Încremenirea educației în proiect. Ne aflăm din nou în acel momentul al anului când constatăm revoltați (dar pasivi) rezultatele dezastruoase la simularea pentru evaluarea națională.
Milioanele de specialiști în educație din România împart vinovățiile și responsabilitățile între milioanele de elevi și de profesori, chiar și de părinți, dintre care, evident, acești „specialiști” se exclud.
Există însă și un număr restrâns de voci autorizate care, la rândul lor, au identificat nu o dată cauzele crizei din educația românească și au propus soluții. Din păcate, aceste voci au o tribună relativ restrânsă în media și pe rețelele sociale, iar expertiza lor este în continuare ignorată de decidenții ministeriali.
Constatarea cea mai simplă, la care aderăm cu toții, este că în aceste ultime trei decenii nu a încetat să se lărgească inadecvarea între ceea ce se întâmplă în școală și ceea ce se întâmplă în societatea contemporană.
Că sistemul educațional românesc este încremenit într-o paradigmă pe care nimeni nu știe (și prea puțini doresc) să o schimbe.
Iar această paradigmă este aceea a transmiterii de conținuturi masive de informații, într-un ritm sufocant, pentru ca profesorii să poată să bifeze pentru direcțiune și inspectorat parcurgerea integrală a materiei.
Citește și: La ce îmi folosește matematica în viața de zi cu zi. Un răspuns ușor de înțeles
Așa cum bine spune și Ovidiu Pânișoară, materia de predat este un conglomerat haotic de informații, lipsit de logică și de legături certe cu viața practică.
În urma actului de predare, elevul are obligația de a îngurgita mecanic o cantitate uriașe de date, formule și comentarii, din care reține o parte pentru examenele la care trebuie să le reproducă și pe care le uită aproape integral odată ce aceste examene au trecut.
Efectul pe care o astfel de predare îl are asupra copiilor este previzibil: pe moment, o stare de epuizare și de depresie, coroborată cu distrugerea la ei a pasiunii pentru cunoaștere și a curiozității. Pe termen mediu și lung, disprețul față de școală, sursa principală a torturii care ucide în copii plăcerea de a descoperi lumea prin învățare.
În continuare, după ani și ani în care nenumărați oameni pricepuți din lumea întreagă și de la noi au atras atenția că regimul cunoașterii trece printr-o veritabilă revoluție, că învățarea se produce azi după coordonate diferite de cele de acum cincizeci sau o sută de ani, Ministerul Educației din România și comisiile lui anonime care elaborează programe la fel de învechite ca pe vremea când membrii lor erau preșcolari rezistă eroic în fața provocărilor lumii de azi.
Asta mă face să cred că problema cea mai mare a școlii românești nu sunt nici elevii, nici profesorii, nici părinții.
Ci acea verigă slabă și anonimă, pe care prea puțini o văd și cu care aproape nimeni nu are contact, formată din funcționarii ministeriali înțepeniți în posturile lor bine plătite și nenumăratele comisii ce roiesc în jurul ministerului, care se încăpățânează să păstreze neschimbate coordonatele după care trebuie să se predea în școli niște manuale prost făcute.
Și făcute astfel de oameni pe care, cel mai adesea, iar nu-i cunoaște nimeni, care nu au o validare științifică sau pedagogică veritabilă.
Putem să scriem încă zece proiecte despre România educată, supereducată, megaeducată, reeducată, că rezultatele vor fi aceleași.
Putem să adoptăm cu majorități zdrobitoare în parlament alte și alte legi frumoase ale educației, că lucrurile nu se vor schimba cu un centimetru. Putem să facem mii de dezbateri în societate în care să criticăm și România educată și inutilele legi Cîmpeanu-Deca, atâta vrem cât acest zid de rezistență birocratic va bloca orice reformă.
Pot părinții să-i acuze oricât pe profesori că nu au vocație și profesorii oricât pe elevi că nu au pasiunea de a învăța sau că sunt neatenți la ore.
Putem noi să părem oricât de inteligenți în identificarea cauzelor care ni se par că țin școala românească în această stare de înapoiere: copii mici abandonați telefoanelor și tabletelor, părinți care nu au timp să se ocupe de ei, profesori nepregătiți sau lipsiți de empatie etc.
Toate aceste cauze pot fi depășite pe termen mediu dacă se reușește spargerea acestui zid format din câteva cărămizi blocate care blochează ieșirea din tunelul întunecat în care s-a rătăcit educația: cine decide filosofia educațională în România? Cine elaborează programele după care se predă?
Cine stabilește conținuturile care trebuie predate? Cine decide care sunt metodele după care aceste conținuturi se predau?
Cine hotărăște cum trebuie să arate manualele școlare și ce trebuie să conțină ele? De ce nu există perioade de testare și peer review pentru manuale?
Cine și în ce fel îi evaluează pe profesori și cu ce rezultate concrete?
Legile cele noi ale educației continue să scufunde procesul școlar într-o birocrație nesfârșită, făcând, din nou și din nou, atât de neatractivă meseria de profesor. Se desființează instituții, se înființează altele (știe cineva dacă a existat vreo cercetare care să justifice aceste „reforme”?).
Se suprimă comisii și se numesc alte comisii, se scriu planuri-cadru și se fac tot felul de powerpoint-uri atrăgătoare de către directorii din ministere. Dar fix în același timp, de incompetenții inspectori școlari numiți politic nu îndrăznește să se atingă nimeni. Secretarii de stat și șefimea de sub ei par numiți pe viață.
Norul toxic al birocrației are rostul lui: de a păstra la butoanele educației fix aceleași personaje care au adus-o acolo unde se află astăzi, pe unul din ultimele locuri în Europa.
Ceea ce se întâmplă cu școala românească se întâmplă cu toate sectoarele vieții publice din România: partidul unic, tot mai ispitit de autoritarism, controlează discreționar și fără să dea socoteală nimănui pentru deciziile lui.
În sănătate, transporturi, agricultură, energie etc. lucrurile stau exact la fel. Nivelul de incompetență la nivel decizional în România a devenit o problemă de securitate națională.
Iar soluția împotriva acestui nor toxic nu este nicidecum norul și mai toxic al extremismului sau populismului naționalist cu care ne amenință conducătorii partidului unic.
Soluția, cel puțin pentru educație, nu este înlocuirea „inspectoratelor” cu o struțo-cămilă care angajează aceiași oameni cu alte titluri pompoase, ci înlocuirea acestei mase de nulități care decid soarta copiilor noștri cu oameni pricepuți, de care această țară nu duce lipsă.
Cum putem face asta? În 2024 avem o șansă, infimă, dar reală. După aceea, cel puțin patru ani vom putea să ne plângem din nou de testele PISA, de rezultatele la simulări, de abandonul școlar, de sărăcia cruntă în care trăiesc milioane de copii. Ne plângem, dar tancul puterii nu mai are motive să dea socoteală nimănui, pentru că nimeni nu-i va mai putea contesta hegemonia.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
