Este greu de explicat în cuvinte cât este România de diferită de America. Poate doar enumerarea exemplelor individuale ne poate oferi un pic de explicație, de lumină, deși nici acestea nu pot fi reperul comun într-o discuție fundamentată și comprehensivă, care să ne dea în final o concluzie obiectivă, din moment ce aceste exemple sunt personale și nu analize sistematice bazate pe un consens larg, ci doar situații care ne șochează și ne miră, individual și la un moment dat.
Am să mă refer în continuare la două astfel de situații banale, care pe mine însă m-au surprins destul de profund, dovadă că nu le-am uitat.
Ambele s-au întâmplat în recentul mei sejur în România și se leagă, cred, de noțiunea de identitate și de modul în care este percepută și exprimată mai mult sau mai puțin conștient în viața de zi cu zi.
În America, trecem prin transformări profunde ce țin de nevoia de a exprima și de a respecta identitatea fiecăruia, oricât ar fi de diferită de identitatea noastră particulară.
Este un proces complex și complicat pentru toți, inclusiv pentru o persoană cu vederi progresiste și liberale [nu în sensul PNL, că liberalismul politic românesc n-are nici o legătură cu asta], cum îmi doresc eu să fiu.
Cum vin din acel context anume, și care este probabil mai accentuat în mediul academic american de pe Coasta de Est, unde trăiesc eu, am avut un mic șoc urmărind emisiunile de seara ale TVR 1, deși îmi dau seama că situația este normală contextului românesc.
Însă aceste mici șocuri și surprize în situații comune, cum sunt emisiunile TV, sunt cele ce indică spre acele diferențe profunde de care spun, și care nu cred că pot fi observate nici de românii-români, adică de cei care trăiesc în țară, și nici de americanii-americani, respectiv de cei care nu au legături cu România, ci doar de ăștia cum sunt eu, cei cu fundu-n două luntre.
Citește și: Familia Lecca. Adevărații aristocrați ai României nu au făcut pactul cu comuniștii
Deci, într-o duminică obișnuită, după Telejurnalul de aseară al TVR 1, am fost șocat să ascult cele în jur de zece minute ale cântecului “Nu uita că ești român”, cântat de un tip cu părul cărunt, în costum popular românesc, înconjurat de alții, tot în costume populare românești.
Între ei nu a fost nici un minoritar, căci probabil ar fi fost ciudat și, cine știe, un pic fals să auzi un ungur cântând “Nu uita că ești român”, sau poate un rom, căci am văzut că ei îi numesc pe ne-romi, colectiv, “români”, deci bănui că se disting ca fiind etnic diferiți de restul.
Pe cât de firesc a fost momentul pentru oricine din România, căci nu am văzut nici o tresărire din partea familiei mele, pe atât mi s-a părut mie de neobișnuit, venind din America.
Poate greșesc aici, și scriu cu cea mai mare considerație și respect pentru toți, căci este un subiect delicat în ambele sensuri.
Am încercat să-mi imaginez echivalentul american al momentului “Nu uita că ești roman” cântat într-o seară obișnuită, de duminică, de un grup reprezentând doar populația larg-majoritară, în costume specifice și diferentiatoare, pe postul național al televiziunii de stat… americane.
Să începem cu faptul că în SUA nu avem post național de stat. Nu avem TV USA 1, care să transmită de la Washington DC, plătită din bani de la buget. Nu zic că este bine sau rău, în fond există multe opinii care sugerează nevoia unei televiziuni construite după modelul BBC, doar că nu avem televiziuni naționale de stat.
Și bineînțeles, nu avem nici costume populare.
Dar să zicem că am avea TV USA 1, care ar transmite de la DC, și seara, după American National News, adică Telejurnal, un grup reprezentând – doar – majoritarii, fără nici unul dintre grupurile minoritare, îmbrăcați în costume specifice și reprezentative – doar – grupului lor etnic, ar cânta într-o zi normală a săptămânii, la o oră de audiență maximă, pentru zece minute, cântecul “Don’t forget you are an American”.
Sincer, în contextul societal actual, când este esențială găsirea modurilor de reprezentare a tuturor, nu doar a majorității, este o imagine pe care mi-e neplăcut să mi-o imaginez, mintea mea refuză pur și simplu să construiască acea imagine.
De aceea spun, firescul românesc poate fi uneori dezagreabil în realul american, și reversul este desigur adevărat și el, dacă mă gândesc doar la miile care dorm pe străzi în New York City.
Semnificațiile, precedentele și istoria sunt altele, și de aceea ce este bun într-un loc poate fi extrem de rău în altul, însă diferențele nu pot fi trecute cu vederea ca și cum nu există, căci sunt.
Dar nevoia de a respecta identitatea fiecăruia este extrem de adâncă, pentru că merge însăși în esența a ceea ce suntem ca oameni, și cred că este cuiul care va pune încet-încet capacul pe coșciugul naționalismului.
Al doilea exemplu banal care m-a șocat în România, și care bănui că ține tot de exprimarea identității, are de-a face cu felurile de mâncare oferite prin orașe turiștilor flămânzi.
Ca orice ardelean, vreau să mănânc în Ardeal în primul rând supe și plăcinți. Sunt mâncăruri cu care am crescut, îmi plac, și nu le găsesc altundeva. Așa că peste tot pe unde am umblat în sejurul meu recent am căutat supe și plăcinți.
Ca să sumarizez puțin experiență mea, cel mai mult mi-a plăcut mâncarea în Petrești / Petersdorf, lângă Sebeș. Mai puțin mi-a plăcut ce am mâncat în Piață mare a Sibiului.
Mi-ar fi plăcut să fie mai puține imitații după meniurile americane, căci astea sunt mult mai variate și mai gustoase în SUA [și chiar mai ieftine], și să găsesc o ofertă mai mare de mâncăruri locale.
Am găsit la Petrești / Petersdorf supa de fasole [Bohnensuppe] cu ceapă roșie și supă de perișoare, dar mult prea puține alte feluri din zonă.
Ar fi mers bine niște clătite sau gomboți cu prune sau papanași cu brânză, dar au avut doar înghețată.
La Sibiu am luat mămăligă la cuptor cu brânză de burduf, așa cum o facem și noi la Hunedoara, dar parcă a fost prea uscată – OK, dar nu specială.
Mikey, băiatul meu, a ales cârnăciori cu varză roșie [Leopold Wurstchen mit Rotes Kraut], care au fost buni, dar singura mâncare nemțească în meniu.
N-am găsit nici un fel de plăcinte, ceea ce în Ardeal – unde există o asemenea varietate – este un păcat, și nici un fel de ștrudel, în Sibiu, oraș cu rădăcini germane.
În schimb tot felul de americanisme culinare și aceeași înghețată italiană pe care o găsești peste tot.
Aceeași situație și în Timișoara: am căutat să mănânc o supă de pui cu tăieței și n-am găsit. Am găsit în schimb paste cu fructe de mare și Caesar’s salad.
“Aveți plăcinte? Dar clătite?”, “Nu, dar avem lava cake”.
Așa că mi-am luat o cafea și o apă. Nimic nou sub soard, în fond nici la Budapesta n-am găsit gulaș [când am fost în 2019], ne-au oferit în schimb pizza Hawaii.
Cred că ce descriu aici este încă o micro-problemă ce tine de găsirea și construirea identității. Îmi aduc aminte că în copilărie, mi-era rușine să merg cu bunicii mei cu calul și căruță prin Deva, căci ar fi crezut lumea că sunt rom.
Bunicul meu își câștiga existența ducând marfa oamenilor cu calu’ și căruță, adică era cărăuș [denumirea oficială a meseriei lui], iar majoritatea cărăușilor din acea vreme, de fapt a celor cu cai și căruțe în orașe, erau bineînțeles romi.
Sentimentul meu de rușine cred că izvora în felul în care publicul larg din oraș îi percepea și se exprima la adresa lor.
Am impresia că vorbim aici puțin cam de același lucru, când lumea pe centru nu mai mănâncă supă de fasole sau fasole frecată, că deh, este prea neaoșă și necizelată, în schimb înfulecă paste și lava cake [care de fapt este inferioară gustativ în opinia mea clătitelor, ca să nu zic laptelui de pasare].
Ardealul fără plăcinte nu este chiar Ardeal, poate nici un pic de slănină cu roșii și brânză nu ar face chiar așa un damage la sănătate, odată pe an.
Dar un meniu cu lava cake și paste cu zucchini și creveți, dar fără plăcinte sau clătite, man, îmi aduce aminte nu stiu de ce de ăla care a “uitat” numele greblei până a călcat pe ea.
Citește și: De ce trebuie trimise arme în Ucraina? Zelenski explică, pe înțelesul tuturor naivilor
Nu cred că trebuie să ne fie rușine de cine suntem cu adevărat și ce mâncam de generații.
De aceea cred că ar fi fain ca într-o zi lumea să renunțe la patriotismul de fațadă, exprimat prin cântece-patriotarde-la-televizor și artizanate generice-la-grămadă, cu aceleași ii și obiecte în orice oraș din țară, și să se concentreze pe individualitățile locurilor.
Există o varietate splendidă de mâncăruri, graiuri, obiceiuri, feluri de a fi, care ar fi păcat să fie abandonate în favoarea pastelor de la pungă și lava cake de la congelator.
Aici, în America, văd un efort intens de a exprima și proteja identitatea fiecăruia, căci fiecare suntem importanți, în schimb România mi s-a părut plasată exact opus, într-un “efort” de omogenizare și imitație ieftină și îndoielnică cu paste, salate Caesar’s și lava cake în fruntea meniului de bucate.
“Fira-ți ai dracu cu melcii voștri!” pare a fi o problemă la care România încă încearcă să-i dea de hac, deocamdată copiind ceea ce pare mai simplu.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
