Grevele în învățământ sunt rare… în Statele Unite. Cea mai recentă de care știu a fost în aprilie 2023, la Rutgers University, în statul New Jersey. A durat o săptămână, iar cerințele lor principale au fost salarii mai mari – doar – pentru Teaching Assistants, adică acei absolvenți care ajută cu orele de laborator, la seminarii și corectat, și cei pe posturi non-tenure track, respectiv cei care au un fel de plată cu ora, cum este în România.
Greva s-a încheiat în momentul în care administrația universității și greviștii au căzut de acord. Scopul grevei a fost punctual și clar, și nu este de mirare că acordul între administrație și greviști a rezolvat acele câteva probleme nevralgice.
În contrast, recent-defuncta grevă din învățământul românesc a avut scopuri cât se poate de largi și de vagi prin generalitatea lor, pornind de la salarii crescute pentru cei la început de carieră până la redarea demnității educatorilor, a asigurării viitorului luminos al țării și prezervarea bine-merci a neamului pe veci-pururi.
Spre deosebire de greva celor de la Rutgers, unde cererile greviștilor au fost satisfăcute, îmi este neclar dacă să concluzionez acum că demnitatea a fost redată celor care o pierduseră, și prin urmare poporul și-a reluat marșul viguros pe drumul cel-mai-scurt spre prosperitate.
Dar să ne readucem pentru o secundă aminte despre ce s-a spus și s-a scris în săptămânile de grevă, ca să înțelegem cât de (ne)clare au fost motivele grevei și prin urmare cât a fost ea de (ne)folositoare pe termen lung.
Daca abcesul a fost tratat sau s-a pus doar un pansament peste infecție.
La începutul grevei, cineva a scris la PRESShub, că „nicio societate nu a mers vreodată înainte… . Nicio economie nu a devenit competitivă… . Nicio democrație nu a crescut … . Niciun stat de drept nu s-a consolidat ….”.
Poate așa visează unii, dar în cazul meu – acest mod abstract de a gândi, de a justifica la grămadă acțiunile cotidiene când îți interpretezi viață personală și-ți construiești visurile și năzuințele tale ca individ, așa limitat cum ai fost creat și ai devenit trăind, mărginit în ce poți și ai, această exprimare a subjugării mele față de așteptări generale și confuze, dar care cer sacrificiu necondiționat, au fost motive pentru care mi-am spus că destulu-i destul și am plecat din România fară să am vreun regret vreodată.
Citește și: „Efectul Bruxelles”. Cât de eficient va fi pentru controlarea inteligenței artificiale?
Retorica asta am auzit-o treizeci și unu de ani cât am fost cetățean român, douăzeci și trei în socialismul victorios și opt în democrația originală. Eu unul obosisem să fac muncă patriotică pentru neam și țară, și să construiesc viitorul care-mi cerea să execut fără să întreb.
Așa că am ales să trudesc pentru mine și familia mea și pentru o viață pe care o trăiesc o singură dată, acum. Am emigrat într-o țară în care nu există generalul înaintea individului, unde te concentrezi pe individ, ca în final să obții bunăstarea colectivă.
Să ne înțelegem un lucru – nu există învățământ și educație pentru neam și țară, există doar învățământ pentru individ.
Așa interpretăm educația aici și după treizeci de ani în învățământ nu văd cum ar putea fi altcumva.
Obiectivul meu la curs este să-mi învăț studenții anumite cunoștinte și deprinderi, și pentru asta mă adresez fiecărui individ în parte, nu anului de studiu în general. Și nu încerc să educ poporul, că n-am cum.
Obiectivul învățământului nostru nu este de a face o economie să fie prima, în fond nimeni nu-și propune ca economia statului New York s-o bată pe cea a Californiei și nici măcar a Texasului, sau să crească PIB-ul de o sută de ori, ci scopul este de a maximiza șansele oamenilor să aibă o viață fericită, plină de sens și de adevăr.
Activitatea mea are obiective punctuale și precise și este evaluată prin metrici clari, definiți pe baza individului, nu a poporului. Salariul meu este stabilit funcție de calitatea muncii mele, nu la grămadă pe baza unei grile unice naționale.
Menirea largă a educației [așa cum o discută gânditorii de aici] este maximizarea șanselor unui individ de a avea o viață bună și împlinită, sau altfel spus, „the pursue of happiness”, unul din idealurile Declarației de Indepedență.
Apropos, ce justificase în 1776 imperativul separării coloniilor americane de metropola britanică au fost cerințe pur individuale: libertate, dreptul la viață și oportunitatea de a-ți putea construi fericirea, nicidecum obiective politice colective [de exemplu, dorința de a trai într-o republică, nu monarhie] sau economice la nivel de societate.
Obiectivul învățământului nostru nu este de a face o economie să fie prima, în fond nimeni nu-și propune că economia statului New York s-o bata pe cea a Californiei și nici macar a Texasului, sau să crească PIB-ul de o sută de ori, ci scopul este de a maximiza șansele oamenilor să aibă o viață fericită, plină de sens și de adevăr.
De exemplu, liceul băiatului meu cel mic are motto-ul “Character before career” și nu un ipotetic “Let’s make New York great again”.
Da, există implicații evidente cum că pentru a avea o economie avansată trebuie ca unii tineri să fie pregătiți în matematică și științe, adică STEM, dar așteptarea fiecărui părinte de la școală este maximizarea potențialului copilului lor [nu neapărat în STEM ] și că el/ea să fie fericită la scoală.
Învățământul trece printr-o perioadă de transformare adâncă și rapidă, chiar dacă ce se întâmplă aici nu cred că este deocamdată palpabil în țară, mai ales în orașele și satele care nu sunt la autostradă.
Un trend în învățământul universitar american, care are loc deja de ceva vreme, este să se identifice alternative mai ieftine pentru predat, așa cum sunt lecturers și adjuncts (cei cărora li s-a adresat greva de la Rutgers).
Citește și: Școala vieții împotriva școlii
Aceștia au rolul doar de a predea, fară să facă research și service, cum suntem noi, tradiționalii. Ei sunt mai „ieftini” decât tenure-track și tenured faculty, cum sunt și eu, și specializându-se și concentrându-se doar pe predare, zic destui, fac o treabă mult mai bună la cursurile de început, din anii unu și doi.
Acestui trend pentru scăderea costurilor din învățământ îl adaugăm și cel al automatizării prin cursurile online și mai nou prin generatoarele bazate pe Large Language Models, inclusiv ChatGPT, și pe care cei din învățământul de aici le folosesc deja intens pentru diverse activități, de la creatul planurilor de lecții și a prezentărilor până la literature survey.
Unii zic că ChatGPT nu produce mare lucru sau face greșeli, dar asta înseamnă mai degrabă că ei nu știu încă să-l folosească, căci ChatGPT este fantastic daca știi să-l direcționezi un pic.
Compensarea corectă în învățământ rămâne peste tot dificil de stabilit. Unele studii la care au participat peste 10.000 de scoli arată că salariul nu este corelat puternic cu calitatea învățământului. Există o creștere mica a calității predării cu creșterea salariului, dar experiență plagiatelor masive ale doctoratelor în România ne arată că dând doar stimulente financiare [cum sunt bonusurile automate pentru cei cu doctorat] fără quality control care să verifice credibil integritatea tezelor, va crește automat corupția.
Apoi, în opinia mea, experiență contează mai ales în primii zece ani, daca vorbim de materiile pre-universitare și de cursurile de bază din anii unu și doi, că după aceea nu prea mai câștigi experiență, căci totul tinde să se repete, ba mai mult eficiența multora scade odată cu instalarea rutinei și a plictiselii.
[Bine, poate nu pentru toți, daca discutăm despre cei care crează discipline noi sau încorporează în predare observații privind trend-uri de-a lungul generațiilor. Dar realistic, câți oare fac asta în învățământ? Oricum, nu oricine este la catedră.]
Oare, trebuie că salariile să crească automat cu vechimea? Mi se pare o dogmă care trebuie regândită și probabil eliminată.
Cum se translatează aceste trend-uri și altele ce au loc în lume peste ce a cerut greva din România? Oare nu trebuie regândit din temelii tot sistemul de învățământ românesc? Este suficient pansamentul, nu trebuie eliminat abcesul?
În plus, eu sunt extrem de suspicios să văd că liderii sindicatelor sunt aceeași ca atunci când eram eu [într-o viață anterioară] în învățământul din România.
Profesorul Hadar de la sindicate avea un salariu lunar de peste 8.000 de euro, a scris Newsweek România, în iunie 2021. Deci, unul cu salariu de 8.000 de lei, ba chiar 8.000 de euro, vrea bani mai mulți, la fel ca cel cu salariul de 2.000 de lei? Nu pare corect.
Ce credibilitate ai când ceri salarii mai mari, iar veniturile tale sunt 8.000 de euro pe lună? Sau avem iarăși de-a face cu cineva în stare să facă simultan cinci job-uri, că deh, știe și poate?
Ce idei noi pot să aducă acești lideri sindicali perpetuu, care acum se apropie de pensie? În ce măsură sunt ei interesați și mai pot înțelege ce se întâmplă în învățământul modern și transformările din societate?
Ideea este că se repetă vechiul beteșug din anii ’90, când o cerere legitimă a celor care câștigă 2.000 de lei pe luna este încălecată și distorsionata de restul, și cu asta se crează un ghiveci din care nimeni nu mai înțelege nimic.
Sunt extrem de dezamăgit de felul în care a fost discutată încă odată situația învățământului. Înțeleg că mulți au reacționat emoțional în primele zile. S-a scris și s-a vorbit la cald.
Dar aș fi vrut ca cineva să scrie în sfârșit și ceva informat, gândit, bazat pe cercetare, nu doar vorbe-n vânt.
Unii au luat patria-n gură, societatea și economia, alții sacrificiul. Asta a fost întotdeauna modul de abordare a porcăriilor românești, și nu este de mirare că nu s-a făcut nimic în zeci de ani, dincolo de loturile de la olimpiade, echipele de robotică și heirupismul de la examenele de admitere.
Consecința este că nici medaliile de la olimpiade și nici notele de la examene nu se traduc în nimic când vine vorba de o viață plină de sens, așa că atunci când un tânăr își dă foc în centrul orașului, trecătorii trec pe lângă el ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
Moral, sunt școlile responsabile pentru aceasta atitudine, sau altfel spus contează doar economia duduind și statul care stă drept atunci când se discută situația învățământului?
Din păcate, orice problemă majoră din țară a fost întotdeauna analizată doar prin prisma nevoilor statului și a poporului, prin naționalism și patriotism. Naționalismul, ca să arăți că ești mai cu moț ca alții, patriotismul ca unealtă de a da individului încă un șut în fund pentru ca țara să se lăfăiască [unde, mai exact, țara sunt îmbuibații din conducere].
Nimeni nu vorbește de nevoile individului, ale elevului. Interesant, după Revoluție, una din primele idei pe care le-am auzit a fost că venise momentul să trăim pentru noi, acum, și nu pentru popor, în viitor, așa cum clamau lozincile comuniste că trebuie să „construim viitorul de aur al poporului”. Fantomele ideologiilor trecute bântuie voioase acolo unde nu te aștepți.
Așa că zic – ironic – așa: să se înceapă prin a scădea salariile unora din învățământ, de exemplu a celor din categoria profesorului Hadar, apoi să se elimine sporul de doctorat [că este nejustificat], bonusurile pe care lumea le primește că scrie articole și participa în comitete și comisii [care sunt parte din job description, deci deja compensate], iar banii ce rezulta să fie dați celor cu salariu de 2.000 de lei. S-ar putea să ajungă, chiar să mai și rămână.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
