marți, 19 octombrie 2021
spot_img
AcasăSubiectivContributoriINTERVIU. Dumitru Budrala: „Când faci ceva cu plăcere, cu bucurie, nu contează...

INTERVIU. Dumitru Budrala: „Când faci ceva cu plăcere, cu bucurie, nu contează ploile, ninsorile, frigul. Ești în concediu”

Realizat în condiții speciale, filmul „La drum”, primul documentar observațional din România, a fost relansat în online cu ocazia Zilei Culturii Naționale

PressHUB: Ce v-a făcut să spuneți povestea transhumanței păstorilor din Transilvania?

Dumitru Budrală: Păstoritului transhumant mă preocupă de mult timp, este ceva ce vine probabil în subconștientul meu încă din copilărie. Am avut norocul să-mi petrec copilăria într-un sat superb, care se numește Jina. Se află în Mărginimea Sibiului. Când eram mic, în clasa a doua, a treia, îmi amintesc că, dintr-o dată, primăvara și toamna, punea stăpânire pe sat un murmur, un vuiet, o mare gălăgie de parcă era sfârșitul lumii atunci când treceau turmele.

De fapt, cum eram și miop, nu mai vedeam turma, nu vedeam oi, vedeam pur și simplu un fluviu care curgea neîntrerupt și un vacarm, un zgomot: câini lătrând, tălăngi, fluierături, zbierete și chiuituri nemaiauzite.

Aceste drumuri ale transhumanței erau lungi, erau percepute ca nesfârșite pentru cei care plecau la Drum, dar și pentru cei care rămâneau acasă, așa cum se spune și în versurile cantate cu dor de cei de acasă: „O plecat badea în țară/Și s-o dus, și nu mai vin/Pân la Sfântu’ Constantin/Dar de-o fi vr-un bine-n țară/Ne-om întoarce la primăvară/Și de-o fi vreo răutate/Ți-o trimite muma carte”. Erau niște lucruri care te mișcau, care te copleșeau. Mai ales că eu vedeam totul ca pe ceva fantastic. 

Asta m-a fascinat și mi-a rămas în memorie foarte mult timp, undeva, acolo, ascuns, în subconștientul meu: imaginea mitică a plecatului în transhumanță și a venitului din transhumanță și urcatul la munte.

Deși nu transhumanța este păstoritul de bază în România. Se știe că majoritatea satelor creșteau animalele pe moșiile din jurul satului.

Cum ați ajuns să faceți film la începutul anilor 90?

Am făcut film și înainte de ’90. Am avut un cineclub. Și tot în zona documentarului eram. În 93-94 am făcut 2-3 filme, pe casete VHS și Super VHS. După 1990, am început cu domnul Bucur formarea studioului Astra în Sibiu, în cadrul Muzeului.

Credeam în aceea vreme că este foarte important să înregistram transformările prin care trecea societatea atunci.  Era o perioada cumplita, sărăcie și  schimbări dramatice. Eu aveam planul  să înregistrăm toate lucrurile care se pierd și sunt pe cale de dispariție. Era haos. Îmi pare sincer rău că nu sau format echipe de către guvern care să înregistreze inclusiv distrugerea CAP-urilor, IAS-urilor, a fabricilor, depopularea tarii, etc….  Era o perioadă cumplită, o sărăcie lucie.

În acele vremuri am auzit că a apărut Fundația Soros Pentru o Societate Deschisă. Am făcut niște demersuri, am fost la un interviu, cu doamna Cristina Guseth, și am obținut o cameră beta. Singurii care aveau așa ceva erau cei de la televiziuni, dar nici ei nu aveau prea multe. Costau foarte mult, 30-40.000 de dolari, în timp ce un apartament puteai sa-l cumperi cu 5-10.000 de dolari. Erau niște prețuri astronomice, la care mai trebuia să plătești tot felul taxe, vamă plus TVA. În plus, îți mai trebuia restul de echipamente, recordere, playere, trepied, sunet, casete, . Erau o grămadă de probleme.

Dar în acele condiții aveam o cameră beta. Casete am primit de la domnul, Ticu Alexe, pe care l-am întâlnit în urma festivalului Astra Film din ’94. Pe lângă faptul că ne-a pus la dispoziție tot felul de echipamente, avea și casete beta. La un moment dat, mi-a zis: „Îți dau eu casete beta câte vrei, dar vii și filmezi un meci de fotbal”. De fapte, trei meciuri de fotbal trebuia să filmez, pe stadionul din Sibiu. Eu, cum eram și neobișnuit cu fotbalul, am fost o singură dată la un meci, Benfica Lisabona cu Steaua, și atunci m-am ridicat exact invers și am aplaudat, era să iau o mamă de bătaie acolo, apoi am stat liniștit tot meciul.

Nu știam eu exact cine cu cine joacă și era destul de greu să reglez focusul, tot din aceleași motive pe care le-am avut și în copilărie – trebuia să fac sharf-ul foarte repede – ei fugeau, alergau. Am făcut în sfârșit cele trei meciuri, ne-a dat 14 casete beta, pe care se filmase deja de vreo patru ori, și un microfon. O lavalieră cu cablu. Așa eram echipat când am aflat de tragedie de la care pornește filmul „La drum”.

Și cum ați ajuns la ideea filmului?

La filmul ăsta am pornit pur și simplu fără ezitare. Mă uitam la ProTV și am auzit la un moment dat că, undeva în Mărginime, a fost o crimă. Am început să dau telefoane. Așa am aflat. Cumnatul meu m-a dus cu o Dacia papuc, aveam camera beta, echipamentul, etc… Am plecat direct pe teren, la cei doi păstori. Pe unul dintre ei îl cunoșteam. Cred că mi-a fost elev pe când eram profesor acolo.

Am ajuns la ei, le-am pus lavaliera și am început poveștile. Dar în momentul ăla, unul din măgari a trecut linia ferată. Păstorul meu s-a speriat, a tras o înjurătură și a fugit după măgar. Mi-a rupt lavaliera, din momentul ăla am rămas fără lavaliera. Practic filmul ăsta nu este low budget, cum se spune acum, este cu buget zero. No budget. Cu toate astea am crezut ca este important să înregistrez această poveste.

Cât au durat filmările?

A durat aproape o jumătate de an de când am aflat știrea despre crimă până când filmul a fost gata. Primul montaj l-am făcut la București la Fundația pentru Arte vizuale a lui Vivi Drăgan. Ei aveau o linie de montaj BETA . Acolo a fost primul montaj. Pe urmă am avut si noi la Sibiu playere, mixer si recorder Beta.

„Am mers cu ei, am dormit cu ei, am stat cu ei”

Cum a decurs colaborarea cu protagoniștii? Mă gândesc că nu erau obișnuiți cu camerele de filmat.

Era mai rar să mergi cu o cameră mare pe teren, dar au fost foarte spontani. Am mers cu ei, am dormit cu ei, am stat cu ei. Și aveau încredere în mine. Vedeau că știu toate poveștile lor, tot ce se întâmplă, și imediat s-a creat o relație, o empatie. Cunoșteam foarte bine limbajul lor, glumele, lumea acea, știam cum să întreb, când să pornesc camera, „studiul” despre lumea lor era gata făcut.

De la filmările pentru documentar

Am petrecut mult timp cu ei, că altfel nu poți să prinzi cate ceva din realitate. Filmul ăsta, spre deosebire de cel despre transhumanță, care urmează sa îl finalizez în curând, a mers destul de repede, pentru că aveam o comunicare foarte bună cu ei, o empatie cu ei, un feeling și s-au întâmplat foarte repede totul. Oricum, nici nu aveai posibilitatea să filmezi foarte mult, așa cum se poate acum. Erau casete beta, care erau scumpe. Nu aveam de unde și cu ce să le cumpăr. Bateriile la camera se descărcau rapid, trebuia mereu fugit cu ele la într-un  sat să le pun la încărcat. Dar eram cu ei atunci când trebuia, în orice moment. Nu conta că era la două noaptea sau la patru dimineața. Eram acolo. Nu mergea să amâni sau sa reprogramezi filmarea. Trebuia sa fii în poziție de tragere tot timpul.

Când faci ceva cu plăcere, cu bucurie, cu pasiune, nu simți greutatea, nu contează ploile, ninsorile, frigul. Ești în concediu. Eram în concediu. Era o plăcere să fiu cu ei, să înregistrez. Nu mi-era nici frig, nici nu eram obosit, nici nu doream să merg la restaurante să mănânc, mâncam din brișcă, la fel ca  ei. Pur și simplu o făceam cu o mare bucurie.

Știam că fenomenul transhumanței dispare și o să fie doar în cărți sau în eventualele filme. Dacă o să fie și cât o să fie de reale.

Cum a fost primit filmul de publicul din acea perioadă?

Am avut foarte multe surprize cu filmul, unele plăcute, unele neplăcute. De exemplu, un rector din Alba Iulia și nu știu ce profesor universitar din Sibiu erau convinși că acest film face de rușine România. Că se vede cum păstorii merg în opinci și își  usucă obielele sub cojoc…

Apoi a trecut prin Sibiu Vintilă Mihăilescu, care avea altă gândire, altă deschidere, și a zis că e formidabil ce am făcut.

Una dintre primele recunoașteri a fost atunci când filmul a primit Marele Premiu la Dakino, care era cel mai important festival de film din România din acea vreme,  poate singurul în anii ‘90. Eram într-o vizită la Budapesta și am primit un telefon, „La Drum” a câștigat Marele Premiu.

„La drum” a fost primul film observațional de la noi. Filmul a avut si un traseu festivalier internațional solid: premiera internațională a fost la Cinema du Reel din Paris, în competiția principală, a luat premii la Belgrad, în Grecia. Dar circularea filmului a fost împiedicată tot de lipsa de suficiente copii de casete Beta, care trebuia trimise simultan…

„În timpul proiecției, eu mă uitam la două filme, la două lumi”

Știu că a fost și o premieră chiar în Jina, locul de unde erau protagoniștii.

A fost un eveniment absolut extraordinar. De fapt cel mai greu test pentru orice film este să-l arăți în comunitatea de unde provin protagoniștii. În cazul acestui film, „proiecția-test” a fost dublată de faptul că a fost, în același timp, și în fața unui public din industria filmului internațional. Era în cadrul festivalului Astra Film din 1998, aveam invitați de peste tot din lume, tot felul de personalități. Și ne-am propus să facem proiecția filmului în Jina. Mi-era teamă că poate nu e primit bine, poate nu se înțelege mesajul. E valabil în orice comunitate când faci un film despre ea. Ei au anumite valori, o anumită cultură, anumite așteptări și dacă tu vii cu totul și cu totul altceva, atunci poate să fie o experiență neplăcută. A fost un risc asumat.

Nu se obișnuia în România în acea perioadă să faci proiecții în fața protagoniștilor. Era și destul de scump. Nu era la îndemână. Nu aveai echipament ca să faci prezentarea într-o sală intr-un sat. Noi am făcut proiecția la Căminul cultural cu echipamente închiriate.

Și cum a fost?

A avut un impact colosal, un foarte mare succes. După 22 de ani m-am întâlnit cu cineva care a fost în sală, era tânăr, și mi-a zis că atunci când a văzut trenul, în film, a crezut că dă peste el. Atât de șocat era.  Fiecare își amintea anumite imagini, anumite scene din film.

Nu erau prea multe evenimente culturale atunci. S-a transmis o știre la TV că se va proiecta filmul „La drum” în satul protagoniștilor. Că este o crimă, o poveste despre transhumanță. S-a creat o așteptare colosală în Jina. Unii credeau că se va arăta cine e criminalul. Au început să se adune la Căminul cultural cu câteva ore înainte. S-a umplut sala. A fost ceva inimaginabil. Mi-amintesc că era o bucătărie cu  ferestre pentru dat mâncare și erau câte 2-3 capete care se băgau pe acolo ca să se uite la film.

A fost o poveste în sine întâlnirea celor doua categorii de public: sătenii și regizori, producători, organizatori de festival – erau invitați din toată lumea, din Australia, Danemarca, Japonia, de peste tot. Erau oameni importanți, personalități. Am ajuns cu invitații festivalului acolo, cu autocarul. Și când au văzut atâta lume care aștepta, se uitau uimiți la ei. Și cei din sală se uitau uimiți la musafiri. Punctul culminant a fost când a apărut o daneză, o blondă frumoasă, înaltă, cu un inel în nas. Și parcă văd și acum un cioban din sat, cu căciulă, foarte roșu la față, care se uita la doamna asta frumoasă, deșteaptă, înaltă, blondă. Se uita  cu o expresie de mirare, de nedumerire, că de ce are inel în nas. El nu văzuse inel în nas decât la porci și la tăurași. Și era o foarte puternică emoție.

A fost șocant și pentru unii, și pentru ceilalți. Cei care veniseră cu festivalul, care cunoșteau și film, erau specializați în analize de film, unii erau directori de festival, alții autori de filme cunoscute, prezentate peste tot în lume. Reacțiile celor două categorii de public se diferențiau și în timpul proiecției. Toate scenele în care apăreau oi, turme sau animale care însoțeau turma, erau din plin gustate de săteni. În sală era un murmur de la multele comentarii venite din partea lor: dacă aveau oi nu știu de care, oacheșe sau cornute, dacă e slabă vreo oaie, dacă e lâna nu știu cum, cat de mare era turma etc. La rândul lui, publicul festivalier se distra copios de felul în care Aron, personajul principal își exprima nedumerirea despre turiștii care merg fără animale pe munte, cu rucsacul și cu sacul de dormit, sau îi lăuda pe cei care au inventat nailonul. Unii comentau sau râdeau la ceva, alții la altceva. Era o relație extraordinar de intensă. În timpul proiecției, eu mă uitam la două filme, la două lumi.

A fost și destul de delicat: puteau să se supere, să nu le placă, să creadă că… La un moment dat, în film, se vorbește despre un preot care le-a furat o oaie. La proiecție, era și preotul în sală. Și se uita în jos, rușinat.

Păstorii fac peste 200 de mămăligi în timpul transhumanței

Cum e viața păstorilor în timpul transhumanței, cum e această experiență? În film realizezi că e vorba de o viață dură, dar sunt și multe momente în care râzi, te amuzi, mai ales dacă stai confortabil în canapea.

Transhumanța e un mod tradițional de a fi, cu o vechime milenară. Și care, din păcate, se apropie de sfârșit… Am fost și sunt fascinat de acest mod de viață și asta mă face să tot încerc să o surprind prin film. De 10 ani lucrez la un alt film despre transhumanță și încerc să cuprind cât mai multe aspecte ale acestei lumi.

E și foarte greu să mergi acum la drum, să mergi în transhumanță. Mie mi-ar fi plăcut să fac asta. Mai ales, mi-ar fi plăcut în timpurile alea când mergeau din Mărginime până în Crimeea sau până în Adriatică sau chiar până în Carpații Poloniei. Să faci așa un drum, să ai o responsabilitate atât de mare… Ești tu cu taică-tău sau tu cu unchi-tău, copil de 13-14 ani… După o experiență de-asta vii un alt om. Mai ales că te duci în locuri străine, unde poți să ai probleme cu animale sălbatice, cu geruri năprasnice, cu autorități de tot felul, lacome, cu hoți, cu tâlhari. Și ai o obligație enormă: să aduci acea bogăție , toata averea familiei acasă, înmulțită.    

Dar e greu, mereu a fost. Ai 5-6 măgari, și măgarii aceia sunt depozitele, intendența. Toate bunătățile sunt puse acolo, inclusiv mălaiul. Am calculat că în timpul ăsta, 6-7 luni, cât durează transhumanța, păstorii fac peste 200 de mămăligi. Uneori plouă 2-3 zile și nu poți face focul, deci nu ai mămăligă și mănânci din brișcă. Alteori e așa frig, că trebui să tai cu toporul pâinea sau mămăliga.

Când sunt geruri crunte e greu cu dormitul. E o tehnică aparte să dormi în frig, pe zăpadă. Trebuie să pui capul pe bâtă sau să te rezemi în bâtă sau faci ture, trebuie să te acoperi cu cojocul, să nu-ți iasă picioarele afară. Și tot timpul trebuie să fii cu ochii-n patru. Să fii într-o relație totală cu turma, ești parte din turma. Tot timpul dormi iepurește. Unii nu rezistă, unii se călesc. Oricum, după 40-50 de ani, mai toți au probleme cu reumatismul.

E cumplit și atunci când doar plouă, câteva zile la rând. Ești îmbrăcat cu haine din lână și te udă până la piele. E în film o secvență, o remarcă filozofică a ciobanului Aron, despre omul care a inventat nailonul pe care îl pui peste cap și peste blana de lână, .să nu te mai plouă la spate. Aron i-ar fi dat premiul Nobel celui care a inventat nailonul, pentru că această „invenție” i-a rezolvat lui o problemă cu care s-au confruntat generații și generații întregi de strămoși de-ai lui Aron.

La un moment dat, unul dintre ciobani crestează urechile unei oi…

S-a spus, de-a lungul filmului, că ciobanul este și doctor. Și oile și vacile și caprele și toate animalele domestice se îmbolnăvesc deseori. Dar nu au mereu doctor veterinar prin preajmă. Și atunci păstorii folosesc practici foarte vechi, cum e crestatul urechilor. Unii dintre ei chiar fac operații chirurgicale, pe creier. Sunt, de exemplu, oi care căpiază. E un vierme care presează pe creier și oaia începe să se învârtă. De aici expresia „merge ca o oaie capie”, fără țintă, fără rost. Se face o umflătură pe creier și ei știu să desfacă, să facă operații pe creier, cu briceagul. Doar anumiți ciobani știu să facă asta. 

Ciobanii mai nepricepuți mai fac și ei operații neurochirurgicale, dar la fel ca unii doctori zic și ei: operația a reușit, pacientul, în cazul nostru oaia, a murit…

Spuneați că, la premiera de la Jina, mulți credeau că vor afla cine a fost cel care l-a ucis pe cioban. Până la urmă, s-a aflat povestea crimei?

Ciobanul care a fost omorât îl luase cu el de la gară pe criminal, de la Vințu de jos sau Vințu de sus. Se cunoșteau întrucâtva. Au băut împreună, au plecat să ajungă la oi. Au trecut prin pădure. Ciobanul avea mulți bani la el. Criminalul, pe la spate, i-a dat în cap și la lovit cu cuțitul. L-a omorât și l-a acoperit cu frunze.

Ce reacții ați avut acum, după relansarea de Ziua Culturii Naționale?

Mă bucur mult ca a fost vizionat într-o săptămână de zeci de mii de oameni și că la mulți a răscolit amintiri. Unii au înțeles ce a însemnat să faci film în urmă cu sfert de secol. Alții au apreciat faptul că, de Ziua Culturii Naționale „se dă”  în sfârșit și altceva. Că poți să recitești în minte, în actualitatea secolului 21, povestea mitică întâmplându-se în fața ta. Că ceea ce a fost surprins în balada Miorița sau în romanul Baltagul, vezi acum într-o altă expresie culturala, cea a filmului documentar.

Multe reacții chiar m-au impresionat. Când am pus online filmul, m-a sunat un profesor din Cluj, care era atât de emoționat, era de-a dreptul șocat. Enumera satele prin care au fost personajele în transhumanță și zicea că a trecut și el fix prin acele locuri. El s-a dus din facultate direct la oi, apoi a făcut pauza cât s-a dus să dea examen la facultate. Și și-a amintit tot traseul. Era total transpus in lumea transhumantei. Era un moment din viața, din experiența lui, din devenirea lui în perioada aceia.

Filmul „La drum” poate fi văzut pe https://www.astrafilm.ro/la-drum/

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE