„Scoală, puiul meu, că trebuie să mergem la şcoală.” „Încă cinci minute, te rog…”
(Peste cinci minute, pe un ton puţin mai ferm) „Hai mămică, te rog să te scoli. Trebuie să te speli, să mănânci şi să ajungem la deschidere”. (Mormăind) „Imediat!”
(Peste alte cinci minute) „’tu-ți gura mă-tii! Crezi că mă mai rog mult de tine? Scoală, puturosule, că şcoala te face om, nu somnu’!”
Pentru mine, prima zi de şcoală a însemnat auzul înjurăturii cu care mama mă gratula atunci când îi arătam cât de mult conta pentru mine învăţătura. Când înjurăturile nu au mai funcţionat, şi de pe finele clasei a II-a nu au mai funcţionat deloc, mama a găsit o formă de motivare mai complexă şi care presupunea şi ceva efort fizic din partea ei.
Tot ceea ce îmi amintesc este că acea motivare se lipea al naibii de bine pe partea dorsală a corpului atunci când, din varii motive, uitam să-mi fac lecţiile sau, şi mai rău, nu mă trezeam dimineaţa să mă duc la şcoală.
Nu aveam ceas deşteptător, aşa că trezirea, atunci când şi ea, şi tata erau în schimbul unu’, era o adevărată provocare. Pe tata îl păcăleam destul de repede, inventând cine ştie ce scuză, cu mama însă nu prea îmi mergea.
Ea îşi dorise foarte mult să meargă la şcoală însă greutăţile familiei, faptul că era cea mai mică soră între cei 11 fraţi plus mentalitatea anilor ’40-50 din mediul rural românesc au făcut ca ea să fie pregătită pentru a deveni „gospodină” şi „nevastă”, preluând o parte din îndatoririle mamei ei. Întotdeauna ne povestea cum, la început de an, venea învăţătoarea la ea acasă pentru a o convinge pe bunica să-şi lase fata cea mică la şcoală şi întotdeauna plângea când își aducea aminte ce răspuns primea aceasta: „Lăsaţi, doamnă, că doar nu s-o face vreo învăţătoare! Aţi văzut dumneavoastră ţigancă învăţătoare?”.
Mama a învăţat să scrie şi să citească cu mine. Făcea liniuţe, bastonaşe, ouşoare şi scria literele mai repede şi mai corect decât puteam eu să o fac. Lucrul ăsta mă enerva teribil şi zâmbetul ei, oarecum ironic, afişat în timp ce lucra în stânga mea, mă făcea să petrec ore în plus în faţa caietului depunând mari eforturi să o întrec.
Am reuşit să fac lucrurile mai bine decât ea doar la începutul clasei a doua, atunci când informaţia cerea mult mai mult timp pentru aprofundare, timp pe care mama nu îl avea.
Mama era „sufleorul” meu la serbările şcolare, era partenera mea când repetam lecţiile şi tot mama era cea care mă apăra atunci când vreun părinte, învăţător sau cadru didactic considera că trebuie să ne trateze diferit din cauza etniei noastre.
„Copilul meu nu a ţigănit la uşa dumneavoastră şi trebuie să vă purtaţi cu el la fel ca orice alt copil. Dacă face rele, să-şi primească pedeapsa pe care o merită însă nu trebuie să fie înjosit că e ţigan”, au fost vorbele mamei pe care le-am auzit atunci când a venit la şcoală pentru a cere socoteală celor care au decis că nu pot fi stegarul clasei, chiar dacă fusesem ales de „colectiv”.
Nu prea înţelegeam de ce mama plângea când spunea ce spunea, însă ştiu că puterea ei de a reacţiona a făcut ca eu să rămân în acea clasă şi să continui să vin la şcoală.
Mama era cea care venea la şedinţele cu părinţii şi întotdeauna după aceea urma ceea ce eu numeam „ora de dădăceală”: îmi spunea cât de multă încredere are în mine, că știe că muncesc şi că va fi alături de mine tot timpul. Mă plictiseam de câte ori auzisem astea şi de abia aşteptam să termine ceea ce eu consideram „placă” pentru a putea să mă duc la joaca…
În clasa a VIII-a eram decis să dau la şcoala complementară. Vedeam nevoile din jurul meu, ceilalţi trei fraţi ai mei munceau deja şi credeam că pot şi eu ajuta, învăţând o meserie. Nu discutasem cu mama despre acest lucru, fiind sigur că mă voi duce să mă înscriu singur, ceea ce îmi va oferi libertatea necesară pentru a-mi pune planul în practică.
Ca un făcut, mama se învoieşte într-o zi, vine acasă şi zice „hai să ne înscriem la liceu”.
„Upsss!!”, zic eu în mintea mea „şi cum îi zic mamei?!”. Ajungem la primul liceu şi mama îmi zice că ar bine ca eu să fiu cel care vorbeşte cu cei de la secretariat „pentru că am carte”. După ce primesc ceva informaţii, decid că „nu îmi place aici” şi spun că trebuie să mergem şi la altul. După vreo 3-4 de „nu îmi place aici”, în timp ce mergeam spre următorul liceu, îmi fac curaj şi cu cea mai duioasă voce pe care-o puteam scoate cu ajutorul corzilor mele vocale, zic: „Mama, uite ce m-am gândit eu! Tu vezi cât de greu ne este şi cât de mult munciţi voi! Cred că ar fi bine să nu dau la liceu şi să mă duc să învăţ o meserie….”.
Nu am apucat să continui pentru că mama deja mă mângâiase suav, peste bot. „Te omor!!! Tu crezi că e după tine?!”
Mângâierea primita avusese, ca spectatori, doua fete care treceau întâmplător pe strada, lucru care a făcut ca rușinea resimțita de subsemnatul să fie mult mai mare. Primul liceu pe care l-am găsit în cale a fost cel la care m-a înscris (eu nu am mai avut dreptul să deschid gura), legiferând şi faptul că „băiatul meu nu știe matematică, așa că mai bine să facă treaba aia cu limba română” (a se citi filologie).
Pentru mine, începutul de an școlar are gust de mama. O văd cu mine la serbarea de început de an! Eu somnoros, ea zâmbăreaţă! Eu dornic să ajung acasă să mă joc, ea veselă dorind să mă audă citind cu voce tare poveştile din manual „ca să înţeleagă şi ea!”.
Astăzi am sunat-o! „Făi mămică, a început şcoala!”. „Aşa, mama, şi ai reușit să te trezești?”. Am râs amândoi. Ar fi trebuit să îi spun „Da, iubita mea! M-am trezit! Şi ţie îţi datorez acest lucru!”.
Cred că o să o sun acum să-i spun!
