afgani a aparținut de fapt lui Zbigniew Brzezinsky, consilierul președintelui Jimmy Carter pe probleme de securitate națională.
Deși s–a spus că Afganistanul a fost Vietnamul URSS, cele două războaie nu s–au asemănat foarte mult. Principala diferență a fost aceea că războiul din Indochina a fost un proxy–war în cadrul Războiului Rece, pe când în Afganistan discutăm mai mult de un război asimetric, între o mare putere și un stat mai mult feudal.
Pentru a obține fonduri bănești, mujahedinii și ulterior talibanii au apelat pe scară largă la cultivarea și comercializarea opiului, cu sprijinul discret al CIA și ISI (serviciul secret pakistanez).
Marea majoritatea a talibanilor, inclusiv Osama ben Laden, erau din state arabe, ei aducând ideile extremismului islamic. Până atunci, în Afganistan islamul era moderat și tradițional, nu extremist.
Ulterior, extremismul islamic a fost exportat de talibani în Bosnia–Herțegovina, Algeria și Egipt.
După preluarea puterii totale de către talibani în 1996, puterile occidentale nu prea au mai fost preocupate, de situația din Afganistan. Aceasta a permis Pakistanului să joace rolul principal. Pakistanezii au făcut un joc duplicitar, susținându-i pe talibani cu armament, instructori și ajutor în comerțul cu opiu. Afganistanul a devenit și este încă primul producător mondial de opiu.
După atacurile din 11 septembrie 2001, Afganistanul a fost invadat de o coaliție condusă de SUA. Deși după doi ani a izbucnit al doilea război din Irak, cele două conflicte diferă mult.
Cu toate acestea, există ceva ce au în comun. Mă refer la incapacitatea americanilor de a înțelege lumea arabă și lumea islamică. Deși sunt etalonul democrației, datprită specificului național și a lipsei unor tradiții de tip european, de multe ori cred că modelul american de democrație poate fi transpantat identic oriunde în lume. Din păcate, practica a dovedit altceva. Lumea arabă și cea musulmană sunt mai diverse decât cred americanii sau europenii.
Începând cu 2001, operațiunile militare s–au desfășurat sub mandat NATO și au diferit ca amploare și tipologie de cel din conflictul sovieto–afgan. Din fericire nu s–au repetat atrocitățile comise de sovietici.
Referitor la operațiunea de nation–building, după cum se vede, nu prea a dat rezultate. S–a repetat greșeala sovieticilor de a impune brusc reforme radicale unei socieăți feudale și unui popor în mare măsură analfabet și trăind la limita sărăciei. La aceasta s–a adăugat și flagelul corupției.
Armata depindea în mod exclusiv de armamentul și instructorii americani. S–a început cu instruirea soldaților și a ofițerilor, abia în ultimii ani trecându–se la crearea și instruirea unui corp de comandă. Aceasta s–a reflectat în evenimentele recente, când generalii și corpul de comandă și–au părăsit trupele, ceea ce a dus la colapsul acestora.
Cel mai grav aspect a fost dezertarea președintelui. Chiar dacă se teme pentru viața sa, putea măcar să rămână pe aeroportul din Kabul. Chiar dacă este bine intenționat, faptul că a trăit multă vreme în străinătate l–a făcut să piardă contactul cu realitatea. Comportamentul său seamănă cu cel al comuniștilor afgani din anii 70. Cel puțin deocamdată, negocierile cu talibanii sunt inițiate de către fostul președinte Hamid Karzai. Până acum aceștia s–au dovedit moderați în limbaj.
Pe cealaltă parte, talibanii au resurse financiare vaste, datorită producției și comețului cu opiu (82% din producția mondială). Macul este cutivat mai ales în sud, în zona Kandahar. Din acest motiv, s–ar putea să nu îi deranjeze deocamdată faptul că nu au acces la circuitele financiare mondiale.
Un aspect incert este poziția Rusiei. Deocamdată, se pare că are relații bune cu talibanii.
China este interesată de cantitățile mari de metale rare existent pe teritoriul afgan. Dar este și îngrijorată de posibila influență pe care ar putea–o exercita talibanii asupra populației musumane din provincia Xinjiang.
Primele state care au salutat instaurarea emiratului islamic au fost Pakistanul și Turcia. Pakistanul i–a sprijinit mereu pe talibani. Datorită rivalității cu India, aliatul său cel mai important în zonă este China. Situația este complicată de faptul că toate cele trei state sunt puteri nucleare.
Turciei îi convine să aibă un cap de pod islamist în zonă. Dacă suntem atenți, Erdogan a revenit la ambițiile imperiale ale otomanilor. Așa se explică implicarea în conflictele din Libia și Siria (foste provincii otomane).
Avântul talibanilor se datorează în mare măsură faptului că fostul președinte Donald Trump a anunțat retragerea trupelor americane încă de anul trecut. Aceasta le–a dat legitimitate prin faptul că fostul președinte american a negociat cu ei.
Răsturnarea de situație a fost percepută de serviciile de informații americane. Numai că factorii politici au luat altă decizie. Este adevărat și că actualul președinte Joe Biden a fost mereu sceptic referitor la creșterea numărului de soldați americani în Afganistan. După ce s–au adeverit avertizările serviciilor de informații, președintele Biden a revenit parțial asupra deciziei inițiale. Așa se explică și ezitările de pe teren. O impresie foarte proastă o lasă și abandonarea foștilor colaboratori afgani.
Probabil a decis retragerea precipitată din motive de politică internă. Majoritatea americanilor nu înțeleg de ce mai este necesară implicarea pe teritoriul afgan. Dar pe palan extern, consecințele sunt foarte grave. Cel mai important efect este pierderea credibilității. Unii vor putea crede că americanii își vor părăsi ușor aliații în viitor. Rușii vor profita de acest lucru, fiind asiatici în gândire și comportment.
Actualii talibani par să fie deocamdată diferiți de cei de acum 20 de ani. Vom vedea dacă faptele lor vor confirma această variantă. În acest sens, șeful Statului Major al forțelor armate britanice, generalul Nick Carter, a afirmat că trebuie să mai treacă ceva timp pentru a vedea ce fac talibanii și că aceștia par mai rezonabili decât vechii talibani. Înclin să îi dau dreptate, Britanicii, datorită experienței coloniale, înțeleg mai bine lumea musulmană.
Europenii sunt îngrijorați de un eventual aflux masiv de refugiați. Cea mai scurtă rută spre Europa ar fi prin Iran și republicile central–asiatice ex–sovietice. Iranul este și el îngrijorat de infiltrarea extremiștilor talibani pe teritoriul său.
Intreseantă este implicarea Turciei în problemă, ceea ce nu s–a întâmplat în trecut. Joe Biden s–a întîlnit de curând cu președintele turc Erdogan. Iar extremismul s–ar putea răspândi cel mai repede în China și Rusia. Dacă în viitor Turcia va ceda în fața SUA în anumite probleme, sau vor fi alte surprize, vom asista oare la implicarea Afganistanului în alt Great Game?
Încheiem cu câteva proverbe afgane:
- „Prefer un inamic isteţ unui amic prost.”
- „Rana se vindecă, jignirea nu.”
- „Oţetul primit în dar e mai dulce decât mierea.”
- „Nu-mi arăta pomul, arată-mi fructele.”
