La 29 septembrie 1988, președintele Ronald Reagan i-a spus omologului său francez Francois Mitterand, în timpul întrevederii avute în Biroul Oval de la Casa Albă, o mică poveste cu tâlc menită să evidențieze caracterul particular al conflictului dintre Israel și lumea arabă: „Un scorpion i-a cerut unei broaște să îl transporte peste un iaz.
Broasca a spus: «Dacă te las să sari pe spatele meu, mă vei înțepa și voi muri». Scorpionul a spus: «Dacă te înțep, vom muri amândoi, pentru că eu nu știu să înot». Broasca a fost de acord să ducă scorpionul peste iaz. La jumătatea drumului prin iaz, scorpionul a înțepat broasca.
În timp ce amândoi mureau, broasca l-a întrebat pe scorpion: «De ce m-ai înțepat? Nu-ți dai seama că te vei îneca?» Scorpionul a răspuns: «Știu, dar acesta este Orientul Mijlociu»”.
Este lesne de înțeles că evoluțiile înregistrate după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023, realizate de către gruparea Hamas pe teritoriul israelian și soldate cu numeroase victime și cu luarea ca ostateci a unui număr mare de cetățeni israelieni, nu au făcut decât să confirme predicțiile celebrului președinte american.
Reagan nu avea cum să știe la acel moment că încheierea Războiului Rece – pe care el a determinat-o prin politica dusă în anii ’80 ai secolului trecut – a avut, printre alte consecințe strategice, și relansarea ideii privind încheierea păcii între israelieni și palestinieni.
Din 1991, a fost avansată ideea realizării unui „Proces de Pace”, au fost încheiate acorduri între israelieni și palestinieni – evident, pe baza unei susțineri puternice din partea SUA și a altor actori ai vieții internaționale –, s-au făcut progrese în direcția realizării aspirației „unei regiuni în care două state, Israel și Palestina, trăiesc unul lângă celălalt în cadrul unor granițe sigure și recunoscute” (potrivit „viziunii” exprimate de președintele George W. Bush în 2002), s-a constituit un mecanism diplomatic, anume Cvartetul Internațional pentru Orientul Mijlociu (compus din SUA, Rusia, ONU și Uniunea Europeană), iar acesta a produs și un plan de pace într-o formulă etapizată, intitulat „Foaia de parcurs întemeiată pe rezultate pentru o soluție permanentă cu două state a conflictului israeliano-palestinian” (aprilie 2003).
Planul de pace nu a fost implementat în perioada avută inițial în vedere (2003-2005), dar el rămâne singura alternativă viabilă, în primul rând pentru că părțile la conflict nu au pus în practică ceea ce trebuia să reprezinte prima etapă a acestui proces, adică încheierea terorii și a violenței, normalizarea vieții palestinienilor și construirea instituțiilor palestiniene.
De aceea, acest plan, care are în centrul său constituirea statului palestinian, este evocat constant de toți cei care acționează pentru realizarea păcii în Orientul Mijlociu.
Aceasta este numai partea luminoasă a relațiilor dezvoltate în Orientul Mijlociu în ultimele trei decenii.
O parte întemeiată, fără îndoială, pe optimism diplomatic și idealism politic, dar susținută amplu de zone largi ale comunității internaționale.
Realitatea curentă a relațiilor dintre actorii din Orientul Mijlociu este mult mai complicată.
Pentru a face pace într-o asemenea zonă este nevoie ca starea de spirit dominantă în lumea arabă și în societatea israeliană să aibă puncte de intersecție care să permită dialogul și înțelegerea.
De ce? Pentru că numai așa un acord de pace ar putea fi acceptat de părți și pus în practică. Există oare o asemenea stare de spirit acum? Evident, nu. Câteva explicații sunt necesare.
Israelul este, fără îndoială, o democrație. Născut cu mâna pe armă, statul evreu și-a dezvoltat o remarcabilă structură de apărare, cu instituții puternice și cu resurse excepționale, inclusiv ca urmare a susținerii deschise și constante pe care i-au oferit-o Statele Unite.
De aceea, Israelul a triumfat în toate războaiele duse cu statele arabe, cu excepția războiului din octombrie 1973 („Războiul de Kippur”), când confruntarea s-a încheiat nedecis, după ce structura de apărare israeliană a fost surprinsă de atacul arab. Caz asemănător cu contextul în care a avut loc atacul terorist Hamas din 7 octombrie 2023? Până la un punct, da.
Israelul a intrat în Procesul de Pace început în anii ’90 pentru că premierul de atunci, Yitzhak Rabin era convins că aceasta era calea de urmat. Erou al constituirii și apărării statului evreu, Rabin a fost, printre altele, și șeful statului major al armatei israeliene în Războiul de Șase Zile (5-10 iunie 1967), adică în timpul celui mai mare succes militar israelian.
Autoritatea și prestigiul lui Rabin, alături de care se afla, ca ministru de externe, un alt lider istoric israelian de stânga, Shimon Peres, au asigurat succesul perioadei de început a Procesului de Pace.
Așa a fost posibil Acordul de la Oslo (13 septembrie 1993), așa s-a putut constitui Autoritatea Palestiniană (1994) ca structură administrativă în vederea formării statului palestinian.
Dar Rabin a fost asasinat în noiembrie 1995 de către un extremist evreu, iar alegerile parlamentare din 1996 au fost pierdute de stânga israeliană (Partidul Mapam).
Guvernul a fost format la acea dată de un nou și carismatic lider al Partidului de dreapta Likud, Benjamin Netanyahu.
Prim ministru între 1996-1999, 2009-2021 și din nou din 2023, Netanyahu a exprimat, verbal, susținere pentru Procesul de Pace, dar acțiunea sa concretă a condus la subminarea căii politico- diplomatice de reglementare a conflictului.
Un exemplu: repetatele licitații pentru construirea de noi ansambluri de locuințe în așezările evreiești din teritoriile ocupate – adică în Cisiordania, care ar trebui să fie, alături de Gaza, structura teritorială a unui eventual stat palestinian – nu fac altceva decât să conducă la situația în care crearea unui stat palestinian să devină imposibilă din cauza lipsei de viabilitate economică și administrativă a unui asemenea stat.
La anunțurile privind acele licitații, Uniunea Europeană a reacționat constant în spațiul public, precizând că „așezările sunt ilegale în temeiul dreptului internațional” și că asemenea inițiative „subminează viabilitatea unei soluții negociate a conflictului care să includă două state”.
Este de remarcat că, la finalul celui de-al doilea mandat, președintele Barack Obama nu s-a opus adoptării de către Consiliul de Securitate ONU a unei rezoluții (nr. 2334 din 23 decembrie 2016) care statua că „înființarea de către Israel a unor așezări în teritoriul palestinian ocupat din 1967, inclusiv în Ierusalimul de Est, nu are valabilitate juridică și constituie o încălcare flagrantă a dreptului internațional și un obstacol major în calea realizării soluției cu două state și a unui păci drepte, durabile și cuprinzătoare”.
Ca strategie politică, Netanyahu a acționat pentru menținerea divizării părții palestiniene, păstrând relații strict formale cu Mahmud Abbas și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care asigură gestionarea afacerilor curente în Cisiordania, și întreținând un război de uzură, dar neletal, cu Hamas, care a preluat controlul total în Gaza după alegerile din 2006.
Șeful guvernului israelian putea astfel să pretindă faptul că era dispus să negocieze în Procesul de
Pace, dar nu avea cu cine, pentru că partea palestiniană nu avea o poziție unitară.
Extinderea recunoașterii Israelului în lumea arabă în 2020 (când s-au stabilit relații diplomatice cu Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Sudan și Maroc, dincolo de relațiile mai vechi cu Egipt și Iordania) și perspectiva unor relații oficiale cu Arabia Saudită, care ocupă un loc central în lumea islamică, au adormit simțurile experimentatului om politic Benjamin Netanyahu. Iar Hamas a făcut în 7 octombrie 2023 ceea ce Netanyahu nu se aștepta, prinzând pe picior greșit întregul establishment securitar israelian.
Notăm și faptul că reacția dură a premierului Netanyahu după 7 octombrie 2023 față de Hamas, nu a antrenat un răspuns pozitiv la apelul lansat din diverse colțuri ale comunității internaționale, inclusiv din SUA, ca gestionarea situației din Gaza să fie preluată de Mahmut Abbas și de OEP, pentru ca pe această bază să se facă un pas decisiv către crearea statului palestinian.
Discursul lui Netanyahu s-a menținut ostil soluției promovate de Procesul de Pace, iar degetul său acuzator s-a îndreptat împotriva Iranului, care a fost identificat drept mintea din spatele acțiunii Hamas.
În cele trei decenii ale Procesului de Pace, partea palestiniană a cunoscut o continuă erodare a poziției OEP, în pofida faptului că acestei organizații i-a fost recunoscut în cadrul ONU calitatea de reprezentant legitim al poporului palestinian.
După moartea lui Yasser Arafat în 2004, mișcarea politică Fatah, pe care el a fondat-o și a pus-o la baza OEP, a fost contestată de o nouă forță politică, Hamas, care a afirmat că OEP este ilegitimă din cauza negocierilor cu Israelul și a reușit, cu un asemenea discurs, să câștige la limită alegerile desfășurate în Gaza în ianuarie 2006.
Neînțelegerile dintre Fatah și Hamas au dus în iunie 2007 la preluarea integrală a puterii în Gaza de către militanții Hamas, la imposibilitatea organizării unor noi alegeri în teritoriile palestiniene și la divizarea permanentă a conducerii politice între Cisiordania și Gaza, cu efectele deja amintite asupra capacității părții palestiniene de a negocia cu Israelul.
Mahmud Abbas, liderul OEP și șef al Autorității Palestiniene, semnatar al Acordului de la Oslo din 13 septembrie 1993, a devenit treptat irelevant din cauza incapacității de a contracara mesajul extremist al Hamas și de a oferi perspective unor negocieri de pace.
În ceea ce privește mișcarea Hamas, ea a refuzat să devină parte la negocierile de pace cu Israelul, neacceptând condițiile fixate de Cvartet pentru o eventuală cooperare: adică să renunțe la violență, să recunoască existența Israelului și să respecte acordurile încheiate anterior de OEP cu statul israelian.
Agenda Hamas s-a identificat astfel cu obiectivele forțelor radical anti- israeliene din Orientul Mijlociu, în primul rând cu ale Iranului.
În consecință, interesul palestinienilor de a trăi în statul lor nu și-a făcut loc pe agenda Hamas, fiind eclipsat de strigătul de răzbunare la adresa evreilor și a lumii occidentale în ansamblu.
La rândul lui, contextul regional medio-oriental nu este favorabil așteptărilor palestinienilor. Strict formal, cauza palestiniană – care înseamnă în mod esențial constituirea statului palestinian – este îmbrățișată de toate popoarele arabe din Orientul Mijlociu.
Dar susținerea unitară pentru palestinieni se oprește aici. Spre exemplu, soarta palestinienilor care se află în taberele de refugiați din Liban și Iordania nu creează emoție în rândul decidenților din statele arabe, ele fiind
contributori minori la finanțarea agenției ONU care gestionează această problemă (UNRWA).
În 2023, fondurile UNRWA erau asigurate în principal de SUA și Uniunea Europeană (și statele membre), primul dintre statele arabe în lista de contributori fiind Emiratele Arabe Unite, pe poziția 19!
Un alt stat din Orientul Mijlociu care se folosește de tema palestiniană pentru interese proprii este Republica Islamică Iran. Deși are o populație de origine diferită de aceea din statele arabe, Iranul împărtășește cu acestea confesiunea islamică. Fiind însă stat apartenent la islamul șiit,
Iranul se află în competiție cu statele care reprezintă osatura esențială a islamului sunnit, în special cu Arabia Saudită.
În același timp, de la revoluția islamică din 1979 retorica antioccidentală a Iranului a vizat un mesaj distructiv la adresa Israelului: astfel că afirmația primului lider spiritual suprem, ayatolahul Ruhollah Khomeini, potrivit căreia Israelul ar trebui șters de pe hartă, a devenit principiu de acțiune pentru statul iranian.
Dată fiind această poziționare a Iranului, este lesne de înțeles că în 2023 o apropiere între Israel și Arabia Saudită reprezenta o lovitură pentru promovarea intereselor Teheranului.
În consecință, apropierea israelo saudită trebuia oprită, iar Hamas a executat operațiunea teroristă din 7 octombrie 2023. Totul în numele cauzei palestiniene, dar de fapt împotriva acesteia.
Ce s-a întâmplat după 7 octombrie 2023? Reacția Israelului era previzibilă, iar operațiunile sale militare s-au soldat cu numeroase victime civile. În aceste condiții, zona fragilă de dialog dintre israelieni și palestinieni s-a transformat treptat într-o prăpastie marcată de violențe, inclusiv din partea coloniștilor israelieni din teritoriile palestiniene ocupate, iar retorica anti-israeliană în rândul palestinienilor a crescut la cote dramatice.
Pe de altă parte, tensiunea în societatea israeliană s-a menținut foarte ridicată, în principal în problema recuperării ostaticilor luați de Hamas în timpul acțiunilor teroriste.
De aceea, s-au purtat intense negocieri, cu implicarea Qatar-ului (care găzduia conducătorul politic al Hamas) și Egiptului (care are un rol special în negocierile intra-palestiniene) și cu susținerea nemijlocită a SUA.
O reuniune în acest scop a avut loc la Roma la mijlocul lunii iulie 2024, în perioada în care premierul Netanyahu se afla în vizită în SUA și era întâmpinat de demonstrații evreiești care îi cereau să încheie imediat un acord de încetare a focului care să permită întoarcerea ostaticilor.
Apoi a venit anunțul privind asasinarea, la 31 iulie 2024, a liderului politic al Hamas, Ismail Haniyeh, care era direct implicat în negocierile pentru încetarea focului.
Un act îndrăzneț, realizat în capitala Iranului, semn că Israelul este consecvent și are capacitatea de a lupta împotriva celor care îi amenință existența.
Dar momentul ales pentru eliminarea lui Haniyeh? Are el legătură cu agenda familiilor israelienilor care îi așteaptă pe cei luați ostatici, sau cu agenda politică a premierului Netanyahu, pentru care sfărșitul războiului ar putea fi sinonim cu încheierea carierei politice (după modelul Golda Meir după încheierea Războiului de Kippur)?
Cum va explica domnul Netanyahu concetățenilor săi că a optat pentru lichidarea fizică a adversarului în detrimentul acordului care să îi aducă acasă pe cei lipsiți de libertate prin violență?
Evident, acestea sunt întrebări care își vor primi răspunsul în perioada următoare. Sau poate că nu.
Ceea ce este însă sigur este faptul că pentru promovarea păcii în Orientul Mijlociu este nevoie de o schimbare de generație de oameni politici.
Cu speranța că vor putea să se afirme lideri care să aibă curajul să încheie acorduri dificile, dar necesare, astfel încât să nu mai vorbim despre pace între israelieni și palestinieni numai la timpul viitor.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
